Soluţia anti-criză folosită până acum cu entuziasm în lumea dezvoltată a fost aruncarea banilor din elicopter. Băncile şi-au dres bilanţurile (încurajate suplimentar prin noi reguli de evaluare a activelor), guvernele cu probleme din Europa şi SUA au primit bani direct din tiparul băncilor centrale. Banii obţinuţi aproape fără costuri au umflat bursele (indicele Dow Jones şi-a depăşit săptămâna trecuta maximul istoric) dar pieţele muncii şi creditului neguvernamental rămân slabe în ciuda infuziilor generoase de lichiditate.
E doar o chestiune de timp până cand şomajul, economisirea şi consumul, pe urmele burselor, vor reveni la valorile dinaintea crizei? Răspunsul e da, dar numai în condiţiile în care robinetul Fed & Co va rămâne deschis o… generaţie. Asta pentru că nu se poate reedita cu uşurinţă o bula a creditului în interiorul aceleiaşi generaţii iar economiile se bazau mult prea mult pe consumul stimulat prin credit înainte de 2007. Experienţa oamenilor simpli, şicanaţi de bănci pentru rambursarea creditelor cu probleme, executaţi silit, cocoşaţi sub povara ratelor în condiţiile în care salariile şi bonusurile au fost ciuntite în urma politicilor de austeritate e prea puternică pentru a fi uitată uşor.
Obiceiurile şi filosofia de cheltuire a banilor s-au ajustat în ultimii 5 ani (“clienţii noştri nu mai vor credite pentru consum, vor eventual să facă mici investiţii în locuinţă, educaţie, etc” spunea săpămâna trecută directorul general al unei companii autohtone specializată în acordarea de împrumuturi de valoare mică) şi nici băncile nu ard de nerăbdare să reia creditarea ca sport de masă, în condiţiile în care incertitudinea n-a dispărut iar nivelul dobânzilor de politică monetară se află la minimul istoric. La un moment dat acestea vor începe să crească, în ciuda asigurărilor care vin dinspre băncile centrale (avantajele politicii monetare actuale sunt mai mari decât dezavantajele spunea recent şeful Fed, Ben Bernanke), iar debitorii vor avea probleme la rambursarea ratelor determinând băncile să raporteze din nou pierderi masive.
Şi pot avea băncile certitudinea unei noi salvări din banii publici conform teoriei “too big to fail”? Mă rog, în România poate-aici a fost posibilă ascunderea sub preş a legii falimentului personal iar prevederile Codului de Procedură Civilă amânate la presiunile FMI-dar se va repeta programul TARP şi în SUA în condiţiile în care limita maximă de îndatorare fixată prin lege a fost deja atinsă şi depăşită? Nu e deloc sigur că statutul de sfinte moaşte a entităţilor financiar-bancare se va conserva iar băncile preferă deci să împrumute statele din banii pompaţi de băncile centrale şi să joace la bursă cu ce mai rămâne, bazându-se pe faptul că vor şti cand să se retragă dacă politica monetară se pregăteşte de schimbare. Ce ne aşteaptă deci în perioada următoare?
Pănă acum inflaţia a funcţionat doar ca sperietoare pentru stimularea consumului (conform modelului japonez e greu să produci inflaţie după ce s-au spart bule bursiere şi imobiliare de mari dimensiuni). Iar pentru a avea inflaţie e nevoie de o schimbare de abordare. Cum criticii monetizărilor repetate s-au înmulţit, o schimbare bruscă şi agresivă a strategiei monetare cu tiparul în prim plan, mi se pare greu de acceptat. Dar dacă avem un anunţ-surpriză prin care se anunţă o creştere de dobândă sau încetarea programului de achiziţie de bonduri guvernamentale? Vom avea panică la burse transmisă prin canalele media în societate (mulţi au acţiuni sau măcar participă la un fond de pensii), perspective de scădere a economiilor cu tot ce presupune asta (şomaj, reduceri de salarii). O nouă criză în condiţiile în care nu s-a terminat actuala. Rezultatul? Voci tot mai puternice implorând politicienii şi bancherii centrali să facă ceva, orice, să ia taurul de coarne. Or, ce se poate face cât timp austeritatea s-a dovedit o idee proastă? Băncile centrale ar putea răscumpăra de pildă o bună parte din datoriile guvernelor pentru a le lăsa mână liberă la cheltuieli viitoare (serviciul datoriei a ajuns să rivalizeze cu creşterea economică potenţială în destule cazuri). Poate şi un moratoriu privind datoriile private, bilanţurile băncilor urmând să fie dres prin împrumuturi de la aceleaşi bănci centrale. Şi cum inflaţia izbăvitoare va izbucni în sfârşit, băncile centrale ar urma să ţintească în loc de stabilitatea preţurilor-rata şomajului, creşterea PIB sau direct indicele bursier S&P. La limită, acestea ar putea fi ulterior naţionalizate sau închise pentru ştergerea urmelor şi orchestrarea unui restart credibil pentru societatea occidentală de consum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu