Dacă preţul caselor se dublează mâine, cât va fi inflaţia?

Din lojile băncilor centrale se invocă tot mai des argumentul că în perioadele de boom a creditării inflaţia a rămas calmă iar instituţiile în cauză n-ar fi avut de ce să renunţe la postura de spectator şi să descurajeze goana după împrumuturi. Bună încercare pentru fuga de responsabillitate şi mulţumirea lobby-ului bancar dar şi bun pretext pentru a revedea călcâiul lui Ahile în modul cum se calculează inflaţia

Un discurs în acest sens vine din partea consilierului BNR, Lucian Croitoru, în articolul de pe Contributors (“despre schimbarea modelului de creştere şi forma fără fond”). Pare o  replică voalată la un alt articol, exprimând o filozofie opusă, scris de Daniel Dăianu şi publicat pe friendsofeurope.org (Daniel Dăianu-“When economic models crumble: A template for rethinking them”). Dăianu vorbeşte de “cuminţirea” sectorului financiar prin reglementare , creşterea cerinţelor de capital, etc iar Croitoru, evident, îl contrazice.

Argumentul care ne interesează pe noi e formulat astfel: “…după o perioadă prelungită de euforie, treptat, inflaţia se stabilizează la niveluri joase, iar deciziile private conduse de euforie duc atât nivelul potenţial al producţiei, cât şi rata de creştere potenţială la niveluri relativ înalte. Acum nivelul actual al producţiei cât şi rata actuală de creştere se situează, pentru o lungă perioadă la valorile potenţiale. Acesta a fost cazul înainte de izbucnirea crizei în 2007 în foarte multe ţări. Coexistenţa inflaţiei joase şi stabile cu egalitatea prelungită la niveluri înalte dintre rata efectivă de creştere şi rata potenţială duce la o situaţie paradoxală: pe de o parte, se acumulează dezechilibre reflectate în creşterea gradului de îndatorare a cvasitotalităţii entităţilor private (boom alimentat de credit), iar pe de altă parte, intervenţia politicilor macroeconomice devine imposibilă. În acest caz, politica monetară nu poată tempera creşterea economică relativ înaltă, deoarece inflaţia este joasă şi stabilă, adică este aşa cum doreşte banca centrală”.

Cu alte cuvinte, dacă inflaţia e joasă, nici supraveghetorii băncilor, nici instituţiile statului (care manevrează pârghiile fiscale) nu au decât să fluiere a pagubă când preţul caselor explodează, când jeep-urile se iau pe credit instantaneu. Ştim că se va întâmpla ceva la un moment dat cu cererea nesustenabilă, ştim că băncile vor avea probleme cu neperformantele cand economia va intra în recesiune, dar ce poţi să faci? Inflaţia  mică te leagă cu mâinile la spate (în ruptul capului n-ar trebui să reglementezi mai bine activitatea industriei financiare, în sensul unei atitudini mai prudente, reglementarea e împotriva naturii umane susţinea tot domnul Croitoru într-un articol anterior).

Ce pare să-i scape consilierului Guvernatorului BNR este că boom-ul creditului se reflectă într-o mai mică măsură în inflaţie, sau cel puţin nu proporţional cu extinderea masei monetare care se produce. Asta pentru că uun boom al creditului vine de regulă cu creşteri sectoriale-beneficiază sectorul imobiliar, auto, electronicele şi electrocasnicele (dacă eşti ţară bananieră ca România şi le cumperi cu buletinul). Nu se cumpără pe credit fripturi şi ţigări fine, nu se plătesc facturi la utilităţi, nu se cumpără fructe de mare.

Ne poate spune cineva cu cât creştea inflaţia în România dacă preţurile apartamentelor vechi (ele se tranzacţionau în principal pe piaţă) ar fi urcat cu 100% în 2007, ultimul an al bulei creditului? Pariez că nu, în indicele preţurilor de consum casele nu sunt prinse (“doar nu cumperi în fiecare zi una” mi s-a răspuns odată când m-am interesat de ce se întâmplă asta).

