Cine-i separă pe brokeri de banii clienţilor?

Am văzut într-un an fuga lui Cristian Sima cu banii fanilor, spolierea şefei IFC România sub privirile candide ale brokerilor Alpha Finance, Carpatica Invest şi Actinvest apoi golirea conturilor clienţilor Harinvest fără ştirea lor. Cât de bolnavă e piaţa românească de capital?

Avem o bursă mică şi un număr mare de intermediari costelivi ce supravieţuiesc tot mai greu din comisioanele puţinilor clienţi. O piaţă “scumpă” (trazacţii puţine = comisioane mari) şi tot mai nesigură. Din când în când apar scurtături între conturile brokerilor şi conturile clienţilor şi toată lumea (CNVM-ASF, conducerea bursei, presa de specialitate) se miră cum de a fost posibil aşa ceva.

Fosta conducere a încercat să ia taurul de coarne şi să reducă forţat numărul de intermediari punând o taxă pentru participarea la piaţă. S-a considerat că riscul de fradă se reduce dacă există un număr limitat de brokeri, cu bănci sau capital solid în spate, sau măcar scade riscul ca un client păgubit să nu fie despăgubit. Abonamentul”pentru brokeri n-a fost pe gustul majorităţii SSIF-urilor de buzunar iar executivul Victor Cionga a fost debarcat. La prima sa conferinţă de presă, l-am întrebat pe noul CEO, Ludwik Sobolewski dacă va continua politica demarată de Cionga. Atunci a refuzat să ofere un răspuns concret; ieri, cu scadalul Harinvest încă proaspăt, s-a arătat dispus să ajungă la acelaşi rezultat prin creşterea cerinţelor de capital.

Ce-i face pe clienţi atât de vulnerabili în acest moment la abuzurile brokerilor?

1.   Fondul actual de garantare nu acoperă riscul de fraudă ci doar pe cel de faliment al brokerului. Dacă societatea de brokeraj dă faliment, fondul existent acoperă în limita a câteva milioane euro şi a 20.000 de euro per investitor (sau o fracţiune din aceştia dacă sunt prea multe victime) pagubele. Dacă brokerul “fură” acţiunile clienţilor, le vinde fără ştirea acestora şi pleacă cu banii nu ai decât să te judeci cu hoţul sau angajatorul său cu speranţa că vei putea demonstra că au acţionat concertat.

2.   Costurile pentru “blocarea”acţiunilor la depozitar sunt prohibitive. Cine nu vrea ca brokerul să aibă acces la acţiunile sale le poate “bloca” contra unei taxe de 200 lei/titlu. La un portofoliu de 10.000 lei în care intră acţiunile a 10 companii trebuie să plăteşti 2000 lei pentru a dormi liniştit. Cine îşi permite?

3.   Cu un document fals, sau uneori chiar şi cu o copie Xerox,  se pot obţine de la depozitar lista acţiunilor şi codurile confidenţiale ce permite apoi tranzacţionarea lor. Dacă ar exista ceva similar ununi cod PIN pentru deţinătorii de acţiuni riscurile furtului de identitate (vezi cazul Ana Maria Mihăescu) sau a tranzacţiilor abuzive s-ar reduce spectaculos (investitorul care lichidează deţineri ar trebui să introducă pe lângă parola ordinului şi pe cea a aferentă pachetului de acţiuni deţinut).

4.   Există o tradiţie de incompenţă a organismelor de reglementare şi control care se perpetuează. Pentru mulţi, o “orbire” interesată de vreme ce organismul de control trăieşte din comisioanele celor verificaţi. Vechiul CNVM n-a zis nici pâs când se derula frauda de la FNI; actualul ASF a n-a observat neregulile de la WBS Holding-ul lui Cristian Sima, a început apoi nişte controale preventive la fondurile de pensii după furtul de identitate şi de acţiuni al Anei Maria Mihăescu dar n-a mai ajuns şi la brokeri. Asta deşi în cazul Harinvest primele semnale (o trazacţie nedecontată în urmă cu un an) erau vechi.

