Pași spre justiția de tip sovietic

DNA devine tot mai mult un instrument politic iar flotarea logică în cazul prejudiciului generat de relația Ponta-Șova arată până unde pot merge procurorii teleghidați.

DNA încearcă să demonstreze că Șova și-a diminuat impozitele către stat perfectând contracte fictive cu Ponta, valoarea prejudiciului fiind de 51.000 lei. Pentru ca Ponta să fie complice la evaziune fiscală, DNA trebuie să facă un adevărat tur de forță. În primul rând, să demonstreze că e vorba de un contract fictiv, lucru cam greu de etichetat în relațiile dintre doi avocați. Se puteau întâlni în particular, să discute între patru ochi, iar facturile să fie emise mai târziu, nu era necesară trecerea unei cartele magnetice prin aparate de monitorizare, nu e ca la pusul gresiei unde manopera trebuie să fie vizibilă. Dar pentru a demonstra că Ponta e complice la evaziune Ponta trebuia să lucreze fisctiv, altfel unde mai era evaziunea dacă s-ar fi oferit consultanță “pe bune”? 

Apoi DNA trebuia să arate că banii oferiți lui Ponta i-au diminuat impozitele lui Șova iar în acest fel bugetul de stat a fost prejudiciat. Dar asta s-ar fi întâmplat într-un singur scenariu, cel în care Ponta era plătit la negru. În caz contrar, sumele care nu mai erau taxate cu impozitul pe profit în cazul cabinetului lui Șova, ar fi fost impozitate după ce intrau în contabilitatea cabinetului lui Ponta.

Or, suma de 51.000 lei e destul de mare pentru a ne gândi că DNA-ul a calculat doar valoarea optimizării fiscale rezultate, presupunând că Sova ar fi beneficiat de regimul mai avantajos de impozitare în cazul cabinetului Ponta (Ponta avea adică cheltuieli mai mari iar impozitul său pe profit era mai mic). DNA-ul, cel mai probabil, a ignorat pur și simplu principiul vaselor comunicante, făcându-se că uită că o sumă ce scapă de impozitul pe profit în cazul cabinetului Șova nu va putea să-l ocolească intrând în veniturile cabinetului Ponta. Să fie atât de naivi sau s-a încercat doar construirea unui caz mediatic care să ducă la un moment dat la demisia premierului și apariția guvenului PNL-UNPR pe scena politică? Am însă de făcut două observații suplimentare.

 1.După mai mulți ani de stat în politica românească, aproape de nivelul decizional, oricui i se pot găsi pretexte pentru o vizită la DNA.  Ce naiba, doar nu vorbim de îngeri, românii sunt așii “adaptării”. Nu trebuie decât alese persoanele incomode , binomul DNA-SRI se execută și, cu ceva sprijin din partea judecătorilor care răspund la comenzi, ”justitia” le elimină. 

 2.DNA-ul a taxat prompt presupusa tentativă de evaziune fiscală a cuplului Ponta-Sova. Le atrag atenți zeloșilor procurori că optimizările fiscale și strategiile generoase de transfer între subsidiare și firmele-mamă din Occident se practică pe scară largă în România, fiind principala cauză care face ca statul să încaseze sume ridicole din impozitul pe profit. De multinaționalele fără profit în România când vă ocupați, băieți? Singurul caz în care știu că a început urmărirea penală pe motive similare este Lukoil, întâmplător o afacere ce ține de inamicii noștri geopolitici...

*articol publicat initial pe site-ul Critic Atac

Jurnalismul ca ciupeală

Cât de imuni sunt jurnaliștii la tentativele de cumpărare a bunăvoinței derulate prin departamentele de PR, relații cu mass-media, grupurile de lobby din diferite zone? Având în vedere starea în care se află presa în acest moment, subiectul pare deja derizoriu. Când patronul nu te mai plătește, să faci rost de ceva pișcoturi cu prețul semnăturii pe un advertorial în toată regula nu mai pare cine știe ce compromis, bănuiesc. Vreau să pomenesc însă despre modul în care se cumpăra bunăvoința presei înainte de criză și imediat după, perioada 2007-2012, interval pe care l-am prins din plin în interiorul breslei și pot vorbi în cunostiinta de cauză.

Crăciunul și Paștele 2006-2007 au fost sărbători vesele pentru jurnaliștii de economic arondați zonelor financiar-bancare. Și nu numai sărbătorile religioase. Pretexte pentru cadouri frumos ambalate din partea băncilor se găseau mereu, deplasările la seminarii de 1-3 zile, cu spikeri din industrie și nu numai și ceva cadouri la plecare curgeau gârlă. Să ne mirăm că nimeni nu ataca bancherii, politicile iresponsabile de creditare, normele prea laxe impuse de BNR? Atacurile au lipsit și înainte de 2007-economia părea raiul pe pământ atunci dar și imediat după, probabil din inerție, deși neperformantele începeau să apară, statul s-a supraindatorat pentru salvarea băncilor, etc. 