Preţurile care sunt cele mai sensibile în eventualitatea unei bule a creditului se reflectă mai puţin în inflaţie, mulţumită metodologiei actuale.  Şi asta cam peste tot. Dar nu trebuie să ai inflaţie mare ca să acţionezi cumva când eşti bancă centrală, Guvern, etc. Nu existau pârghii? Ce ziceţi de raportul rată/venituri, crescut “întâmplător” în 2007, cu binecuvântarea  BNR, până la 70%? Sau de levierul declaraţiilor-şoc? “Eu cred ca preţul caselor a ajuns la niveluri nesustenabile, cine se împrumută acum îşi asumă mari riscuri” ar fi fost o declaraţie preluată imediat de presă dacă ar fi venit de la Mugur Isărescu în 2007-2008. Şi poate că o parte dintre cei care intenţionau să-şi ia ipotecă nouă, fie şi ataşată unui credit de nevoi personale, s-ar fi gândit de două ori.înainte. Dar o astfel de declaraţie n-a venit. Şi nici domnul Croitoru, avocatul pieţelor libere de acum, n-a spus nimic atunci.

Prețul “spot” al energiei, sub cel al Hidroelectrica în coșul reglementat.

Preţul energiei electrice tranzacţionată pe piaţa spot a scăzut cu 32% într-un an, până la 121,6 lei/MWh în mai 2013. Presiunea regenerabilelor a dus prețul pe bursa OPCOM sub cel impus de ANRE companiei Hidroelectrica (125 lei/MWh), cel mai “ieftin” producător pentru coșul reglementat.

Pe piața spot sau “piaţa pentru ziua următoare” (PZU) tranzacţionează energie companiile care au nevoie urgentă de electricitate pentru a-şi acoperi consumul sau companiile care au exces de energie şi trebuie să o vândă rapid. Tranzacţiile şi cantităţile de energie pe piaţa spot au crescut semnificativ în prima parte a acestui an iar prețurile au continuat să scadă (121,6 lei/MWh în mai 2013 față de 178,8 lei/MWh cu un an în urmă). Piaţa spot acoperea în mai anul trecut aproximativ 20% din consum, în timp ce în mai 2013 procentajul a ajuns la 32%.

Explicaţia? Impactul cantităţilor tot mai mari de energie produse din surse regenerabile, în special eoliene, anul hidrografic bun ce a umflat produc\ia Hidroelectrica. În acest caz, producătorii sunt subvenționați cu două certificate verzi/ MWh (241 lei/certificat) și au toate motivele să lase la preț când își vând energia pe bursă, costurile de producție și profitul fiind deja asigurate. Ca urmare a intrării în consum a unor cantităţi tot mai mari de energie regenerabilă, o serie de clienţi ai producătorilor tradiționali de energie au reziliat contractele cu aceştia, preferând să cumpere de pe PZU, la preţuri mai mici.

Să vedem cum va influența prețul pe PZU amânarea unui certificat la plată pentru eoliene, recent decisă de autorități prin ordonanță de urgență. În acest moment, prețul spot al energiei a intrat sub cel mai mic preț al producătorilor pentru coșul reglementat, energie destinată micilor cosumatori (“consumatori neeligibili”). 

Din păcate, scăderea prețurilor pe piața spot nu influențează valoarea facturilor populației care cumpără în continuare la prețul reglementat. Cei 15,3 TWh din coșul reglementat rezultă din amestecarea unei părți din producția de la Hidroelectrica (26% din “coș”), Nuclearelectrica (34%), CE Oltenia (16%) și Hunedoara (2%), complexul Petrom de la Brazi (9,8%), producătorii de energie în sistem de cogenerare (11%). Pentru a avea însă prețul mediu de 155 lei/MWh, producătorii pentru coșul reglementat vând energie între 125 lei și 271 lei/MWh. Firesc, cea mai ieftină energie o are Hidroelectrica (125 lei), urmată de Nuclearelectrica (142 lei/MWh), Petrom (169 lei), producătorii în cogenerare (189 lei) iar cea mai scumpă o găsim la complexele energetice Hunedoara (271 lei) și Oltenia (190 lei).

Ministerul Terorismului

Halucinantă declarația lui Barack Obama după izbucnirea PRISM-gate: “Nu poți avea simultan 100% siguranță și 100% intimitate”. Nu cumva marii beneficiari ai luptei anti-teroriste-companiile de armament și serviciile de securitate-înghit mai mulți bani decât un eventual mini-plan Marshall pentru îmbunătățirea vieții în focarele de islamism radical?

