miercuri, 27 martie 2013

Cât au recuperat bursele de la minimele din 2009

Căzute în “groapa Marianelor” la apogeul crizei financiare, bursele au început să urce din martie 2009 impulsionate de fondurile puse la dispoziție de băncile centrale și ajustarea dură a cheltuielilor companiilor. Până acum, indicele american S&P500 a luat înapoi 99,8% din scădere, DAX-ul german peste 90%, CAC40 din Franța s-a oprit la 35% în timp ce BET-ul autohton a recuperat  45%.

“Chart of the Day”furnizează o statistică interesantă privind evoluțiile marilor burse de la minimele anului 2009 până în prezent (marți). Cel mai bine par să se fi descurcat bursele americane (firesc, situate în proximitatea robinetului de bani de la Fed), indicele principal, S&P500 rcuperând de pildă aproape integral pierderile (de la un maxim de 1565 puncte în octombrie 2007, indicele s-a prăbușit până la 676 puncte pe 9 martie 2009 pentru a închide marți la 1563 puncte). DAX-ul german a luat înapoi peste 90%, încurajat de performanțele din economie iar “Footsie”-ul londonez (FTSE100) se apropie la rândul său de o revenire de 90%. Nici emergenții n-o duc rău-Bursa din India (indicele S&P BSE Sensex) are o revenire de peste 80%, în timp ce piața din Franța (indicele CAC40) a recuperat sub 35%. Surprinzător, China a avut printre cele mai lente burse în ultimii 4 ani (indicele Shanghai Composite a recuperat mai puțin de 20% din scădere), evoluție explicată însă prin amplitutdiinea mai redusă a corecțiilor în perioada de apogeu a crizei financiare. Bursa japoneză (indicele Nikkei 225) și autohtonul BET se află la aproximativ 45%. Maximul pentru BET a fost atins în vara lui 2007 (10.400 de puncte) iar minimul în primăvara lui 2009 când indicele a intrat sub 2.000 puncte, în prezent acesta trecând de 5.700 de puncte.

Explicațiile acestor evoluții? Sumele pompate de Băncile Centrale în condițiile scăderii continue a dobânzilor, programele de ajutor a companiilor financiare din bani publici, noi reguli de raportare admise băncilor, ajustarea dură a cheltuielilor fapt ce a provocat o creștere a profitabilității și atractivității companiilor listate.

Explicația bursieră a șomajului
Tot Chart of the Day furniza la începutul lunii un grafic istoric al indicatorului PER (preț/profitul pe acțiune) aferent indicelui american S&P500. Partea interesantă este că, de la valori trecând de 60 în preajma maximelor s-a plonjat sub 15 pe varful crizei financiare pentru ca acum indicele să se afle ușor peste 17. Or, o acțiune care se tranzacționează “doar”de 17 ori peste profitul pe care îl aduce nu pare prea scumpă în epoca dobânzilor zero. Cum de a fost posibilă o asemenea ajustare, în condițiile în care prețurile sunt din nou aproape de maximul istoric pentru S&P? Simplu, a crescut foarte mult profitul pe acțiune-companiile au tăiat cheltuieli (salarii, bonusuri), au concediat, au devenit mai eficiente. Evident, în condițiile în care mediul economic devine mai încrezător în sfârșitul apropiat al crizei, vom asista la o politică mai expansivă (inclusiv de personal), o deteriorare a profitabilității, creștrea PER și, inevitabil, o nouă corecție la burse.

luni, 25 martie 2013

Marfin Bank, fiica defunctei Laiki Bank din Cipru, plăteşte cea mai mare dobândă la euro din Romania: 4,5%