Conducerea şi acţionariatul bursei, organismul de reglementare şi control ar trebui să rezolve rapid aceste probleme de securitate pentru micii investitori pentru că sunt tot mai multe semnale că BVB va rămâne mai departe o piaţă ignorată de marile fluxuri de capital. Oferta economiei interne e săracă (primul IPO privat după 5 ani a eşuat recent), noile listări din portofoliul statului (Nuclearelectrica, Romgaz) nu sparg gura târgului ca volum de tranzacţionare iar Fondul Proprietatea şi o parte din SIF-uri au intrat într-un proces accelerat de lichidare. Bursa trebuie să ofere mai mult micilor investitori, cel puţin la capitolul securitate, cu ei va rămâne o lungă perioadă de timp. Dacă şi aceştia pleacă nu rămâne decât să se stingă lumina în Bulevardul Carol I 34-36, etajul 14 (oricum ajungea greu atât de sus).

Pe final de “bulă”, BCR vinde scump lingouri de aur populației

În urmă cu mai bine de 2 ani, pe un trend crescător al metalului galben, BCR a sistat cumpărările de aur de la populaţie abţinându-se însă să vândă. După o corecţie de 30% în 2013, BCR a început să vândă în premieră mici lingouri şi monede de aur populaţiei dar nu mai cumpără. Ce riscuri îşi asumă amatorii de aur?

Intenţia BCR de a vinde aur populaţiei vine pe fondul unei adevărate tradiţii în materie de analize şi tranzacţii pentru piaţa aurului a grupului Erste. În vara lui 2012, în timpul campionatului european de fotbal, Erste Bank lansa un raport despre aur (“In gold we trust”) în care urmărea corelaţia preţului unciei cu cea a ...halbelor de bere. 

“Cresterea anuală a preţului berii s-a situat în medie la 4,1% începând din 1950. În timp ce un litru de bere la Oktoberfest costă echivalentul a 0,82 euro în 1950 şi 9,50 euro în 2012, o uncie de aur, care în urmă cu 62 de ani cumpăra uşor peste 80 de litri de bere, înseamnă acum 136 de litri (...).Valoarea maximă a aurului, calculată în bere, a fost înregistrată în 1980, când cu o uncie se puteau cumpăra 227 de litri. Considerăm că este posibil să înregistrăm aceste valori din nou”.

Numai că aurul a început să se ieftinească (-27% în 2013) după ce au apărut tot mai multe informaţii că politica monetară relaxată din SUA e pe cale să ia sfârşit iar preţul aurului, cum se ştie, are o puternică componentă monetară. Nu e prima greşeală a analiştilor Erste legată de aur, în 2009 de pildă apărea un raport super-optimist care vedea uncia la 3.000 dolari. 

Până în urmă cu aproape 3 ani, BCR cumpăra aur de la populaţie, evident cu discount (adevărat, unul mai mic decât cel practicat de casele de amanet) dar nu avea nimic la vânzare. Apoi, a început să ofere aur fizic doar clienţilor de private banking şi doar cantităţi mari. Din 11 decembrie, oricine poate cumpăra aur de 24 k în cantităţi mici de la BCR (prin 15 sucursale, 5 din Bucureşti). E vorba de monede de o uncie (31 grame) şi o zecime de uncie şi de lingouri (de la 2 grame la un kilogram). Numai că banca nu mai cumpără acum decât de la cei care îşi păstrează aurul în custodie la BCR (contra unui comision) şi atunci cu discount faţă de preţul de vânzare.

