Un exercițiu similar, făcut la începutul anilor ’90, ar fi avut un rezultat plin de optimism, cu integrare euroatlantică, prosperitate și civilizație de tip occidental. Visul de atunci se poate transforma în coșmar după încă o generație.
Aparent, o ducem încă bine. Nu mai avem structuri de producție în economie, ne bazăm exclusiv pe consum, dar puterea de cumpărare a crescut foarte mult și rivalizăm deja cu vecinii din Europa Centrală. E un belșug pe datorie (de la zero în 1989 la 70% din PIB în curând datorie publică e o performanță, mai ales că în 2007 aveam încă o datorie de 13% din PIB), o percepție care nu ține totuși cont de starea de la baza societății, mediile fiind trase în sus foarte tare de privilegiații din administrația centrală și multinaționale.
Suntem tolerați acum pentru că stăm pe pozițiile „corecte” când vine vorba de alocațiile pentru Ucraina, Moldova și arme de la licuriciul cel mare, dar câtă vreme se vor mai face agențiile de rating că nu văd? Și câtă vreme cursul de schimb va face abstracție de inflație, deficitul bugetar și datoria publică în creștere explozivă?
Ajustările sunt imposibil de făcut când ai o economie bazată pe consum – austeritatea va prăbuși creșterea economică, iar recesiunea va genera o scădere a veniturilor statului, astfel încât va fi nevoie de încă o creștere de taxe și tot așa, într-o spirală mortală.
Cum ar putea arăta România după încă o generație?
Creșterea emigrației. Nu e vorba aici atât de obsesiile UE, de vreun plan Kalergi sau variațiuni pe tema structurii generațiilor. Generația numeroasă (cu vârfuri de 500.000 de nou-născuți pe an) născută între 1965-1975, se pensionează în curând. Generațiile tinere, de după 1990, sunt semnificativ mai puțin numeroase (sub 200.000) și sunt afectate în plus de migrarea în Vest, unde au găsit alte oportunități. Puțini se întorc, încă mai mulți vor să plece, mai ales tinerii care termină facultatea azi. Cine va plăti pensiile generațiilor numeroase și cine va susține, din contribuții, asigurările de sănătate? Ca să nu mai zic de armata de securiști și sinecuriști. „Vom importa populație ca să vă plătim pensiile și să aveți analize compensate” – ne vor supune în curând bolojenii, grindenii și drulele.
Insularizare. Fenomenul se vede: satele și micile orașe se depopulează treptat, dar după ce generațiile mai numeroase născute între 1960-1980 dispar, va bate vântul prin satele și orășelele de provincie. Nimeni nu emigrează să lucreze în agricultura României, așa costelivă și slab mecanizată cum e, iar industrie oricum nu mai avem în micile orașe de provincie. Vor rămâne pungile de dezvoltare din București, Cluj, Timișoara, Constanța, Ploiești și alte câteva orașe medii, tot mai aglomerate și mai sufocate (banii pentru infrastructură se vor împuțina în continuare) și un „deșert” între ele, ca în Malta între mini-orașele lor.
Obediență totală pe plan extern, regim polițienesc pe plan intern. Pe măsură ce dezastrul economic se adâncește, politicienii autohtoni vor fi și mai servili față de Bruxelles, preocupați doar de prelungirea unei oarecare stabilități pentru a mai mulge cât se poate o „vacă muribundă”, iar regimul va deveni tot mai autoritar pe plan intern, pe măsură ce nemulțumirile cresc iar standardul de viață scade. Dacă nu vom fi marginalizați în UE ca orice colonie din care seacă resursele exploatabile, vom fi tăiați de la fondurile de dezvoltare sub diferite pretexte (cheltuieli militare, amenințarea rusă – asta va fi aici pentru generații). Europa e în pas voios spre faliment, în lipsa energiei ieftine din Rusia, supraîndatorată, necompetitivă, cu populație îmbătrânită. Afișează deja serenitatea unui cimitir, din care se mai extrag ceva taxe de vizitare – o sursă de venituri refuzată României încă de pe acum (ce turist va mai veni pe aici peste 20 de ani?). Ce să mai speri și de la UE?
Meritau românii așa ceva? Fără ocolisuri, da. Să ne amintim cu cată ușurință s-a trecut de la „nu ne vindem țara” la „restitutio in integrum”. A făcut și propaganda ce putea, dar mulți au avut impresia că merită să aduci la putere urmașii moșierilor și privilegiaților interbelici dacă se aleg și ei cu 1-2 hectare restituite și vreun coteț pentru care să primească acțiuni la Fondul Proprietatea. Să nu uităm că încă mai sunt destui care iau în serios propaganda care I-a adus și pe Constantinescu, Băsescu, Iohannis și acum Nicușor Dan la putere, cu obsesiile ei anticomuniste și „valorile” occidentale. Sunt mulți care votează pentru a-și conserva privilegiile-salariile mari de la stat sau din corporații trebuie protejate de impozitul progresiv, clientela politică trebuie să aibă posturile asigurate, securistanul trebuie să nu fie pus în pericol, ONG-iștii trebuie să își mențină statutul de căpușe iar propagandiștii media să roadă mai departe osul lor gras-dar la fel de mulți ascultă și azi cu gura căscată ce le mai recită Blandiana, lamentațiile lui Liiceanu și Pleșu, cântecelele lui Chirilă și vocalizele trupei Taxi.
Altfel, ce se va întâmpla cu Ucraina? Ucraina va fi distrusă. Nu pentru că vor neapărat rușii asta, ca să elimine o amenințare (ba, dimpotrivă, ar vrea să mai conserve ceva ca să revină în sfera lor de influență cu oarecare capital uman și material), ci pentru că vor asta vesticii. Decât să revină sub influența Rusiei, mai bine se bat până la ultimul ucrainean, slăbind și Rusia cât se poate. De acolo vor veni aici, din timp în timp, bande de racheți, droguri contrafăcute și epidemii, ca dintr-o margine de lume (cam asta însemna la baza Ucraina: teritoriul de la margine, nu?).
Aș vrea să fiu mai optimist, dar nu pot să fiu decât realist. Vestul a intrat în modul „scapă cine poate”, iar periferia va fi sacrificată. Să vedem ce populație și ce organizare statală rezultă după încă o retragere aureliană de pe aceste meleaguri.