În romanul lui Orwell, 1984, exista un minister al Adevărului care orchestra propaganda și un minister al Păcii care se ocupa cu războiul. Iată că azi avem un minister al Terorismului care se ocupă cu supravegherea tuturor cetățenilor. Fenomenul a căpătat o dimensiune globală pentru că interceptările din SUA (programul PRISM al discretei agenții NSA) ne afectează pe toți. NSA are acces cam la orice mișcă în sistemele de telefonie și în spațiul web american, având linii directe de acces la serverele marilor provideri de internet. Cum și în spatele serviciilor oferite de firme din alte state se află hostingul (găzduirea) oferit de marii furnizori din SUA, ochii viglenei NSA pot privi și în conturile tale din România.

Când scandalul a izbucnit în SUA în urma dezvăluirilor din The Guardian și Washington Post, Barack Obama a declarat nonșalant că “nu poți avea 100% securitate și 100% intimitate”. Cu alte cuvinte, este un cost al siguranței ce trebuie plătit. Dacă cineva ar fi sugerat o asemenea idee înainte de atentatele din 11 septembrie, ar fi părut o ipoteză fantezistă. Văd însă că au apărut prompt sondaje care arată că majoritatea americanilor sunt de acord să plătească prețul. Ce se întâmplă însă dacă felia cedată din intimitatea fiecăruia se dovedește insuficientă, dacă apar noi atentate? Se va supralicita cu o felie din liberatea de expresie, de asociere, de mișcare? Încet-încet lumea începe să semene cu romanele lui Orwell, deosebirea esențială fiind că în lumea occidentală există încă pâinea și circul cotidian ce fac suportabilă privirea lui Big Brother. Cel puțin deocamdată.

Poate că noul scandal izbucnit în SUA ne va face însă să ne întrebăm dacă nu cumva marii beneficiari ai isteriei anti-teroriste-companiile de armament (vezi invaziile din Irak și Afganistan) și serviciile de informații (câți știau de NSA până acum?)-înghit mai mulți bani decât combaterea cauzelelor anti-americanismului și anti-occidentalismului. Mă refer aici la un mini-plan Marhall pentru reducerea sărăciei în focarele de islamism radical. Ca să nu amintesc că o condamanare a abuzurilor evreilor în teritoriile ocupate și presiuni constante (nu doar mimate) din partea americanilor pentru o rezolvare diplomatică a situației din zonă ar ajuta mai mult decât antenele NSA lăbărțate în viața privată a tuturor. Am în vedere de asemenea promovarea schimbului cultural în loc să le parașutăm arabilor doar filosofia hamburgerului. Eu unul m-aș bucura ca băncile occidentale să preia din practicile băncilor islamice, ce aleg parteneriatul cu debitorul în loc să-l privească doar ca o vacă bună de muls (ce bancă locală ar fi finanțat plasma cumpărată prin credit cu buletinul dacă-l privea ca o achiziție proprie?),  dacă săracii occidentului ar fi ajutați de societate precum săracii din lumea arabă așa cum ar fi de aplaudat însușirea în lumea islamică a gândirii critice care se poartă în Vest.Dar asta nu se obține cu pușca unchiului Sam la tâmplă.

Nu vreau să alunec pe panta conspiraționismului care vede în Terorism adversarul căutat de Nato pentru a-și justifica existența și pretextul fericit pentru serviciile de securitate pentru a-și umfla bugetele. Observ însă efectele post 2001-invazia statului în sfera privată, retrângerea libertăților individuale în paralel cu radicalizarea suplimentară a lumii islamice (credeți că irakienii îi iubesc acum pe americani?). Întorcându-ne la oile noastre, remarc cum bugetul SRI a cunoscut majorări chiar și în anii de recesiune iar numărul de agenți e secret de stat. Cum în lupta anti-teroristă are rezultate modeste (teroriștii nu prea știu unde e România pe hartă) iar în lupta anti-corupție este dublată de alte instituții ale statului, SRI și-a găsit în sfârșit un adversar de calibru: fosta Securitate. Dă-i și luptă neicușorule, că leafa merge!

Cum umflă conturile Loteriei potul cel mare la 6/49

 Cu cât marile câştiguri la categoria I (6 din 6 numere) se amână mai mult, cu atât este mai profitabilă afacerea Loteriei-mirajul marilor premii atrage mai mulţi jucători iar încasările cresc. Nici statistica nu ţine cu jucătorii: în ultimii 5 ani sunt cu 20% mai puţine mari câştiguri decât le-ar da dreptul să spere teoria probabilităţilor.

Duminica trecută mare vâlvă mare: se dau 8,4 milioane euro pentru norocosul care nimereşte 6 bile din 6 la 6/49, jocul-vedetă al Loteriei. Poate vă surprinde să aflaţi că în ciuda acestui fapt, s-au jucat “numai” 1,65 milioane de variante (pe 0,753 milioane de bilete) din cele 13,98 milioane posibile. Cu alte cuvinte 11,8%. Aproximativ 1 din 9 şanse să se ia marele câştig, deci o să tot auzim bombardamente media în săptămânile ce urmează cu “şansa vieţii”, “ocazia unică”, etc. Vă daţi seama dacă cu peste 8 milioane euro pe masă şi aproape 7 luni de secetă (ultimul mare câştigător la 6/49, la categoria I, a fost pe 15 noiembrie 2012), numărul variantelor jucate abia a ajuns la aproape 12% din total, cât de mult scade participarea după acordarea unui mare câştig? N-am putut obţine arhiva comunicatelor Loteriei după extragerile cu mari câştiguri, am primit în schimb mediile ultimilor 5 ani (vezi tabel) cu numărul mediu de variante jucate pe extragere şi cât reprezintă acesta din total. Iar cifrele sunt foare interesante. Să vedem mai întâi cum se impart banii.

Cum se împart banii
Să luăm de pildă extragerea din 2 iunie. S-au încasat 7,94 milioane lei. Fondul total de câştiguri a fost de 39,33 milioane lei, din care 37,15 milioane s-au realocat ca report la categoria I. Rezultă că pentru câştigurile la categoriile inferioare (cu 3, 4 şi 5 numere din 6) s-au folosit 2,18 milioane lei. La precedenta extragere, din 26 mai, reportul la categoria I era însă de 35,99 milioane lei. Rezultă o creştere de 1,16 milioane lei pentru extragerea din 2 iunie. Trăgând linie, la încasări de 7,94 milioane lei, s-au cordat premii de 2,18 milioane lei (27,4%) şi s-au redirecţionat 1,16 miloane lei (14,6%) pentru umflarea reportului la categoria I. Grosul a rămas deci la dispoziţia Loteriei.

Jurnal de extragere
Cum Loteria ia majoritatea încasărilor, cu cât acordarea marilor premii se amână mai mult, profiturile sale sunt mai mari (mirajul marelui pot atrage jucători noi pe lângă cei deja captivi şi sume suplimentare mobilizate). Asta şi pentru că doar marele premiu “te scoate din foame” pentru o generaţie, cu restul căştigurilor îţi iei în cel mai bun caz o maşină la mâna a doua (de pildă pe 2 iunie, câştigul cu 5 numere era de 11.542 lei, din pierzi însă 25% impozit, iar cu 4 numere nu luai decât 221 lei impozabili).

Observaţi din tabel cum în anii în care marile câştiguri au fost rare, încasările (numărul de variante jucate, procentul raportat la numărul total) au fost mai mari decât în anii mai generoşi în câştiguri. În 2009 au fost doar 2 câştiguri dar s-au jucat, în medie, peste 9% din numărul total de variante per extragere (sunt 13,98 milioane de variante posibile). Un an mai târziu, numărul câştigurilor urca la 7 iar procentul variantelor jucate scade la 3,9%. Venind mai aproape, în 2013 nu s-a câştigat încă la categoria I şi avem o medie de 5,6% din numărul total de variante jucate pe extragere, faţă de numai 3,3% în 2011, când au fost 5 câştiguri.

Cu cine ţine Statistica?
Întrebarea de 100 de puncte este dacă nu sunt cumva mai puţine câştiguri decât ar fi cazul din punct de vedere statistic. Teoria spune ca la un număr suficient de mare de extrageri, aberaţiile statistice ar fi eliminate sau reduse drastic iar cu o medie de 7% variante jucate pe extragere (am luat un număr la întâmplare) s-ar genera aproximativ 70 de câştigători în aproape 10 ani (sunt două extrageri pe săptămână).

Să vedem acum cum stăm cu datele din 2009 pe care ni le-a pus la dispoziţie Loteria. În aproximativ 457 de extrageri sunt 16 mari câştiguri, la o medie de 5,3% variante jucate din numărul maxim posibil (13,98 milioane). Dacă vom considera 457 un număr suficient de mare, relevant statistic, nu ne rămâne să observăm că numărul câştigătorilor ar fi trebuit să fie de 24 (5,3% din 457), cu 20% sub numărul care a rezultat din extragerile reale. Altă observaţie care sare în ochi: din 2009 numărul variantelor jucate a scăzut abrupt iar jocul n-a mai putut fi reanimat în ciuda marilor câştiguri vehiculate. Explicaţiile posibile? Poate că oamenii s-au plictisit să aştepte banii picaţi din cer, poate concurenţa cu Bingo, poate spiritul de observaţie şi pragmatismul au fost mai bine ascuţite de criză.

