Kompromat la Isărescu. Cine pune în pericol independenţa Băncii Centrale?

Alina Mungiu, una dintre mamele-surogat ale societăţii civile, şi Lucian Croitoru, consilierul etern al Guvernatorului, au scris recent două texte în care identifică sursa şi mobilul atacurilor din ultima vreme la adresa BNR: politicienii care vor să pună în cui independenţa instituţiei. Argumentele lor merită analizate deşi ambii par să urmărească decredibilizarea vocilor critice.

Alina Mungiu-Pippidi identifică un “kompromat” la adresa lui Isărescu într-un editorial de pe România Curată (“Kompromatul bine făcut”). Termenul, aşa cum explică autoarea, provine din Rusia unde la începutul anilor ’90 nu se mai puteau ridica cu japca oamenii de pe stradă, trebuia păstrată aparenţa democratică. Aşa că li se înscena câte ceva incomozilor. “Kompromatul nu e doar propagandă neagră, ci conţine şi nişte elemente de securism pur: folosirea de materiale secrete din arhivele securităţii în mod trunchiat, crearea unui eveniment declanşator care mai târziu se va dovedi a fi fost o făcătură sau ceva irelevant (să zicem că poliţistul te opreşte pe şosea, îţi deschide portbagajul în care zice că a găsit ceva neautorizat, tocmai atunci trece un ziarist şi face o poză etc., mai târziu episodul va fi clarificat complet ca inocent)”. Alina Mungiu-Pippidi enumeră succint detaliile kompromatului la Mugur Isărescu şi încearcă mai pe larg să-i descifreze motivaţiile. “Am avut o bancă centrală independentă, practic singura reuşită de instituţie independentă după 1990. O să mai avem aşa ceva şi după Isărescu, sau succesiunea se va aranja politic?”; “Cui îi pasă care sunt salariile la BNR, câtă vreme instituţia performează? Singuri şi le produc”; “A greşit Isărescu când a dat sfatul de austeritate lui Băsescu? Păi eu am fost prima care a strigat atunci că nu e bine şi că este o soluţie alternativă, dar nu e Isărescu de vină. Părerea lui era alta decât a mea. El aşa credea că e bine. Decidentul e de vină, el trebuia să ceară toate opţiunile, de la mai mulţi experţi, şi să aibă un consilier competent să aleagă. Asta a ales”; “Experţii nu sunt niciodată de vină (dacă nu îşi vând opinia) şi a da în judecată la DNA pe tema asta e stupid şi pierde vremea DNA. Cine câştigă din defăimarea la toate orele şi pe toate canalele a BNR? Cine vrea să politizeze şi să controleze instituţia” (sublinierea autoarei). Rezumând, deşi nu găseşte partea de “securism pur” (înscenările cusute cu aţă albă) din kompromatul la adresa lui Isărescu, Mungiu-Pippidi schiţează câteva coordonate ale campaniei negative la adresa acestuia (acuza că ia prea mulţi bani, că l-a sfătuit greşit pe Băsescu când cu tăierea salariilor şi pensiilor) şi identifica şi motivaţiile celor care stau în spatele kompromatului-politicienii care vor să politizeze şi să controleze instituţia, răpindu-i aura sa independentă câştigată cu greu sub Mugur Isărescu.

Ei bine, surprinzător sau nu, la o concluzie asemănătoare ajunge şi consilierul Guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, în articolul “Cum a ajuns BNR să joace rolul unui partid la putere în lupta politică” publicat pe siteul hotnews.ro şi pe blogul instituţiei, opiniibnr.ro. Ce spune pe scurt Lucian Croitoru? În momentele în care avem guvern politic, structura consilului de administraţie al BNR reflectă raporturile de putere din Parlament iar critica opoziţiei este oricum focalizată pe Guvern. În momentele în care avem Guvern tehnocrat, forţele politice nu prea au spre cine îşi orienta energiile demolatoare dintre vechii adversari, aşa că se vor concentra spre specialiştii apolitici. “Deoarece modelul „partidele din opoziţie critică permanent partidele de la guvernare” este suspendat pe perioada în care există un guvern tehnocrat, partidele sunt nevoite să găsească noi teme şi instituţii pentru a fi criticate în locul partidelor înseşi şi a duce critica la nivelul potenţial, cel puţin pe anumite probleme. Banca centrală şi, în legătură cu aceasta, sistemul bancar, ale căror politici sunt oricum greu înţelese de publicul larg şi de politicieni, precum şi guvernul de tehnocraţi, devin în mod necesar ţinte ale criticii. Banca centrală va continuă să fie criticată cu preponderenţă tot de reprezentanţii partidelor care au fost în opoziţie înainte de numirea consiliului de administraţie al băncii centrale. Această se întâmplă deoarece în consiliul de administraţie al băncii domină membrii numiţi de partidul care a fost la putere, adică de adversarii politici. Mai mult, guvernatorul sprijinit de toate partidele şi votat în unanimitate, aşa cum am arătat, devine el însuşi un bun candidat pentru critică, şi va fi criticat în special de partidele care au fost în opoziţie la momentul numirii consiliului de administraţie de către parlament. În schimb, guvernul de tehnocraţi va fi criticat cu preponderenţă de partidul care a fost la putere. Pe de o parte, acesta are puţine beneficii din criticarea băncii centrale, iar pe de altă parte, el este cel care a fost nevoit să cedeze puterea în favoarea guvernului tehnocrat. Şi în cazul băncii centrale, şi în cazul guvernului tehnocrat, criticile se vor intensifica pe măsură ce momentul alegerilor se apropie.” subliniază Croitoru. Cu alte cuvinte, critica la care este supusă conducerea BNR în aceste momente face parte doar din specificul jocului politic, nu e ceva foarte serios, tot aşa se întâmpla dacă activitatea sa era perfectă. Toţi politicienii caută ţapi ispăşitori şi ţinte facile când se apropie campania iar tehnocraţii din Guvern şi BNR servesc de minune la asta, cu menţiunea că PNL-ul va critica mai mult BNR (vezi deputatul Zamfir cu legea dării în plată sau Lucian Isar, liberal prin...alianţă) iar PSD-ul se concentrează mai mult pe Guvernul tehnocrat. Această teorie e mult mai subtilă şi scoate de sub lupa publicului motivele reale de critică limitându-le la ping-pong-ul uzual de campanie, cu acuze exagerate sau nefondate. Trăgând linie, pe de-o parte avem politicienii (nenumiţi) care vor să controleze BNR-ul, să-i ciuntească independenţa şi din acest motiv o critică pentru a-i slabi poziţia, iar pe de altă parte avem tot politicienii care critică Banca Centrală ca exerciţiu de campanie, pentru că n-au o ţină mai bună în partidele cu care concurează în timpul unei guvernări tehnocrate. Cum politicienii au o imagine dezastruoasă în rândul opiniei publice, să legi doar de politicieni resorturile criticilor aduse instituţiei e cât se poate de eficient. Compromite mesagerul (chiar dacă acesta nu e corect identificat) când nu poţi demonta mesajul-e o strategie veche de când lumea.