Aflaţi mai jos ce randamente oferă Marfin deponenţilor autohtoni, cum sunt liniştiţi clienţii la telefon şi cât de repede puteţi obţine 20.000 euro de la ghişeu, din postura de deponent panicatÎn altă ordine de idei, ar fi încă o bancă de vânzare în România.
Laiki Bank, banca populară din Cipru ce urmează să fie închisă, deţine în România o bancă mică, Marfin Bank, cu depozite atrase de 180 milioane euro de pe piaţa locală. Primul impuls a fost să ne uităm la dobânda bonificată la euro. Randamente mari, foame mare de bani (poate chiar din partea băncii-mamă?). Astfel, un depozit la 6 luni la Marfin are dobânda (fixă) de 4,25% pe an, cea mai mare de pe piaţă. Pe locul doi vine în topul randamentelor ATE Bank (4,15%), urmată de Piraeus şi Volksbank (sub 4%).Este cea mai mică scadenţă oferită de Marfin, iar în acelaşi interval dobânda pentru lei este de 6,25%. Cine vrea să-şi blocheze banii 12 luni (”Depozitul 12+1”), are dobânda de 4,5% şi primeşte suplimentar şi dobânda pe o lună, fapt ce lasă concurenţa cu ochii în lacrimi. Acelaşi depozit are la lei dobânda de 6,5% şi la dolari de 4% (!).
Nu vrem să sugerăm că Marfin ar fi în pericol de închidere şi în România. Banca e persoană juridică română, nu şi-a prins urechile în creditarea statului…grec cum a făcut Laiki, în plus e pusă la adăpost în primul rand de dimensiunile sale reduse. Nu înseamnă însă că nu va fi scoasă rapid la vânzare dacă tot a rămas orfană iar acţionarii ciprioţi sunt cam faliţi (poate o cumpără nişte ruşi cu depozitele pierdute la banca-mamă?)
20.000 euro retragere? Imediat, dar cu programare
Sun la sucursala din …Berceni a Marfin Bank. “Am nişte bani la dvs, am aflat că banca-mamă e în faliment sau a fost închisă sau aşa ceva,  e cazul să-mi fac probleme?” Nu, nici vorbă, între noi nu e decât o legătură decât de nume, suntem un soi de franciză, persoană juridică română, staţi liniştit”, mi se răspunde. “Bine, dar preşedintele băncii e numit de acţinarii din Cipru, care au mari pierderi acum, dacă primeşte dispoziţie să vireze nişte bani acolo”? “Nu se poate aşa ceva, sunt nişte legi în vigoare”. “Ok, atunci când pot veni să ridic 20.000 euro de la dvs?” “Oricând”. “Daaa? Atunci vin acum să iau banii”. “Sigur, dar ar fi bine să faceţi totuşi o programare, aşa se obişnuieşte pentru sume mai mari de 3.000 euro”.
 Peste 100.000 euro? Depozit “toxic”!
Banca Populară din Cipru (Laiki Bank) va fi închisă potrivit acordului de “salvare” stabililt de autorităţi cu finanţatorii UE/FMI. Vestea bună este că depozitele de sub 100.000 euro sunt pasate la cealaltă mare bancă locală, Bank Of Cyprus. Vestea proastă este că ce trece peste, sunt considerate active “toxice” şi vor face parte dintr-o “bad bank” de unde titularii au mari şanse să se aleagă cu praful de pe tobă. La Bank of Cyprus este transferată şi datoria Laiki de 9 miliarde euro către mecanismul de lichiditate de urgenţă al Băncii Centrale Europene, semn că unii creditori sunt mai egali ca alţii. La Bank of Cyprus deponenţii cu peste 100.000 euro în conturi vor pierd “doar” 30% din sume în urma acordului.

Simți că banii tăi sunt la adăpost? Mai gândește-te!

Cum preferi să fii jefuit? Prin inflație (varianta soft: dobânzi real-negative), printr-o taxă-surpriză pe depozitele bancare cum fusese pregătită inițial în Cipru sau prin austeritatea ce acompaniază planurile de salvare a…băncilor?  Există vreun mod de a-ți proteja valoarea economiilor?