Ce s-ar putea face? Poate o creştere a fondului de premii pentru categoriile inferioare (de la 5 numere în jos) odată cu subţierea procentului din câştig oprit de organizatori, ieftinerea biletelor pentru a creşte numărul celor cumpărate (teoria e verificată în cazul taxelor şi impozitelor, de ce n-ar merge şi la 6/49?), investiţii sociale “palpabile” cu o parte din sumele încasate (construirea de spitale, şcoli) pentru ca participanţii să nu aibe impresia că aruncă banii chiar pe fereastră când nu câştigă, etc.

Radiografie 6/49
An                                                 2009                  2010                 2011           2012            2013*
Castiguri cat I                                2                        7                       2                 5                  0
Nr variante jucate (milioane)        1,3                    0,54                  0,65            0,46             0,78
Procent din total (%)                     9,36                  3,91                 4,69            3,33              5,64      

*până la 2 iunie. Date furnizate de Loterie.

Gunoiul de sub preșul Statisticii

Pe 4 iulie vom afla că trăim mai bine (vezi PIB/locuitor) în ciuda unei ponderi mai mari a șomerilor. Spre încântarea Loteriei, media trâmbițează iminența acordării potului de 8 milioane euro la 6/49 deși numărul variantelor jucate abia a ajuns la 12% din total. BNR ne explică că economia a băgat băncile în recesiune și nu viceversa iar cele 20% din credite neperformante înseamnă…bănci sănătoase.

INS va anunța la începtul lunii viitoare rezultatele recensământului. Victorie, ne va crește PIB-ul pe locuitor, vom urca câteva poziții în clasamentul pe națiuni! Asta nu înseamnă însă vom intra și pe radarele investitorilor. O economie cu declin demografic, cu perspectiva scăderii puterii de cumpărare odată cu eliminarea prețurilor subvenționate la utilități în următorii ani pune pe fugă capitalul (orientat preponderent spre consum de veme ce producția domiciliază momentan în China). Vezi boom-ul economiei turcești, unde sporul populației și lipsa angajamenelor față de UE nu crează astfel de probleme.

Marele premiu de 8,4 milioane euro la 6/49, popularizat isteric în media, rămâne în continuare la bătaie, în ciua senzației induse că apariția unui câștigător e iminentă. Adevărul este că duminica trecută s-au jucat doar 1,65 milioane de variante din cele 13,98 milioane posibile, ceea ce face ca șansele de adjudecare a câștigului la cateoria I să fie sub 12%. Vă dați seama cât de puțini români mai cred în basmele Loteriei de vreme ce la aproape 7 luni de la acordarea precedentului câștig la categoria I (15 noiembrie) numărul variantelor jucate abia a urcat la 12%? Cum mai bine de jumătate din încasări revine organizatorilor, cu cât este isteria media mai mare și potul mai gras, cu atât profitul Loteriei e mai umflat. Cu alte cuvinte, Loteria câștigă cu atât mai mult cu cât apariția marilor câștiguri e amânată mai mult (cele mai mari încasări se fac când valoarea premiilor urcă).

Într-o discuție de acum câteva zile cu domnul Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului BNR, am aflat că economia a băgat băncile în recesiune și nu viceversa (“multe companii n-au mai avut piețele de desfacere de dinainte de criză, multe persoane fizice s-au trezit cu veniturile ciuntite-de aici neperformantele băncilor”), că România n-a avut o bulă a creditului (“ce bulă este aceea cu doar 200.000 de credite ipotecare?”) iar explicația inexistenței unui faliment bancar, în condițiile în care 6% din companii sunt în insolvență iar peste 20% din împrumuturi neperformante este..soliditatea sistemului bancar.

Adevărul este că neperformantele nu sunt doar 20% din total, ci sensibil mai multe (poate 30%), dacă am lua în considerare externalizările agresive, cesionarea de creanțe în favoarea unor vehicole create ad-hoc în curtea băncilor speriate de volumul provizioanelor ce urmau să fie constituite. Iar faptul că nu avem bănci falimentare în condițiile în care micii debitori gâfâie nu se datorează solidității companiilor financiare ci…dilatării masei monetare în vremuri de criză. Companiile și persoanele fizice n-au la dispoziție împrumuturile BNR cuc are să-și acopere găurile. Iar faptul că n-am avut decât 200.000 de credite ipotecare, în ciuda…BNR (vă amintiți de normele de relaxare a creditării din 2007?) nu scuză numărul de câteva ori mai mare al creditelor de nevoi personale cu ipotecă, mulțumită cărora destui și-au pierdut casa proaspăt renovată cu bani de la bancă.

