Cum i-am păcălit pe englezi cu rezervele noastre de aur

Din timp în timp, reprezentanţi ai Băncii Naţionale se simt datori să ofere explicaţii privind modul în care se administrează rezerva de aur de 103,7 tone a României. Mai ales când apar contestări privind oportunitatea plasării grosului acesteia (60%) în străinătate sau rentabilitatea acestui plasament (cu sau fără dobândă?).Mi-a atras atenţia, recent, argumentaţia arbitrajistului-şef al BNR Dragoş Popescu ("Şapte lucruri ogligatoriu de ştiut despre aurul României", Hotnews, 21 martie). Mai întâi să vedem de ce este necesară menţinerea a mai mult de jumătate din rezerva de aur afară, în speţă la Londra, în opinia experţilor BNR....Continuarea

„Ferpare” adaptate, justițiari și interese electorale în legea plafonării dobânzilor. Ce se pierde din vedere?

Disputele pe seama legii plafonării dobânzilor, intrată în linie dreapta în vederea adoptării de către Parlament, au produs exagerări și controverse cu iz electoral dar au pierdut totodată din vedere câteva detalii semnificative. Să vedem mai întâi cum se face că o lege propusă de un liberal a ajuns să fie îmbrățișată de social-democrați și combătută chiar de liberali. Păi, nimic mai simplu, publicul ei țintă e de vină. Legea se focalizează pe clienții IFN-urilor (ofertele băncilor pe zona de credite de nevoi personale sunt sensibil sub 18%, plafonul maxim al dobânzii vizat de legiuitori) iar aici intră mult mai mulți votanți potențiali ai stângii, cu venituri reduse sau nefiscalizate, decât ai dreptei (așa numită clasă mijlocie, cu venituri medii sau peste medie). Evident, dreapta (PNL) nu dorește că stânga (PSD) să puncteze electoral prin intermediul acestei legi și nu o mai sprijină cum s-a întâmplat cu legea dării în plată. În acel caz electoratul vizat, cel cu credite ipotecare, se plasa în zona votanților tradiționali ai dreptei, fiind mai degrabă din zona clasei de mijloc...de aici diferențele de abordare. În ceea ce privește strategiile de coomunicare ale contestatarilor, să pomenim de echivalentul ferparului publicat prin presă, pe cheltuiala băncilor, ca publicitate negativă înaintea votării legii dării în plată. De această dată e vorba de „scrisoarea celor 50” (profesori de economie, în special din ASE, dar și antreprenori) în care se vorbește că plafonarea dobânzilor „va pedepsi” săracii care nu vor mai găsi finanțatori și ar trebui renunțat complet la aceasta. De acord, poate că cei mai riscanti debitori vor rămâne în afara politicilor de creditare dacă piață IFN-urilor se consolidează în jurul câtorva mari jucători dispuși să ofere împrumuturi la dobânzi mai mici dar de aici încolo grosul debitorilor ar avea de câștigat, ca să nu mai vorbim și de combaterea muncii la negru (de multe ori IFN-urilor acordau credite și celor care nu își putea demonstra veniturile). Pentru mine întrebarea-cheie în jurul căreia ar trebui să se construiască dezbaterea poate fi „care este pragul just în jurul căruia ar trebui fixată plafonarea dobânzilor?”. Pentru că pragul de 18% mi se pare nedrept în cazul IFN-urilor. Să mă explic. Un IFN, spre deosebire de o bancă, nu are la dispoziție pârghia rezervelor fracționare pentru a-și dilata bilanțurile. Mai simplu spus, nu poate beneficia de creația monetară precum o bancă. Dacă banca poate dilata sumele primite de la deponenți sau acționari prin intermediul politicilor de creditare cu un multiplu proportonal cu nivelul RMO-urilor (efect de levier), IFN-ul poate doar apela la împrumuturi de la acționari sau alți creditori pe care să le plaseze în credite, fără să le mai multiplice deci. E drept, unele IFN-uri au bănci în acționariat și, implicit, o sursă de finanțare mai ieftină la îndemână, dar nu trebuie să generalizăm aceste cazuri. În concluzie, un IFN are din start o marjă de profit potențial mai redus decât o bancă și va trebui să solicite dobânzi mai mari din partea debitorilor. Similar, IFN-ul este focalizat pe împrumuturile cu grad mai mare de risc și din această cauză va trebui să perceapă costuri mai mari pentru a-și acoperi eventualele credite neperformante, care au o probabilitate mai mare de materializare decât în cazul băncilor. Ei bine, tocmai pentru că obține mai greu resurse și dă împrumuturi cu grad mai mare de risc un IFN percepe costuri mai mari de la clienți. Să le plafonezi la doar 18% pe an (sub dobânda la un card bancar uzual de credit și doar cu aproximativ 50% mai mari decât la un împrumut bancar de nevoi personale) mi se pare totuși o greșeală, în ciuda intențiilor bune care-i poate anima pe cei care sprijină proiectul de lege. În final, dacă se va merge cu exagerarea efectelor legii de ambele părți (fiecare insistând pe părțile ei bune sau proaste, după caz), fiecare radicalizandu-se treptat, în final majoritatea parlamentară își va impune punctul de vedere iar rezultatul va fi că piața IFN-urilor se va contracta brusc. Dacă părțile găsesc însă ocazia să dialogheze în jurul ideii că plafonarea dobânzilor trebuie să îmbine avantajele reducerii dobânzilor pentru debitori cu cele ale păstrării în piață ale IFN-urilor care funcționează cu marje decente de profit (unele fiind chiar angajatori importanți) efectele legii vor atinge cu adevărat beneficiul social vizat. Asta deoarece cei care nu se vor mai califica pentru un împrumut la IFN-urile supraviețuitoare vor fi împinși oricum de nevoie spre zona gri a finanțărilor de urgență (case de amanet, persoane particulare-faimosii cămătari) iar obiectivul legiuitorilor ar trebui să fie reducerea numărului acestor persoane în paralel cu reducerea costurilor pentru cei care rămân clienții IFN.