Cu toate astea, niciunul dintre cei doi autori nu demontează (şi nici măcar nu enumeră) principalele reproşuri la adresa Băncii Centrale sub actuala conducere. Să le enumerăm noi încă o dată:

-Falimentele bancare de la începutul anilor ’90 petrecute cu BNR sub înţeleapta conducere a domnului Isărescu. Bancorex, Bankcoop, Albina, Dacia Felix, etc
-Tolerarea asocierii CEC-FNI la începutul anului 2000, respectivul parteneriat aducând un val uriaş de noi “investitori” în fond, gata să doarmă linistiţi că doar era principala bancă de stat în schemă. -Pasivitate în ceea ce priveşte apariţia şi proliferarea băncilor populare tot în perioada de glorie a FNI-ului. Abia după un val de falimente a apărut legislaţia care să descurajeze fenomenul.
-Hiperinflaţia anilor ’90 care a fost cauţionată de conducerea BNR. Deşi sursele acesteia erau preponderent politice, domnul Isărescu a ales să urmărească doar fenomenul, încurajând populaţia să economisească mai departe în lei, în locul unei demisii dezaprobatoare.
-Relaxarea normelor de creditare pe vârful bulei speculative din anii 2007-2008. Aprobarea creşterii raportului rată/venituri de la 30-35% în cazul unui credit ipotecar la 60-70% a adus noi recruţi pentru falimentele personale care vor prolifera după 2009.
-Comportamentul iraţional de a creşte dobânzile la lei pe vârful crizei financiare, ducând spre faliment multe afaceri autohtone.
-Contribuţia la contractarea împrumutului de la FMI prin care se salva pielea băncilor care umflaseră bula creditului din România, acestea primind de urgenţă o bună parte din rezervele minime obligatorii blocate la BNR iar golul proaspăt din visteria Băncii Centrale fiind ocupat de grosul împrumutului de la instituţiile financiare.
-Lobby-ul agresiv făcut în favoarea sectorului bancar şi în defavoarea clienţilor acestuia, persoane fizice sau mici antreprenori. BNR s-a opus constant apariţiei unei legi a falimentului personal, unei legi a conversiei împrumuturilor din valută în lei sau a legii dării în plată (ocazie cu care oficiali ai Băncii Centrale au ameninţat iniţiatorii şi cu DNA...)
-Păstrarea a 60% din aurul românesc în străinătate în condiţiile în care argumentele care au dus la expedierea sa acolo nu mai stau în picioare acum (s-a invocat la un moment dat costurile ridicate cu depozitarea în ţară şi nevoia de diversificare a plasamentelor purtătoare de dobândă-vezi raportul BNR din 2002, dar în prezent se plăteşte custodie pentru aurul păstrat afară şi nu se mai încasează nicio dobândă pentru că nu se mai fac plasamente la entităţi private).

După cum vedeţi, n-am pomenit nimic nici de salarii, nici de consilierea privind tăierea salariilor şi pensiilor în 2010 iar lista este, chiar şi în lipsa acestor reproşuri, destul de lungă... Să ceri ca cineva să-şi asume răspunderea pentru acest lung şir de scăpări nu înseamnă că vrei să anulezi independenţa băncii centrale (de altfel, independenţa instituţiei s-a manifestat mai mereu doar în raport cu interesele debitorilor, mai niciodată în raport cu interesele băncilor din România), ba dimpotrivă-abia după ce aceste erori nu vor mai fi posibile putem vorbi de un supraveghetor independent al sectorului bancar şi nu de un agent de lobby al acestuia.