Despre salvare s-a tot vorbit în Europa în ultima vreme. Cetățenii nu văd însă nici un ban din ce s-a pregătit sau se pregătește pentru Grecia, Irlanda, Spania, Cipru, etc. Este vorba invariabil despre salvarea băncilor cu probleme-banii sunt pompați în sistemele bancare fie printr-un împrumut acordat Guvernului de combinata FMI-UE, fie asistăm la preluarea la datoria publică a mizeriilor din bilanțurile băncilor- contribuabilul urmând să acopere din viitoarele taxe și impozite deficitul astfel creat sau serviciul mai mare al datoriei publice (costurile cu dobânzile).

Ca regulă, pierderile băncilor din statele salvate nu sunt lăsate să se extindă spre contra-părțile lor europene cum s-ar întâmpla în cazul unui faliment obișnuit în economie.  Cumva planurile de salvare sună cam așa: “luați repede niște bani, aruncați-i în băncile voastre până nu se activează tot soiul de produse toxice care le implică și pe ale noastre, puneți-vă apoi repede contribuabuabilii la plată și privatizați accelerat ca să faceți rost de bani”. Închiderea Laiki Bank din Cipru, convenită în planul de salvare recent,  se face cu transferul “părții bune”și implicit a statutului de contra-parte față de terții ce contează spre Bank of Cyprus, după modelul BCR-Bancorex. Pierd acționarii (majoritar e statul cipriot), pierd deponenții negarantați de plafonul de 100.000 euro dar pierderile se opresc aici, nimic nu se exportă peste graniță în sistemele bancare ale salvatorilor. După care cipriotul de rand, care tocmai a fost “salvat” printr-un împrumut angajat ce trece de jumătate din PIB-ul țării (10 miliarde euro), trebuie să pună osul la treabă generații de acum în colo.

Se poate și altfel, e mai bună ieșirea din zona euro a statelor cu probleme și  devalorizarea monedei (că de falimentul băncilor și păstrarea statului în cauză în euro-zone nu cred că se pune problema)? Nivelul de trai al populației se va deteriora brusc dar apoi economia își poate reveni prin exporturi (moneda se depreciază abrupt), costul redus al forței de muncă atrage noi investiții. În caz contrar, rămânerea în euro nu face posibilă deprecierea, politicile de austeritate sunt singurele puse pe tapet, datoriile rezultate din salvarea țării ajung să atârne tot mai greu. Esențial este că politicienii care se află la putere când țara iese din euro riscă să fie măturați la proximele alegeri dacă  economia nu dă semne de revenire rapid și cine riscă să plece de la ciolan în șuturi? Așa că aceștia se grăbesc să “salveze” țara prin noi împrumuturi și să mute viitoarea criză de proporții pe umerii generației viitoare de politicieni și contribuabili.

Revenind la întrebarea din titlu, răspunsul este evident Nu! Dacă ai ceva capital, ai mari șanse să ți se erodeze ca urmare a viitoarelor politici salariale, fiscale și bugetare. Fie direct-printr-o taxă mai mare pe câștigul din dobândă până ajunge să nu mai acopere inflația, fie o dobândă real-negativă din start care să susțină politica mai relaxată a băncilor centrale, ori o taxă surpriză pe depozite-poate fi botezată taxă de solidaritate. Fie indirect-poate vei apela la ei ca să te susții când ai probleme la job, să acoperi niște taxe mai mari pe proprietate, niște impozite neprevăzute sau facturile tot mai presante la utilități.

Ce poți face? Din păcate, cel mai bun sfat este să-ți educi flexibilitatea și capacitatea de reacție și adaptare. Nu se pot indica strategii clare de protecție și plasament din simplul fapt că situația este volatilă iar evoluțiile imediate greu de anticipat. Greu, dar nu imposibil, cel puțin pe ultima sută de metri. Existau semnale și pentru rușii bogați din Cipru (inclusiv prin ziarele germane) dacă ar fi știut să le audă cu câteva luni înainte de planurile negociate pentru salvarea țării. Transferuri de bani în țări cu economii mai stabile și grade de îndatorare mai reduse se pot face rapid, piața europeană permite încă transferuri ale forței de muncă fără restricții, economiile se pot muta dintr-o valută în alta, etc. La fel de bine poți investi niște bani în gospodăria unor rude de la țară (solarii, o livadă) care să îndulcească traiul viitor la oraș, poți păstra valori mici la purtător (valute forte, metale prețioase-nu sunt sigur că vor scăpa neatinse casetele bancare cu valori în caz de naționalizări viitoare), se pot gândi strategii de optimizare fiscală. Actuala putere de cumpărare a economiilor noaastre se va deteriora în viitor (poate chiar unul apropiat) dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm să reducem, pe cât se poate, gradul și  viteza deprecierii.

Alternative la "loteria" pensiilor private


De la 85% în 2011, ponderea nou-intraţilor în fondurile de pensii private obligatorii (Pilonul II) distribuiţi aleatoriu între fondurile existente a trecut în prezent de 90%. Cu o rentabilitate apropiată şi fără campanii în media prin care să atragă noi asiguraţi, fondurile aşteaptă cu braţele încrucişate să le pice din cer plătitorii de comisioane. Cel puţin cât timp nu sunt penalizate pentru asta.

După un hei-rup la lansare, când angajaseră divizii de agenţi de marketing (suma vehiculată pentru racolarea unui asigurat era de circa 20 de euro), fondurile private de pensii dorm acum liniştite pe urechea sistemului de distribuţie aleatorie a nou-intraţilor în sistem. În ultimele 12 luni, de pildă, ponderea celor distribuiţi prin loterie, oscilat în majoritatea timpului între 85 şi 90% (cu o „sincopă“ de 75% în noiembrie 2012), iar în februarie 2013 a trecut chiar de 93% (doar 1.900 din cei 29.000 de noi cotizanţi au ales pe cont propriu fondul care le va administra banii până la pensie, fondurile existente având între 82 şi 99% din noii intraţi în februarie aduşi în acest mod).
Cele 9 fonduri active au rate de rentabilitate anuală apropiate (între 5,9 şi 7,9% în ultimii 2 ani), strategii de alocare a activelor asemănătoare (grosul merge în titluri de stat) şi un dezinteres comun pentru angajarea unor cheltuieli prin care să atragă noii asiguraţi astfel încât, în acest moment, cam 30% din numărul total de participanţi (5,8 milioane) au ajuns să fie reprezentaţi de cei aduşi de sistemul loteriilor. Evident, au şi o preocupare obsesivă de a nu ieşi spectaculos din rând prin performanţe astfel încât să forţeze asiguraţii să facă singuri o alegere de teamă că vor fi repartizaţi la fondul cel mai neperformant din piaţă (mentalitatea „decât să am dreptate pe cont propriu mai bine mă înşel cu turma“). Dacă vă amintiţi, anterior, administratorii au respins obsesiv orice solicitare de asigurare a unui randament minim, legat de inflaţie, pe motiv că asta le-ar determina să fie excesiv de prudente, investind preponderent în instrumente monetare, iar pe termen lung asta va afecta valoarea deţine­ri­lor clienţilor. Nu s-ar zice că le displace acum să beneficieze de avantajele unei administrări-şablon, mai ales că numărul celor care refuză să facă o alegere între fondurile din piaţă este împărţit în mod egal între acestea (loteria nu decide numărul alocărilor, ci doar numele alocaţilor).
Cum ar putea fi scoase din letargie societăţile de administrare, iar asiguraţii – determinaţi să aleagă un fond de pensii cu propria mână?
Cea mai bună strategie ar fi, în opinia mea, perceperea unor penalizări pentru fiecare client obţinut „aleatoriu“, sume încasate din comisioanele primite de administratori de pe urma sa, bani care să reprezinte venit pentru iniţierea unor campanii de informare a viitorilor asiguraţi de către CSSPP. Sumele respective pot fi utilizate de asemenea pentru realizarea unor scrisori de informare trimestrială, în care să se furnizeze asiguraţilor tabele comparative cu performanţele fondurilor, costurile de administrare şi portofoliile detaliate pe categorii de active (acum, astfel de scrisori se trimit doar anual de către administratori).