Modul în care statistica ne prezintă datele despre inflație și somaj reprezintă alte denaturări ale realității. Cea mai dureroasă este bineînțeles în cazul prețurilor, mai ales că ne așteaptă valuri de creșteri ale facturilor la utilități până în 2018. Cum calculul inflației pornește însă de la coșul mediu de consum la nivelul gospădăriilor din urban și rural, iar la țară utilitățile cam lipsesc, eventualele indexări și alocații pentru consumatorul vulnerabil de la oraș vor fi mai mult praf în ochi. Iar la capitolul șomaj, cifrele mici ale României n-ar trebui să eclipsese cifrele minuscule la capitolul număr total de angajați.

Cele 7 păcate capitale ale băncilor românești față de clienți

Ați observat că dobânzile creditelor bar bătute în cuie în ciuda declarațiilor oficialilor privind sprijinirea creditării și revenirii economiei? Remarcați noi taxe răsărite peste noapte (costuri noi de administrare, vămuirea banilor ce-ți intră în contul curent)? Vă întrebați de ce nu se pot plăti cu cardul facturile de utilități nici la ghișeul băncii emitente? Cum de poți fi obligat de recuperatorii de creanțe să rambursezi mai repede un credit la care oricum aveai probleme cu ratele lunare? De ce țin bancherii cu dinții de clauzele abuzive și cum de nu poți negocia aproape niciodată clauzele dintr-un contract-tip de creditare?

La puțin timp după falimentul Lehman Brothers, șeful Goldman Sachs, un fel de Pontifex Maximus al piețelor de capital, încerca să dreagă onoarea colegilor salvați cu bani publici afirmând că “bancherii fac munca lui Dumnezeu” (de parcă Atotputernicul n-are altă treabă decât să umfle bulele speculative). Acum, la mai bine de 4 ani de criză, în timp ce România s-a transformat din “paradis al creditării” în “purgatoriu” pentru bănci (20% sunt împrumuturile neperformante), facem rezumatul practicilor nesănătoase ale băncilor în relația cu clienții.

1.Sufocarea bunului platnic

Dacă afirmăm că sunt mari costurile creditului în România, după ce marile bănci centrale au dat jos rânduri de dobânzi ducând ratele de politică monetară la minimele istorice ni se va replica, poate, “dovezi, nu vorbe!”.Ce părere aveți de faptul că DAE pleacă de la 12% la un împrumut în euro de nevoi personale în Romania? Asta în condițiile în care Euriborul e în jur de 1%? Da, știu, riscul de țară, băncile-mamă cu probleme, bla, bla. Ia să vedem cât de ieftin e același împrumut de nevoi personale în lei…Păi, pleacă de pe la 12% (împrumut de 10.000 lei pe 5 anin) și ajunge la peste 20% în unele cazuri. Cât e dobânda BNR, 5,25%? Păi cum să iei arginții cu 5,25% dobândă cu o mână, și să îi dai cu alta de 2-3 ori mai scump? E mai scump să te împrumuți acum în România decât înainte de criză și asta din cauza celor 20% credite neperformante la nivel de sistem (asta e media, unii au mai multe sub preș-vezi BCR cu 30%). De creditul Prima Casă nu pomenesc, e ușor să dai împrumuturi cu față ceva mai umană când poți pune riscul pe umerii statului. Clienții buni plătesc acum pentru rău-platnici și afurisesc în gura mare banca. Crede cineva că vor mai dori aceștia să audă de bănci, credite și al te lucruri necurate când vor scăpa de hangarale? “În acest moment, costul riscului are o pondere mai mare decât cea a refinanțării în bucătăria unui creditor, iar aici includ atât povara neperformantelor vechi, cât și creditele nou acordate care pot deveni unele cu probleme mulțumită unei legi a insolvenței mult prea permisive” spune Ionuț Dumitru, președintele Consiliului Fiscal și economist-șef Raiffeisen Bank. Cu alte cuvinte, cea mai mare felie din costul unui împrumut revine acoperirii cheltuielilor cu creditele foste (și viitoare) neperformante, una mai mare decât cea a cheltuielilor cu dobânda la care banca face rost de fonduri. Pentru un răspuns mai exact am încercat să merg direct la sursă, mai exact la BNR. “Cine ar putea calcula ponderea cheltuielilor cu creditele cu probleme ale băncilor în costul actual al împrumuturilor”? se întreabă retoric Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR. “Oricum, vă rog să nu le mai spuneți “neperformante”, la nivelul UE se recomandă termenul “depreciate”subliniază Vasilescu. Am dorit să aflăm și părerea șefului ARB, Radu Grațian Ghețea, referitor la costul actul al creditului. Domnia sa ne-a retezat-o scurt și definitiv “Exclus. Sunt într-o ședință!”