Cum a aşteptat Adrian Vasilescu să-şi pună alarmă antiefracţie până i-au spart hoţii casa

În disputele "pe persoană fizică", părţile îşi mai permit să recunoască onest când greşesc. Din greşeli învăţăm, din greşeli se pot naşte viitoarele decizii inspirate când eşti dispus să ţi le asumi. Când disputele implică reprezentanţii instituţiilor e mai greu cu onestitatea, greşelile recunoscute pot atrage cereri de asumare a responsabilităţii, aşa că se practică cu succes ascunderea gunoiului sub preş. Am încercat într-un articol anterior din BURSA să amintesc de decizia neinspirată a BNR care a relaxat normele de creditare în 2007, permiţând băncilor să ducă limita raportului rată/venituri pentru solicitanţii de credite ipotecare peste 60-70%, făcând o paralelă cu preconizatele măsuri de înăsprire a creditării din prezent. Continuarea

Alături de creditori până la moarte şi dincolo de ea

Săptămâna trecută, mi-am condus pe ultimul drum un prieten din copilărie. Avea 47 de ani şi a murit în somn. Inima i-a cedat în final chiar dacă, în ultima lună, analizele arătau şi alte zone sensibile. Până atunci sănătatea nu fusese problema lui majoră, se zbătea însă de ani buni în menghina unor datorii fără speranţă la bancă, în executare silită şi cu jumătate din salariu poprit. Voi relata pe scurt povestea lui, fără patetism, pentru a înţelege mai bine un fenomen care afectează mai multe persoane, cu speranţa că cei care fac legile îl vor privi cu mai mare atenţie. Totul începe în perioda de exuberanţă a creditării din 2006-2007, când lumea sărbătorea intrarea în UE, cu anticipări super-optimiste privind veniturile ce urmau să se alinieze negreşit mediei europene. Sau cel puţin aşa eram asiguraţi. Şi, dacă tot urma să câştigăm ca ei, puteam încerca să trăim aproape ca vesticii, nu? Continuarea

Când schimbarea ciclului economic bate la uşă, hop şi BNR cu măsuri pro-ciclice

Intenţia supermanilor din Consiliul de Supraveghere Macroprudenţială de a pune botniţă creditării mi-a amintit de decizia BNR din 2007, cea prin care relaxa normele de creditare pe vârful bulei imobiliare şi la sfârşitul ciclului economic. Continuarea

Dar daca lupta la baioneta din jurul DNA e o imensa butaforie?

Intre invazia din Crimea si inceputul unei campanii de achizitii masive de armament de catre Romania sunt mai bine de 3 ani distanta.S-a schimbat intre timp garda la Casa Alba si preocuparea Romaniei pentru dotarile Armatei coincide destul de bine cu dorinta lui Trump de a cauta comenzi pentru industria militara din afara SUA pentru a nu mai apasa la fel de mult cu achizitiile pe bugetul Statelor Unite. Nicun guvern roman n-a tocat mai repede atatea miliarde de euro pe dotari care sunt, avand in vedere ultimele arme etalate de Rusia dar si diferenta de calibru intre eventualii beligeranti, absolut ineficiente intr-o confruntare cu vecinul cel rau din Est. Dar nu e prost cine cere, e prost cine da, nu? In mod destul de ciudat insa lipseste aproape cu desavarsire o dezbatere privind oportunitatea acestor achizitii pe repede inainte in Romania, orice alta tema de dezbatere fiind ingropata de altfel sub plapuma luptelor din jurul DNA si a scaunului lui Kovesi. O fi doar o intamplare sau avem o butaforie iscusita? Ar mai fi putut decarta Dragnea peste 7 miliarde dolari atat de usor daca nu era "haituit" de DNA? Am dezvoltat tema asta pe Active News...

"Imposibila acumulare"....

Cand ai 20-30 de ani vrei sa apuci cat mai multe din jur- experiente, bunuri, persoane...Crezi ca vei putea face cumva o sinteza fericita din toate aceste interactiuni....Apoi ajungi la 45-55...Iti dai seama ca totul e perisabil, pana si memoria...Incepi sa uiti, te gandesti cu teama la experientele in care ai investit, la amintirile pentru care te-ai zbatut atata...De astea ce se va alege? Pe la 70-80 esti senin....ce mai conteaza? ai pierdut atatea dar degradarea fizica iti face pierderile mai suportabile...in curand o sa te pierzi si tu si e mai bine ca se intampla asa, ai obosit sa cari in spate un mecanism uzat...Macar sa pleci decent...Mai porti ceva amprente emotionale ale experientelor prin care ai trecut prin lume...nu iti mai amintesti foarte exact contextul dar ai pastrat amintirea tresaririlor de atunci, a zbaterilor inimii ..oare ce o fi declansat toate astea? poate vei recicla toate aceste experiente emotionale si vei obtine unghiuri de abordare noi, intr-o viata viitoare...sau poate ca nu, de ce sa te mai dai in caruselul asta inca o data cand cunosti finalitatea?