duminică, 24 martie 2013

In sfarsit, a pierdut si Basescu la mustata (Adio PDL, adio draga Stolo)


E adevarat, prin interpusi, dar a pierdut. Primaria Bucurestiului, mandatele 1 (contra lui Nastase) si 2 (contracandidat Geoana), toate au fost castigate la diferenta minima, de 1-2 procente. Iata ca Udrea a pierdut la fel, desi titanul de la Cotroceni a sustinut-o pe toate caile mediatice (la care mai are acces), Evenimentul Zilei si B1 s-au zbatut s-o invite si sa-i ridice mingi la fileu, ba vazusem si un sondaj IRES care o dadea castigatoare inainte de Conventie. Ce sa-i faci, exista un ciclu si pentru victoriile smulse la limita de Basescu. Acum e vremea sa piarda la mustata si probabil ca nu se va opri aici.

Remarc polarizarea pe care a exportat-o ieri PDL. Dupa cum se stie, Udrea vroia o apropiere de PSD iar Blaga de PNL. Ei bine, Ponta s-a grabit ieri sa remarce ca „Blaga a pierdut, indiferent de scor” iar Romania TV titra dupa anuntarea rezultatelor „Jumatate din PDL nu-l vrea pe Blaga”, in timp ce la Antena 3 citeam „Udrea, infrangere rusinoasa”. Din pacate, feliile PDL sunt cam simetrice si nu transeaza hotarator raporturile de forta din USL. Altfel, cum s-a mai remarcat, la nici 8 ore dupa ce declara ca „a venit cu dragoste nu cu masina Presedentiei la Conventia PDL” Basescu spunea „Adio PDL”. Sau ma rog, jumatatii FSN-iste din partid, absolut invizibila inainte in discursurile sale. Mai lipsea si un „Adio draga Stolo”. 

miercuri, 20 martie 2013

Mai puţini, mai bătrâni, mai faliţi. Efectele demografiei asupra economiei

 
Scăderea şi îmbătrânirea populaţiei pune presiune pe bugetul de stat, încetineşte economia şi creşte dependenţa de capitalul străin pentru finanţarea deficitelor sunt de părere analiştii BCR. Soluţii? Câştigarea independenţei…alimentare, economisirea în active la adăpost de tentaţiile statului, poate importul de populaţie.

Unul din 7 români are peste 65 de ani în prezent iar în lipsa unui salt al natalitaţii (acum avem 1,2 copii la o femeie, faţă de peste 2 în Franţa sau Irlanda ori 1,6 media la nivelul UE) raportul va ajunge la 1 la 3 în 2060. Dacă în 1990 la fiecare salariat erau 0,4 pensionari, în acest moment raportul este de un salariat la 1,2 pensionari iar în 2060 vor fi 1,5 pensionari la fiecare salariat. Presiunea maximă pe sistemul de pensii va fi după 2035, când decreţeii încep să se pensioneze în masă. Scăderea şi îmbătrânirea populaţiei încetineşte creşterea economică (avansul potenţial al PIB-ului s-a redus la 1,3% în 2013, sub serviciul datoriei publice-datoria ne creşte în prezent chiar dacă nu contractăm împrumuturi noi), pune presiune pe bugetul statului (deficiele sistemului de pensii sunt în creştere) şi accentuează nevoia de capital străin.

Conform calculelor BCR Cercetare, speranţa de viaţă în vecinătatea vârstei de pensionare (65 de ani) este în medie de 16 ani în prezent dar ar putea urca la 18 ani în 2030. Ce economii ar trebui să avem la pensionare pentru a compensa scăderea previzibilă a puterii de cumpărare a pensiei şi a supravieţui 18 ani din ele? Dacă pornim de la ideea că pensia medie nu va reprezenta decât jumătate din salariul minim pe economie după 2035 (presupunere rezonabilă), ar însemna că fiecare să pună de-o parte macar echivalentul celeilalte jumătaţi a salariului minim pe economie (asta înseamnă economii însumate cât 108 salarii minime, la valoarea de atunci, sau aproximativ 75.000 lei în banii de acum) penru a-şi asigura subzistenţa 18 ani. E mult, e puţin?