2. Îmbuibarea. Cu clauze abuzive

Odată cu intratea în vigoare a noului Cod de Procedură Fiscală datornici cocoșați de obligațiile față de bănci primiseră o veste bună. Asociațiile de Protecție a Consumatorilor pot da în judecată o bancă, cerând anularea contractelor-tip dacă un singur client obține în justiție o decizie favorabilă contestând clauzele abuzive dintr-un contract. Ce om cu frica lui Dumnezeu ar putea să afirme că o clauză abuzivă diintr-unu contract ar putea fi absolut în regulă în altul identic? Domnul Grațian Ghețea, președinele ARB, considera însă că fiecare contract ar trebui trecut printr-un proces separat, pentru că un contract bancar e ceva abstract, noțiunile și principiile sale sunt inaccesibile înțelegerii multora și ar fi bine ca mai multe instanțe să se pronunțe pentru a elimina erorile. Iar dacă se ajunge totuși ca legea să fie respectată, așa cum reglemetările europene o cereau de mult (între timp Guvernul, la presiunile lobby-ului bancar, prin portavocea FMI-ului a obținut o amânare până în iulie), doar ANPC nu și organizațiile private ale consumatorilor ar trebui să acționeze în instanță băncile cu clauze abuzive în contractele-tip. Sufocate de datorii, 6% dintre companiile românești active sunt acum în insolvență. Vă dați seama câte persoane fizice s-ar fi declarat în faliment în condițiile în care cam 1 din 5 credite are probleme acum (fără să le punem la socoteală pe cele scoase din bilanțuri)? Nu vă forțați imaginația, în România nu s-a vrut o lege a falimentului personal iar punctul de vedere al bancherilor s-a impus ca de fiecare dată. În condițiile spargerii unei bule a creditului, când 6% din firme se pregătesc de faliment (peste 90% din insolvențe sfârșesc în faliment spune avocatul Gheorghe Piperea), căte bănci și-au închis poțile în România? Cumva nici una?!

3. Jumulirea conturilor curente

Sună cam pretențios, am vrut să vorbesc însă de pofta nestăpânită a bancherilor de a taxa orice cont curent mișcă pe sub nasul lor. Pe mine CEC-ul (da, am vrut să fiu taxat de statul roman dacă tot e să pierd bani la bancă) m-a anunțat cu ceva timp în urmă că umează să îmi ia 2,5 lei ca administrare de cont. Dar ce, contul meu curent a devenit brusc handicapat, nu mai e în stare să aibe singur grijă de el ca până acum? În urmă cu câteva zile CEC-ul mă anunța că ma va taxa și pentru transferurile care mi se fac în cont. Ce mare lucru ați putea spune, niște rentieri cărora li se varsă în cont banii periodic n-ar trebui să se plângă pentru niște sume modice oprite d de bancă. Da? Ia gândiți-vă dacă nu cumva intrați în aceeași categorie în momentul în care primeți salariul în contul de la CEC. Adică, după ce că ai comision la retragerea de la bancomat, la administrarea contului curent, mai ți se rețin bani și când îți virează angajatatorul chenzina. Dar dacă spui că ai vrea să fii plătit “cu bani în mână”, nu prin cont, lumea financiară te privește superior-“înapoiatule!”. Mai grav e când ești atras cu o oferta promoțională și apoi te trezești cu comisioane-surpriză, cum a pățit mama la Raiffeisen cu banii de pensie. Bine că nu retrageți bani de la BRD-veți fi taxați cu 4 lei plus 1% din suma scoasă. Nu știu cum ați numi asta elegant, dar în limbaj biblic e  “luxurie”, adică “pofta” nestăpânită de a nu lăsa nici un bănuț nevămuit care îți trece prin bancă.