Ce risc îşi asumă cei care cumpără? În primul rând, e vorba de riscul de a cumpăra scump, un activ care a început deja să se corecteze. Cine nu îşi păstrează aurul la BCR are doar alternativa caselor de amanet pentru revanzare care plătesc, în medie, cu 10% mai puţin decât cotaţia BNR. Un risc de care erau conştienţi şi reprezentanţii băncii în conferinţa de presă organizată cu ocazia anunţului deschiderii spre retail care subliniau că nu preţul aurului este principalul target al clienţilor in opinia lor, ci ocazia de a deţine ceva de valoare sau de a oferi o bucurie celor apropiaţi. 

 În al doilea rând, există riscul de a cumpăra la suprapreţ faţă de cotaţiile oficiale. Deşi vinde la final de bulă metalul galben, BCR un renunţă la primă, una consistentă. Un lingou de 2 grame costă 368 de lei (184 lei/ gram deci), în condiţiile în care cotaţiile BNR sunt de 130 lei/gram. Cu alte cuvinte, cu 40% peste cotaţiile oficiale. Cine cumpără 1 kg, are parte de un adaos mai mic (143 lei/gram e oferta), de numai 10%. Spre comparaţie, Piraeus vinde gramul de aur cu 167 lei (165 lei la cantităţi mari) şi îl răscumpăra de la cei care l-au păstrat în custodie în bancă cu 129 lei (o diferenţă de “numai” 22%). Am căutat lingouri de aur de 2 grame pe coininvestdirect.com, un comerciant tradiţional de lingouri şi monede in Europa. Am găsit la 68, 26 euro, adică 303 lei (150 lei pe gram), mai ieftin ca la BCR sau Piraeus.

Spre exemplu, cine ar dori să cumpere 10 monede de jumătate de uncie de aur (Vienna Philharmonic) de la coininvestdirect ar obţine un preţ de 5036 euro, la care se adaugă costurile de transport pentru România de 29 euro, în total 5065 euro. La BCR, care are aceleaşi monede în ofertă, 10 dintre ele costă 23860 lei, adică 5361 euro, cu peste 280 euro în plus (putem include la costurile coininvestdirect şi transferul bancar, aproximativ 15 euro). Se poate şi mai ieftin, la aurargentum.de, un furnizor din Germania care livrează şi în România, o monedă de jumatate de uncie din exemplul de mai sus costă 491 euro.

Banii “buni” din depozite iau locul banilor “răi” din creditele neperformante

eful supravegherii din BNR spune textual: banii trimişi afară de bănci provin din depozite şi nu din rambursări de credite. Ce mare scofală de vreme ce bilanţul nu se schimbă cu nimic, o datorie (la banca-mamă) fiind înlocuită cu alta (la deponenţi)? Problema este că bună parte din credite (21%) sunt “proaste” şi irecuperabile.

La sfârşitul săptămânii trecute, Nicolae Cinteză, şeful supravegherii din BNR relata că “verificari recente pe care le-am facut in sistemul bancar (…) arată că banii plecau prea rapid în afară în condiţiile în care creditele nu se rambursau în acelaşi ritm. Adică banii trimişi în afară proveneau nu din rambursări de credite ci din surse interne atrase (…). Mi-aduc aminte că la analiza din septembrie, aveam o scădere a surselor externe de vreo 5 miliarde si ea era realizate din surse interne-4 miliarde iar un miliard provenea din trecerea de la RAS la IFRS”.

Cu alte cuvinte, o bună parte din banii românilor atraşi în depozite, uneori în urma unor campanii agresive de promovare (Alpha Bank derulează chiar în acest moment o astfel de campanie denumită…”pune de-o parte şi pleci departe!”), iau drumul băncilor-mamă pentru a stinge datoriile din perioada de boom al creditului, când se acordau finanţări pentru “extinderea cotei de piaţă” a fiicei.

Ce e rău în asta? “Cred că e chiar mai sigur din perspectiva bilanţului, se înlocuieşte o datorie cu scadenţa mai mare, cu una mai redusă (depozitele sunt pe câteva luni), un împrumut extern cu unul intern. Oricum, bilanţul se conservă. Apoi, nici nu se pot returna linii de finanţare cu scadenţa mai mare de 2 ani, pentru aceastea nu s-a constituit rezervă minimă şi nu pot fi rambursate înainte de scadenţă” ne-au declarat surse din mediul bancar.