Depinde cât de repede vrei să îi economiseşti.   În 20 de ani trebuie să pui de-o parte echivalentul a 312 de lei pe lună în banii de acum, în 30 de ani câte 208 lei, cu alte cuvinte ai nevoie de cel puţin un venit echivalent cu 2.000 lei/lună presupunând că poţi pune de-o parte 10-15% din acesta după ce dai de-o parte toate cheltuielile (coşul zilnic, ratele la casă şi maşină, etc). Întrebarea de 100 de puncte nu este însă “cât poţi economisi?” ci în ce active s-o faci pentru a fi la adăpost de tentaţia statului de a-ţi dilua banii puşi de-o parte, fie printr-o taxă surpriză (vezi Cipru), fie prin inflaţie (România anilor ’90, mai recent SUA după instituirea dobânzilor zero)?

Iar un raspuns posibil este în general în active non-financiare: teren agricol-poate fi arendat, o fermă-poate asigura independenţa alimentară dacă există şi generaţii mai tinere care să gospodărească cu bătrânii. aur în casete de valori-la adăpost de inflaţie, acţiuni la companii energetice care dispun de resurse pe termen lung-ne apropiem de “peak” oil, etc. Decalajele care se acumulează ameninţător între viitorii pensionari şi generaţiile tinere care ar trebui să-i susţină ar putea fi atenuate în cazul unui import de populaţie (întoarcerea căpşunarilor; migraţia pensionarilor din Vestul Europei spre ţările din sud, tentaţi de costul mai mic al vieţii de aici, migraţie acompaniată de importul de furnizori de servicii sociale-îngrijitoare filipineze, menajere din China, etc)

duminică, 17 martie 2013

Va copia Ciprul modelul islandez? Si ce garantie mai au depozitele garantate?