Era la mare căutare să ai de acoperit zona de bănci la un mare cotidian sau agenție de presă la începutul crizei și cum băncile erau generoase în reclame și mici (dar numeroase) cadouri destinate jurnaliștilor “de specialitate”, prea puțini ar fi suflat o vorbuliță împotriva lor. E drept, puțini știau de fapt cu ce se mănâncă domeniul în profunzime, cum se generează creditele “din nimic”, ce comisioane aberante sunt impuse debitorilor. O ignoranță rezultată din pregătirea deficitară a jurnaliștilor responsabilil cu domeniul în cauză, rareori spre deloc găseai un fost om din bănci trecut în barca strâmtă a comentatorilor, nu de puține ori jurnalistul fiind lipsit și de studii economice. Cu ce atenții erai răsplătit în conferințe? Mici sau medii gadgeturi, agende, pachete cu diferite dulciuri sau băuturi iar de sărbători cadouri mai consistente și tradiționalele pachete cu cozonaci, vin, ciocolată. Invitații la restaurante, plătite de companii, unde socializai cu stafful acestora. Asta plus deplasările în țară sau straintate sub diferite pretexte de PR: conferințe, seminarii, vizite de documentare. Iar dacă de pachețele cu de-ale gurii sau cu jucării la modă te mai lipseai, cine risca să fie scos de pe lista de deplasări în strainatate afișând o atitudine critică față de bancheri? Ca jurnalist am prins deplasări cu diferite bănci-țin minte că am văzut Praga, Viena (când cu preluarea BCR), Roma, Frankfurt (deplasare cu BNR-ul), etc. După 2009 tonul și stilul meu s-au schimbat însă treptat și am început să fiu scos de pe listele scurte pentru depasari mai exotice, să fiu ocolit când se făceau “echipele” pentru anumite conferințe mai selecte și seminarii de friptură. Nici jurnaliștii nu aveau deci motive să fie critici cu băncile, dar nici patronatul din presă nu avea de ce să ucidă găina cu ouă de aur, reclamele de atras creditaci fiind marea sursă de venit pentru ziare în acea vreme. A venit însă criza, reclamele s-au împuținat așa cum s-au împuținat și creditele până la dispariție, oamenii au mai deschis ochii (prea târziu însă, băncile le deschiseseră bine pungile înainte) și odată cu ei și presa a început să mai schimbe tonul, mă rog, ce mai rămăsese din presă.

Cea mai interesantă deplasare am făcut-o la Frankfurt, prin 2012, la invitația Comisiei Europene, într-o echipă de vreo 20 de jurnaliști români pe economic. Pretextul a fost cunoașterea instituțiilor financiare europene din interior, discuții neoficiale cu experți, birocrați, analiști-deci mană cerească, nu trebuia să dai niciun articol, vacanță curată de 5 zile pe banii contribuabiilor europeni. Casă, masă și bani de buzunar (parcă 300 de euro), cum să nu-i iubești pe birocrații europeni? Mă rog, în cazul meu, nu cred că s-a simțit vreo atitudine plină de sensibilitate (cine mă citește poate să confirme sau nu) după excapada de la BCE, dar e posibil ca o parte a colegilor mai tineri să fi încercat ceva rețineri la viitoare articole cu accente mai critice. Din cate am aflat atunci, programul de plimbat ziaristi romani pe la Bruxelles/Frankfurt pentru documentare/socializare cu cheltuieli acoperite si bani de buzunar era periodic (o data sau de doua ori pe an se relua cu alti jurnalisti). De altfel, critică cineva constant instituțiile europene în media din România? O critică sistemică, pe fond, nu pretexte pentru afișarea libertății de exprimare? Sau BNR-ul, o altă instituție sacră pentru media românească...Majoritatea jurnaliștilor care acoperă BNR se simt recunoscători că sunt lăsați să respire în apropierea monstrilor sacri din Doamnei (cei fără experiență) sau speră să apuce la un moment dat un post căldicel la departamentul de comunicare, unde deja s-au instalat câțiva dintre colegii lor cu vechime mai mare, așa că pășesc în vârful picioarelor când intră în clădire. 

