"Esența" românească înseamnă instinct de conservare și oportunism iar viitorul trebuie privit prin aceste lentile

Ni se trage din istorie, când după retragerea aureliană s-au perindat pe aici tot soiul de migratori puși pe jaf și viol. Iar după ei au mai fost otomanii, austro-ungarii, rușii. A trebuit să învățăm să supraviețuim confruntați cu atâtea valuri de agresori și, când puteam, să apucăm ce ne era la îndemână, că mâine nu se știa dacă mai rămânea acolo.

Instinctul puternic de conservare ne face vulnerabili la propagandă, propaganda lucrând cu iluzia că este vocea majorității. Iar în minoritate nu ești în siguranță. Și cum instinctul de conservare nu se împacă cu independența (de ce să te expui?), inițiativele pe cont propriu nu sunt punctul nostru forte, așa că spiritul antreprenorial a lăsat mai mereu de dorit pe aici, la fel ca dizidența reală.

Nici revoluțiile nu se împacă bine cu instinctul de supraviețuire (Revoluția Română s-a terminat totuși în 21 decembrie, restul a fost flash-mob după un script prestabilit), dar nici fanatismele. Mișcarea legionară a apărut ca replică la mișcări similare din Europa, iar printre membrii ei au fost destui neromâni (mulți aromâni, și să nu uităm că Zelea Codreanu era la bază Zelinski). Userismul din zilele noastre, mișcare cu destule nuanțe fanatice, are la rândul său destui neromâni printre fruntași: Winkler, Fritz etc.

Suntem deci conformiști, dar și sinecuriștii perfecți. Unde ești mai bine protejat și poți să te căpătuiești în liniște decât ca sinecurist? Iar dacă nu ai loc într-o administrație publică, într-o instituție din administrația centrală sau într-o structură descentralizată din teritoriu, poate măcar într-un serviciu special din cele șapte. Si coruptia e o forma de oportunism, nu? Iar trecerea intr-un singur ciclu electoral de la "nu ne vindem tara" la votul partidelor ce defilau cu "restitutio in integrum" poate fi explicata tot prin oportunismul nostru-ni s-a indus ideea ca e ceva de castigat din restituirea proprietatilor, mai 1-2 hectare de la bunica, mai niste actiuni la fostele intreprinderi comuniste, asa ca de ce sa nu vina iar reprezentantii mosierilor si marii burgezii la putere?

Nu vă lăsați derutați de comportamentul din pandemie. Refuzul vaccinării a fost instinct de conservare (neîncrederea în autorități este un ingredient al instinctului de conservare în România), dar care ar fi fost totuși rata de vaccinare dacă autoritățile, în loc să insiste pe măsuri punitive, ar fi lăsat impresia penuriei? Câți s-ar fi vaccinat dacă vaccinul era rar și li se vântura din timp în timp pe la nas șansa unei doze? Fiind obligatoriu a devenit suspect, dar dacă era greu de obținut s-ar fi activat oportunismul din fibra noastră națională și ar fi intrat în scenă sistemul de șpăgi și trafic de influență.

Oportunismul ni se vede și când vânăm promoțiile de la supermarket, când ne bulucim pe eMAG de Black Friday sau când aplicăm pentru salariile din străinătate. Fără oportunismul nostru proverbial am mai fi avut cea mai mare migrație pe timp de pace din lume? Milioanele acelea nu au plecat pentru că mureau de foame, ci pentru că au întrezărit o șansă de mai bine. Iar pentru mai bine au lăsat în urmă părinți bătrâni, copii, soți și soții. Nouă să ne fie mai bine, restul se descurcă.

În mod natural, instinctul de supraviețuire crește cu vârsta, iar oportunismul scade cu vârsta. Îți dorești cu ardoare să te îmbogățești la tinerețe și pândești ocaziile, dar ești obsedat de siguranță când îmbătrânești. Nu ar trebui să ne mire că românii de vârsta a treia s-au speriat de Georgescu — era prea disruptiv pentru ei, schimbarea nu e bine prizată la vârsta a treia, când instinctul de conservare e la cote maxime.

Evident, schimbările vin în România mai puțin ca efect al luptelor interne, cât al contagiunii externe. Avem nevoie de modele de succes pentru a îndrăzni să le călcăm pe urme (am fost ultimii cu schimbarea de regim în Estul Europei) și de ceva sprijin și asigurări din exterior, ca lucrurile să nu degenereze dacă tentativa de schimbare eșuează.