4. Refuzul cardului la ghișeu

Banul (electronic) pare să fie ochiul dracului tocmai la bancă

Aveți de plătit facturi, ceva rate și nu aveți bani cash la dvs? Vă întrebați de ce n-ar fi posibil să utilizați cardul emis de banca respectivă pentru a vă achita de datoriile lunare? Nu vă gândiți la chestii abstracte, de pildă la dorința băncii de a abbsorbi cash-ul care se obține mai greu decât banii electronici de la BNR. Adevărul este că băncile nu acceptă plata cu cash la ghișeu din simplu motic că vor să te determine să foloșești cardul pentru a scoate numerar, operațiune care se taxează de regulă cu minim 0,2%. Annual se retrag peste 25 de miliarde de euro de la ATM-uri ceea ce înseamnă peste 50 de milioane de euro pentru băncile posesoare, asta dacă vom calcula cu un comision de 0,2%. Bani obținuți ușor. 

5. Frăția de cruce cu recuperatorii

“N-am reușit să-mi plătesc la timp ratele la BCR iar creditul meu a fost cumpărat de Kruk. M-a sunat cineva de acolo să-mi spună să negociem graficul de rambursare, dar dacă nu dau toți banii într-un an o să vorbesc cu doamna executor” îmi povestea o cunoștiință care avea un împrumut cu o scadență mai mare de 3 ani în momentul livrării sale recuperatorilor. Ca să scoată din bilanțuri creditele cu probleme și să nu mai fie nevoite să facă provizioane, multe bănci au decis să vândă portofolii întregi la costuri modice (5-10% din valoarea unui credit de nevoi personale, 15-20% la ipotecare). Recuperatorii n-au însă probelemele de imagine pe care și le face banca, nu se tem prea tare de opinia publică, ba chiar le prinde bine postura de zbir nemilos astfel încât forțează nota, strâng cu ușa debitorii. “În cazul creanțelor cesionate (vândute ) de către instituțiile financiar-bancare sau non-bancare, noul proprietar al creanței va stabili noi termeni contractuali.  În cazul creanțelor colectate pe bază de mandat, condițiile contractuale nu se modifică, deoarece colectarea se face pe o perioadă determinată de timp” ne-a spus Cosmina Marinescu, Director Operatiuni Kruk Romania. Cu alte cuvinte, nimic nu-ți garantează că nu vei fi strâns cu ușa să aduci banii de 3 ori mai repede, în condițiile în care nici înainte nu făceai față cu plățile. De ce este permisă cu atâta ușurință vânzarea de portofolii de credite în condițiile în care banca nu se confruntă cu probleme majore? este însă o întrebare la care BNR ar trebui să răspundă. Cu câteva luni în urmă i-am povestit managing directorului EOS KSI, Georg Kovacs despre o scrisoare a companiei de recuperare a creanțelor ajunsă la noi, în care un debitor al unei companii de telefonie era ofertat de EOS cu o reducere “promoțională” a datoriei cu 50% în cazul plății imediate, în condițiile în care aceasta fusese majorată tot cu 50% ca penalități după trecerea datei de prescripție. “Nu e normal, o să mă interesez, vă rugăm să ne semnalați astfel de cazuri” mi-a spus Kovacs atunci, acceași invitație v-o adresăm și noi.

6. Inflexibilitatea

Ați încercat să negociați vreodată prevederile dintr-un contract-tip de credit la o sucursala bancară? Să ne povestiți cum ați reușit asta, în 99% din cazuri ești privit cu superioritate și refuzat politicos. Funcționarii mărunți dau dovadă de o inflexibilitate uriașă când primesc solicitări de la clienți (”ce scrie în contract se decide la Centru”) în acest sens iar existența contractelor-tip cu clauze abuzive li se datorează și lor. Dacă ar fi existat o presiune de jos în sus în vederea modificării, nuanțării și individualizării acestora, poate că n-am mai fi vorbit de atâtea procese pe rol.

7. Complexele de superioritate

În termeni biblici “superbia”. N-am văzut încă bancherul “popular” care să vorbească pe limba omului de rand și să se poarte ca atare. Vezi jargonul păsăresco-financiar învârtit în toate ieșirile publice ale bancherilor și înaltelor capete din BNR. Un fel de “nu ne amestecăm cu vulgul, nici măcar nu vorbesc pe limba noastră”. Combinație de aroganță, sentimentiment de castă, mimarea ultra-specializării. De asta ni se pare că avem nevoie de traducător din Isărescu, varianta română-română.