Pentru acordarea unui imprumut de urgenta de 10 miliarde euro din partea UE si FMI pentru salvarea a doua mari banci cu probleme, Ciprul a fost santajat sa accepte nationalizarea unei parti cuprinsa intre 6,75% si 9,9% din economiile deponentilor, in caz contrar BCE urma sa inchida finantarile pentru Bank of Cyprus si Laiki, ducandu-le in faliment. In acest fel, la cele 10 miliarde primite din afara (FMI contribuie cu unul), deponentii locali vor  pune la bataie alte 5,8 miliarde euro pentru salvarea bancilor la care vor deveni...actionari dupa recapitalizare-frumos mod de a reboteza confiscarea unei parti din agoniseala, nu?
Masura este fara precendent, mai ales ca in spatiul euro s-au dat asigurari repetate ca deponentii bancilor vor fi ocoliti de problemele institutiilor financiare („nimeni nu va pierde un leut” vorba lui Boc), plafonul de garantare si confort emotional fiind ridicat in acest scop la 100.000 euro.
In acest moment autoritatile cipriote dau asigurari pe toate canalele media ca masura este raul cel mai mic, in caz contrar "mii de întreprinderi mici şi mijlocii şi alte firme ar fi ajuns la faliment, sectorul serviciilor ar fi riscat colapsul total, cu o posibilă ieşire din zona euro, urmată de o devalorizare cu cel puţin 40% a lirei cipriote” dupa cum afirma presedintele lor dar eu parca il aud pe al nostru explicand in 2010 necesitatea cresterii TVA, taierii salariilor bugetarilor si a pensiilor. Strategia e simpla-zugraveste in culori cat mai negre alternativele, infloreste cat poti, inventeaza cand e cazul, poate inghit galusca cei chemati sa scoata castanele din foc.
Ramane de vazut daca Parlamentul cipriot va digera senin broasca oferita de ministri de finante din UE si va trece respectivul acord luni sau marti ori daca nu cumva vom asista la o adaptare a modelului islandez. In 2008, falimentul unor banci islandeze a lasat fara economii mai multe mii de cetateni britanici. Planul initial de salvare includea garantarea in totalitate a depozitelor si preluarea la datoria publica a mizeriilor din sistemul bancar dar atunci presedintele islandez s-a opus, a convocat un referendum iar populatia a votat, previzibil, pentru falimentul bancilor. S-a ajuns pana la propunerea de a confisca activele islandeze din Marea Britanie, pe baza unei legi de combatere a..terorismului, dar islandezii s-au tinut tare iar deponentii britanici care se lacomisera la dobanzi mari si-au luat acasa paguba.
Decizia e catastrofala in planul imaginii, al sentimentului de securitate pe care ar trebui sa il simta deponentii din zona euro. Daca e posibil ca in vremuri de criza statul, la presiuni externe sau nu (va amintiti de Guvernul Stolojan confiscand valuta firmelor la inceputul anilor 90?), sa faca ce vrea cu banii tai, ce garantie sa ai ca Ciprul va ramane un caz izolat? Grecii, portughezii, spaniolii, italienii vor dormi de acum linistiti, ca in celebra reclama a lui Vantu? Mai ales ca sunt afectati si clientii ciprioti ai bancilor situati sub plafonul european de garantare de 100.000 euro, taxati cu 6,75% din valoarea economiilor (daca erau „peste” plateau 9,9%, procent psihologic ca la hipermarket)
Cum au ajuns bancile cipriote pe marginea prapastiei? In esenta, au atras bani (aproape 70 de miliarde euro reprezinta valoarea depozitelor) beneficiind de statutul tarii de paradis fiscal, jumatate dintre ei de la rusi sau britanici, au creditat ca disperatii si au investit cu darnicie in obligatiuni... grecesti. Activele bancilor cipriote insumeaza de 8 ori valoarea PIB-ului, fata de o medie de 3,5 in zona euro.
Dupa aceasta injectie dureroasa de capital si masuri de austeritate care s-o acompanieze ulterior, Ciprul este asigurat ca va ajunge in orizontul lui 2020 la o datorie publica de „numai” 100% din PIB, fapt ce demonstreaza ca poti plonja in infernul datoriilor si din statutul de paradis fiscal.Ce mi se pare amuzant este ca Ciprul, pana prin februarie, a avut un Guvern condus de un partid de stanga radicala (AKEL-Partidul Progresist al Muncitorilor), cu care negocierile cu UE pe baza pachetului de salvare au parut mereu impotmolite. Dupa alegerea noului presedinte sprijinit de dreapta totul a mers struna in directia nationalizarii economiilor populatiei. Sigur, eforturile de PR vor fi maxime in urmatoarele zile si vom tot auzi insinuari de genul„ce atata tevatura pentru banii mafiei ruse?”

marți, 12 martie 2013

Cât va rămâne deschis robinetul băncilor centrale?