Preocupați de autoconservare și pândind pretexte pentru a ne exersa oportunismul, suntem ușor de condus. Ne revoltăm greu, doar când supraviețuirea ne e pusă în pericol; mai nimeni nu își riscă pielea pentru principii și valori pe aici. Turcii nici nu s-au mai obosit să ne ocupe militar permanent: au înțeles că putem fi guvernați de la distanță doar cu amenințarea forței (ceea ce nu s-a întâmplat cu ungurii și sârbii, care au avut sute de ani de ocupație otomană efectivă; la noi fanarioții s-au menținut la putere fără mare suport militar pe teren).

Dacă instinctul de conservare ne împiedică să forțăm schimbări majore pe cont propriu, oportunismul ne-a salvat de câteva ori în istorie, când am sărit din mers în trenul potrivit (WWI, WWII, 1877 etc.). Propaganda glorifica, în anii ’40 ai secolului trecut, „mândra armată română” în timpul invaziei URSS de braț cu Hitler, ca „se comportă pentru prima dată în istorie ca o armată de cuceritori” — armata asta de cuceritori pierduse însă o treime din teritoriu fără să tragă un foc de armă cu câteva luni în urmă, când Ardealul, Cadrilaterul și Basarabia își schimbaseră granițele.

Ce speranțe poți să ai pentru viitor? Vom rămâne, în mod cert, la remorca UE până când din ea vor sări mai toți vecinii noștri din fostul lagăr socialist. Fanarioții autohtoni care ne conduc vor fi lăsați să fure cât timp arendașii externi își extrag rentele, iar securiștii care îi controlează se vor comporta în continuare ca un parazit care nu se preocupă de soarta gazdei până când aceasta nu dă semne că va sucomba. Aderarea la UE ne-a crescut salariile și prețurile la case, dar a prăbușit producția internă și ne-a înstrăinat resursele, astfel încât orice tentativă de a mai sta vreodată pe propriile picioare va presupune mari suferințe. Din acest motiv, câtă vreme vaca ce poate fi încă mulsă mai dă ușor dintr-o copită, nici nu va încerca nimeni să schimbe cursul. Când Georgescu va veni în final la putere, nivelul de trai va fi ca în anii 2000, iar șleahta din politică și media de acum ne va da atunci sfaturi moralizatoare din resorturile din străinătate.

Declinul Vestului se vede din elicopter...

Era previzibil declinul URSS? Pare o constatare post-factum, dar totuși, cât de mult ar fi putut supraviețui o economie necompetitivă în conflict cu un bloc cu economie de piață? Egalitarismul dă un mare impuls spre progres și o creștere incontestabilă a nivelului de viață pentru primele generații de țărani parașutați la oraș ca muncitori, dar pentru generațiile următoare, când aspirațiile oricui devin repere tangibile repede (casă, mașină, job, familie), la ce bun să te mai zbați să reușești în viață? Care mai e miza dacă nu te poți diferenția de cei de lângă tine prin posesiuni?

Când SUA a apăsat pe pedala competiției prin aselenizare și „Războiul Stelelor”, economia URSS a început să se fisureze. Gorbaciov încercase să introducă primii germeni ai economiei de piață, apăruseră micile afaceri private, dar eșecul a venit implacabil: cele două sisteme nu erau compatibile, nu putea coexista, micii patroni au fost vânați de organele de control care voiau șpagă, au trebuit să cumpere protecție la toate nivelurile, iar competitivitatea lor s-a dus în gard.

Declinul Vestului pare acum la fel de previzibil și vine pe o dublă axă — economică și cultural-socială — având ca rezultat dinamitarea coeziunii sociale.

Din punct de vedere economic, odată cu destrămarea URSS, Vestul nu s-a mai simțit dator să întrețină o clasă de mijloc substanțială. Comunismul nu mai era tentant ideologic; de ce să amâni dereglementarea, concentrarea afacerilor etc.? Reducerile de taxe au plouat peste marile businessuri, simultan cu rularea unor deficite astronomice pe fondul creșterii tarifelor la achizițiile statului de la complexul militaro-industrial și din industria de sănătate.