Problemele apar însă în momentul în care banii “buni” din depozite înlocuiesc banii “răi” din creditele neperformante (peste 21% din total în prezent). Banca-mamă încasează în avans sumele din rambursarea împrumuturilor ca şi cum aceasta ar fi date înapoi integral, banca-fiică îşi va marca la un moment dat o gaură pe care o va astupa fie Fondul de Garantare, fie…bugetul public (ne vine greu să credem că băncile-mamă îşi vor mai spriji sucursalele şi filialele). Cu alte cuvinte, o operaţiune care nu afectează bilanţul, dar afectează stabilitatea sistemului financiar. Nici argumentul imposibilităţii rambursărilor resurselor cu maturitate de peste 2 ani nu are darul să liniştească de vreme ce se poate jongla uşor cu refinanţările şi rescadenţările (un credit pe 10 ani se poate transforma la nevoie în unul pe 2 ani).

Altă concluzie care se desprinde din declaraţia domnului Cinteză este că în vreme ce resursele interne merg în rambursarea liniilor externe de finanţare, nu mai are rost să aşteptăm relansarea creditării. Cum băncile nu ştiu cum să mai strângă bani mai repede pentru a-i trimite afară înainte de marcarea unor pierderi, nu vor accepta ca aceştia să fie direcţionaţi spre piaţa internă (cu excepţia unor sume modeste) pentru a finanţa consumul sau producţia autohtone.

Bitcoin, "aurul electronic", o bulă de manual

Nu de puține ori, frenezia legată de evoluția parabolică a prețului unui activ a atras în joc o mulțime de amatori de îmbogățire rapidă care n-au ratat ocazia să-și toace rapid banii.cIar evoluția bitcoin are toate ingredientele pentru o bulă autentică, pe ultima sută de metri: prețul monedei electronice a explodat în noiembrie, de la aproximativ 200 dolari ajungând acum (3 decembrie) la aproape 1.200.
 
Nu e nici măcar “fuga” de banul de hârtie, aurul s-a ieftini în aceleași interval cu 100 dolari/uncia.
 Ce este bitcoin și pe ce se bazează speculația cu această monedă? Bitcoin reprezintă o monedă virtuală obţinută ca răsplată pentru efectuarea unor sarcini pe computerul personal (“minerit”), ce oferă apoi deţinătorilor posibilitatea de a face schimb de credite pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Nu sunt emişi de o bancă centrală, numărul lor este fix si de aici isteria “sunt prea puțini, merită mai mult într-o vreme în care băncile centrale tipăresc bani”. Cam tot așa se spunea și în urmă cu mai bine de un an, când argintul atingea 50 de dolari/uncia și aurul tindea spre 2.000 dolari/uncia. De atunci metalele prețioase s-au dezumflat iar amatorii de speculații de zile mari s-au orientat spre altceva. 
 
Un ajutor nesperat l-au primit la sfarsitul verii chiar de la oficialii germani. Moneda virtuală a fost recunoscută de Ministerul german de Finanţe ca unitate de cont, ceea ce înseamnă că poate fi utilizată în scopuri comerciale şi fiscale, relata CNBC. O unitate de cont permite realizarea de comparaţii în timp a valorii unor bunuri sau servicii şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice şi poate fi reprezentată de o monedă fără existenţa fizică a acesteia. Bitcoin au fost apoi incluși în noiembrie într-un indice tranzacționat la bursele din China, un mare furnizor chinez de telefoane mobile a acceptat plata în bitcoin în cadrul unei promoții, iar cotațiile au decolat brusc.
 
Sfatul nostru? Dacă ați ratat raliul bitcoin, rămâneți pe margine și contemplați spectacolul. Pentru orice creștere parabolică vine un moment în care corecția este la fel de abruptă.