Soluţia anti-criză folosită până acum cu entuziasm în lumea dezvoltată a fost aruncarea banilor din elicopter. Băncile şi-au dres bilanţurile (încurajate suplimentar prin noi reguli de evaluare a activelor), guvernele cu probleme din Europa şi SUA au primit bani direct din tiparul băncilor centrale. Banii obţinuţi aproape fără costuri au umflat bursele (indicele Dow Jones şi-a depăşit săptămâna trecuta maximul istoric) dar pieţele muncii şi creditului neguvernamental rămân slabe în ciuda infuziilor generoase de lichiditate.
E doar o chestiune de timp până cand şomajul, economisirea şi consumul, pe urmele burselor, vor reveni la valorile dinaintea crizei? Răspunsul e da, dar numai în condiţiile în care robinetul Fed & Co va rămâne deschis o… generaţie. Asta pentru că nu se poate reedita cu uşurinţă o bula a creditului în interiorul aceleiaşi generaţii iar economiile se bazau mult prea mult pe consumul stimulat prin credit înainte de 2007. Experienţa oamenilor simpli, şicanaţi de bănci pentru rambursarea creditelor cu probleme, executaţi silit, cocoşaţi sub povara ratelor în condiţiile în care salariile şi bonusurile au fost ciuntite în urma politicilor de austeritate e prea puternică pentru a fi uitată uşor.
 Obiceiurile şi filosofia de cheltuire a banilor s-au ajustat în ultimii 5 ani (“clienţii noştri nu mai vor credite pentru consum, vor eventual să facă mici investiţii în locuinţă, educaţie, etc” spunea săpămâna trecută directorul general al unei companii autohtone specializată în acordarea de împrumuturi de valoare mică) şi nici băncile nu ard de nerăbdare să reia creditarea ca sport de masă, în condiţiile în care incertitudinea n-a dispărut iar nivelul dobânzilor de politică monetară se află la minimul istoric. La un moment dat acestea vor începe să crească, în ciuda asigurărilor care vin dinspre băncile centrale (avantajele politicii monetare actuale sunt mai mari decât dezavantajele spunea recent şeful Fed, Ben Bernanke), iar debitorii vor avea probleme la rambursarea ratelor determinând băncile să raporteze din nou pierderi masive.
 Şi pot avea băncile certitudinea unei  noi salvări din banii publici conform teoriei “too big to fail”? Mă rog, în România poate-aici a fost posibilă ascunderea sub preş a legii falimentului personal iar prevederile Codului de Procedură Civilă amânate la presiunile FMI-dar se va repeta programul TARP şi în SUA în condiţiile în care limita maximă de îndatorare fixată prin lege a fost deja atinsă şi depăşită? Nu e deloc sigur că statutul de sfinte moaşte a entităţilor financiar-bancare se va conserva iar băncile preferă deci să împrumute statele din banii pompaţi de băncile centrale şi să  joace la bursă cu ce mai rămâne, bazându-se pe faptul că vor şti cand să se retragă dacă politica monetară se pregăteşte de schimbare. Ce ne aşteaptă deci în perioada următoare?
Pănă acum inflaţia a funcţionat doar ca sperietoare pentru stimularea consumului (conform modelului japonez e greu să produci inflaţie după ce s-au spart bule bursiere şi imobiliare de mari dimensiuni). Iar pentru a avea inflaţie e nevoie de o schimbare de abordare. Cum criticii monetizărilor repetate s-au înmulţit, o schimbare bruscă şi agresivă a strategiei monetare cu tiparul în prim plan, mi se pare greu de acceptat. Dar dacă avem un anunţ-surpriză prin care se anunţă o creştere de dobândă sau încetarea programului de achiziţie de bonduri guvernamentale? Vom avea panică la burse transmisă prin canalele media în societate (mulţi au acţiuni sau măcar participă la un fond de pensii), perspective de scădere a economiilor cu tot ce presupune asta (şomaj, reduceri de salarii). O nouă criză în condiţiile în care nu s-a terminat actuala. Rezultatul? Voci tot mai puternice implorând politicienii şi bancherii centrali să facă ceva, orice, să ia taurul de coarne. Or, ce se poate face cât timp austeritatea s-a dovedit o idee proastă? Băncile centrale ar putea răscumpăra de pildă o bună parte din datoriile guvernelor pentru a le lăsa mână liberă la cheltuieli viitoare (serviciul datoriei a ajuns să rivalizeze cu creşterea economică potenţială în destule cazuri). Poate şi un moratoriu privind datoriile private, bilanţurile băncilor urmând să fie dres prin împrumuturi de la aceleaşi bănci centrale. Şi cum inflaţia izbăvitoare va izbucni în sfârşit, băncile centrale ar urma să ţintească în loc de stabilitatea preţurilor-rata şomajului, creşterea PIB sau direct indicele bursier S&P. La limită, acestea ar putea fi ulterior naţionalizate sau închise pentru ştergerea urmelor şi orchestrarea unui restart credibil pentru societatea occidentală de consum.