Universitățile au devenit o afacere, astfel încât unii absolvenți sunt deja datori când primesc diplomele (fără credite de studii e greu să urmezi o facultate, mai ales in SUA) dar în paralel cu democratizarea accesului, calitatea actului de învățământ a scăzut, odată cu normele ideologice care au devenit obligatorii.

Pe partea culturală, creștinismul și obiectivele sale (mântuirea sufletului, ducerea unei vieți în concordanță cu cele zece porunci etc.) au fost înlocuite cu obiectivele egalitarismului sexual și rasial. Nu mai luptăm pentru propagarea ideilor creștine din Vest; luptăm pentru eliminarea inegalităților de rasă și sex, pentru drepturile LGBTQ+ și conservarea planetei, pentru drepturile imigrației. Stânga din Vest și-a dat seama că, încurajând aceste mișcări, își creează un electorat suplimentar (din imigranți noi, din minorități sexuale și rasiale), iar dreapta a realizat târziu că, dacă nu se opune (mişcarea MAGA), va fi abonată etern la locul doi (la fel cum a pățit PSD după ce Băsescu a inventat un milion de noi cetățeni cu drept de vot din Moldova, un balast electoral bine speculat când întră în prizele softul de numărare la STS).

În consecință, societatea din Vest se confruntă în prezent cu o scădere a standardului de viață al clasei mijlocii — permisă odată cu falimentul ideologic al comunismului (lipsa de concurență) —, cu o propagandă agresivă pro-minorități care culpabilizează deseori majoritatea (vă amintiți de albii puși să îngenuncheze pentru opresiunea istorică a negrilor) și cu invazia culturală odată cu imigrația masivă (Franța va fi în curând o țară preponderent musulmană, dacă nimic nu se schimbă).

Așa cum cetățeanul din Est nu avea nicio tragere de inimă să investească emoțional și material pentru păstrarea egalității forțate și a sistemului represiv, cetățeanul din Vest nu mai are nicio tragere de inimă acum să pună osul la bătaie pentru continuarea politicilor de pauperizare, războiul cultural și coexistența cu imigranți cu alte sisteme de valori.

Să așteptăm deci bobârnacul final. Vestul a sperat că mai ia o gură de oxigen devorând iar resursele Rusiei, dar uite că gambitul ucrainean a eșuat.

Cum să distrugi o națiune. România după (încă) 30 de ani

Un exercițiu similar, făcut la începutul anilor ’90, ar fi avut un rezultat plin de optimism, cu integrare euroatlantică, prosperitate și civilizație de tip occidental. Visul de atunci se poate transforma în coșmar după încă o generație.

Aparent, o ducem încă bine. Nu mai avem structuri de producție în economie, ne bazăm exclusiv pe consum, dar puterea de cumpărare a crescut foarte mult și rivalizăm deja cu vecinii din Europa Centrală. E un belșug pe datorie (de la zero în 1989 la 70% din PIB în curând datorie publică e o performanță, mai ales că în 2007 aveam încă o datorie de 13% din PIB), o percepție care nu ține totuși cont de starea de la baza societății, mediile fiind trase în sus foarte tare de privilegiații din administrația centrală și multinaționale.

Suntem tolerați acum pentru că stăm pe pozițiile „corecte” când vine vorba de alocațiile pentru Ucraina, Moldova și arme de la licuriciul cel mare, dar câtă vreme se vor mai face agențiile de rating că nu văd? Și câtă vreme cursul de schimb va face abstracție de inflație, deficitul bugetar și datoria publică în creștere explozivă?

Ajustările sunt imposibil de făcut când ai o economie bazată pe consum – austeritatea va prăbuși creșterea economică, iar recesiunea va genera o scădere a veniturilor statului, astfel încât va fi nevoie de încă o creștere de taxe și tot așa, într-o spirală mortală.

Cum ar putea arăta România după încă o generație? 

Creșterea emigrației. Nu e vorba aici atât de obsesiile UE, de vreun plan Kalergi sau variațiuni pe tema structurii generațiilor. Generația numeroasă (cu vârfuri de 500.000 de nou-născuți pe an) născută între 1965-1975, se pensionează în curând. Generațiile tinere, de după 1990, sunt semnificativ mai puțin numeroase (sub 200.000) și sunt afectate în plus de migrarea în Vest, unde au găsit alte oportunități. Puțini se întorc, încă mai mulți vor să plece, mai ales tinerii care termină facultatea azi. Cine va plăti pensiile generațiilor numeroase și cine va susține, din contribuții, asigurările de sănătate? Ca să nu mai zic de armata de securiști și sinecuriști. „Vom importa populație ca să vă plătim pensiile și să aveți analize compensate” – ne vor supune în curând bolojenii, grindenii și drulele.