*articol publicat initial pe site-ul Active News

Jocul de-a demisia are și părți bune

Vorbim despre demisia din postura de client/consumator, ceea în care ai deja asigurate alternative de rezervă iar furnizorul e pregătit să supraliciteze pentru a te păstra.
Să-ți dai demisia ca angajat, mizând doar pe faptul că patronul te va momi cu noi avantaje (creștere sa salariu, bonusuri, un nou statut) pentru a rămâne poate fi riscant. De-a demisia te joci doar când ai oferte concrete de la concurență sau dezavantajele sunt mai mari rămânând decât avantajele ce rezultă din plecarea din companie. 
Există însă situații în care demisia nu presupune niciun risc deși n-ai încă oferte concrete de la alte companiii și mă refer aici la demisia din postura de client/abonat. Furnizorii de telefonie, cablu, internet, mereu în goană după clienți noi, sunt pregătiți să supraliciteze confruntați cu perspectiva de a pierde clienți în dauna concurenței. 
Cum recunoști zonele în care este avantajos să te joci de-a demisia? Urmărește noile oferte, adresate abonaților recenți iar dacă sesizezi că acestea sunt mai bune decât cele din perioada în care te-ai abonat tu însuți, atunci poți risca liniștit să ți se accepte plecarea fără bonusul de client fidel. Cu atât mai mult cu cât sesizezi la concurență ceva avantaje comparative, prețuri mai mici, etc. 
Singurul disconfort aici este că nu poți amenința cu dezabonarea decât în preajma expirării perioadei minime contractuale sau după acest moment. Dacă te afli însă în această situație, nu uita că a juca puțin teatru la serviciul de relații cu clienții, pretextând că vrei să renunți la calitatea de abonat deoarece ești nemulțumit de prețuri vis-a-vis de concurență sau că tocmai ai primit o ofertă de nerefuzat din partea acestora, poate fi profitabil. După care nu-ți rămâne decât să aștepți-cel mai probabil vei fi sunat chiar în preziua încetării raporturilor contractuale iar un angajat de la vânzări îți va face o nouă ofertă de "fidelizare”. 
Nu riști nimic dacă ți se acceptă demisia fără vreo contraofertă deși in realitate chiar n-ai vrea să renunți la serviciul în cauză, acesta fiind preferabil celor ale companiilor concurente; spre deosebire de angajatori, companiile de utilități nu vor refuza niciodată un bun platnic care dorește să redevină client, doar pentru că a cochetat cu ideea de a migra la alt furnizor.

Criza creditelor în franci: modelul polonez

Băncile poloneze ar putea fi obligate, în contextul apropiatei campanii electorale, să convertească împrumuturile în franci elvețieni acordate în principal între 2007-2008 la cursul din momentul acordării, suportând grosul pierderilor. Situația e rezumată foarte bine în ziarul Bursa din 7 august, sub semnătura lui Călin Rechea.  “Acţiunile băncilor poloneze au avut  joi 6 august scăderi semnificative la WSE (Warsaw Stock Exchange) după ce Seimul, camera inferioară a Parlamentului, a aprobat legea conversiei creditelor acordate în franci elveţieni.  Reacţia negativă a investitorilor a fost determinată de aprobarea unei variante a proiectului de lege care prevede că 90% din costul conversiei va fi suportat de bănci, în timp ce aşteptările de pe piaţă indicau împărţirea egală a costurilor între creditori şi debitori.Conform legii, creditele acordate în franci elveţieni vor fi convertite în zloţi la cursul din ziua conversiei, fiind stabilite şi o serie de criterii de eligibilitate. Warsaw Business Journal scrie că pot beneficia de prevederile legii proprietarii apartamentelor cu o suprafaţă de până la 100 de metri pătraţi şi ai caselor de până la 150 de metri pătraţi care sunt utilizate ca reşedinţă primară. Aceste restricţii nu se aplică familiilor care au cel puţin trei copii. Pentru a fi aplicată, legea trebuie aprobată şi în Senat şi apoi semnată de preşedinte. În condiţiile intrării în vigoare a legii, costurile pentru sistemul bancar vor depăşi semnificativ estimarea iniţială, de 9 miliarde de zloţi (2,34 miliarde de dolari), după cum scrie Bloomberg”. De ce este posibilă o astfel de conversie în Polonia? Un prim argument , conjunctural, este că alegerile de la sfârșitul accestui an fac posibilă adoptarea unor legi sensibile pentru electorat. În al doilea rând, o astfel de conversie este votată în special în cazul băncilor din rațiuni ce țin de specificul activității de creditare. Dacă oricine ar împrumuta o parte din economiile sale, indiferent de valută, ar fi tare nemulțumit să afle că acestea îi vor fi returnate la un curs diferit de cel al zilei (mai exact, unul sensibil mai mic), pierderea rezultată urmând s-o suporte integral. Lucrurile stau însă diferit în cazul băncilor și nu neapărat pentru că acestea ar fi avut capacitatea să sesiseze riscurile mai bine decât debitorii, să vadă că nu e înțelept să creditezi în monede susceptibile să se aprecieze când ești pe vârful unui ciclu economic. Cu bancile problema se poate pune diferit deoarece acestea nu dispun integral de resursele impumute clienților în momentul acordării împrumutului. Pur și simplu, specificul activității de creditare face ca băncile să dispună doar de o fracțiune din principal, o fracțiune egală cu procentul rezervelor minime obligatorii (RMO) impus de banca centrală din respectiva țară. Cu alte cuvinte, la un credit de 100 de unități monetare (lei, euro, zloți, etc), o bancă va trebui să dispună de numai 40 unități dacă RMO-urile sunt 40%, 10 unități la RMO-uri de 10%, etc. Restul e ..creație monetară din nimic. Am descris pe lag acest fenomen aici. Or, în cazul în care nu ai toată suma acordată drept credit debitorilor, dar percepi dobânzi și comisioane ca și cum ai fi avut-o la dispoziție, lucrurile se pot pune oarecum diferit decât în cazul unei persoane fizice sau juridice nebancare ce își împrumută economiile pentru a obține un oarecare randament.