Insularizare. Fenomenul se vede: satele și micile orașe se depopulează treptat, dar după ce generațiile mai numeroase născute între 1960-1980 dispar, va bate vântul prin satele și orășelele de provincie. Nimeni nu emigrează să lucreze în agricultura României, așa costelivă și slab mecanizată cum e, iar industrie oricum nu mai avem în micile orașe de provincie. Vor rămâne pungile de dezvoltare din București, Cluj, Timișoara, Constanța, Ploiești și alte câteva orașe medii, tot mai aglomerate și mai sufocate (banii pentru infrastructură se vor împuțina în continuare) și un „deșert” între ele, ca în Malta între mini-orașele lor.

Obediență totală pe plan extern, regim polițienesc pe plan intern. Pe măsură ce dezastrul economic se adâncește, politicienii autohtoni vor fi și mai servili față de Bruxelles, preocupați doar de prelungirea unei oarecare stabilități pentru a mai mulge cât se poate o „vacă muribundă”, iar regimul va deveni tot mai autoritar pe plan intern, pe măsură ce nemulțumirile cresc iar standardul de viață scade. Dacă nu vom fi marginalizați în UE ca orice colonie din care seacă resursele exploatabile, vom fi tăiați de la fondurile de dezvoltare sub diferite pretexte (cheltuieli militare, amenințarea rusă – asta va fi aici pentru generații). Europa e în pas voios spre faliment, în lipsa energiei ieftine din Rusia, supraîndatorată, necompetitivă, cu populație îmbătrânită. Afișează deja serenitatea unui cimitir, din care se mai extrag ceva taxe de vizitare – o sursă de venituri refuzată României încă de pe acum (ce turist va mai veni pe aici peste 20 de ani?). Ce să mai speri și de la UE?

Meritau românii așa ceva? Fără ocolisuri, da. Să ne amintim cu cată ușurință s-a trecut de la „nu ne vindem țara” la „restitutio in integrum”. A făcut și propaganda ce putea, dar mulți au avut impresia că merită să aduci la putere urmașii moșierilor și privilegiaților interbelici dacă se aleg și ei cu 1-2 hectare restituite și vreun coteț pentru care să primească acțiuni la Fondul Proprietatea. Să nu uităm că încă mai sunt destui care iau în serios propaganda care I-a adus și pe Constantinescu, Băsescu, Iohannis și acum Nicușor Dan la putere, cu obsesiile ei anticomuniste și „valorile” occidentale. Sunt mulți care votează pentru a-și conserva privilegiile-salariile mari de la stat sau din corporații trebuie protejate de impozitul progresiv, clientela politică trebuie să aibă posturile asigurate, securistanul trebuie să nu fie pus în pericol, ONG-iștii trebuie să își mențină statutul de căpușe iar propagandiștii media să roadă mai departe osul lor gras-dar la fel de mulți ascultă și azi cu gura căscată ce le mai recită Blandiana, lamentațiile lui Liiceanu și Pleșu, cântecelele lui Chirilă și vocalizele trupei Taxi.

Altfel, ce se va întâmpla cu Ucraina? Ucraina va fi distrusă. Nu pentru că vor neapărat rușii asta, ca să elimine o amenințare (ba, dimpotrivă, ar vrea să mai conserve ceva ca să revină în sfera lor de influență cu oarecare capital uman și material), ci pentru că vor asta vesticii. Decât să revină sub influența Rusiei, mai bine se bat până la ultimul ucrainean, slăbind și Rusia cât se poate. De acolo vor veni aici, din timp în timp, bande de racheți, droguri contrafăcute și epidemii, ca dintr-o margine de lume (cam asta însemna la baza Ucraina: teritoriul de la margine, nu?).

Aș vrea să fiu mai optimist, dar nu pot să fiu decât realist. Vestul a intrat în modul „scapă cine poate”, iar periferia va fi sacrificată. Să vedem ce populație și ce organizare statală rezultă după încă o retragere aureliană de pe aceste meleaguri.