Și dacă nu e despre bombele nucleare, ci despre alegerile din Israel?

Israelul va avea alegeri parlamentare anul viitor, iar peste două treimi dintre israelieni nu mai vor să audă de Bibi Netanyahu. 

Din diverse motive: unii din cauza Gazei, alții pentru că îl consideră corupt (există o anchetă care trenează convenabil pe tema asta), alții pentru că sunt de stânga și ultra-religioșii din coaliția de dreapta îi calcă pe nervi. Netanyahu este extrem de impopular, deci ar trebui să încerce să răstoarne radical opinia publică dacă vrea să iasă cu fața curată anul viitor și să-și păstreze libertatea neamenințată. Cum ar putea obține asta? Printr-o înfrângere spectaculoasă a Iranului, eliminarea programului său nuclear și, eventual, o schimbare de regim la Teheran. Asta da, ar conta enorm la viitoarele alegeri.

Legat de amenințările cu bomba atomică, de care Iranul ar fi la câțiva pași („două săptămâni”, cum afirmă serviciile de informații ale Israelului mai nou, neconfirmate de nimeni altcineva), vă las mai jos o listă a momentelor în care Israelul a exersat o retorică asemănătoare în ultimii 30 de ani (mulțumim, Grok!).

Pretenția că Iranul are bomba la numai două săptămâni în față, o afirmație tocmai bună pentru a justifica acțiunile în forță de acum, seamănă izbitor cu tentativa de a modela opinia publică împotriva regimului lui Saddam din Irak, când Colin Powell agita demonstrativ eprubeta cu așa-zisele probe ale armelor chimice ale lui Saddam, probe care s-au dovedit ulterior false.

Dar nu a mai contat ulterior, doar regimul era unul dictatorial, așa că bine că a triumfat democrația, nu mai contează prin ce mijloace-la fel cum, dacă regimul din Iran pică, se vor găsi destui să scuze propaganda fără dovezi prin efectele finale. A triumfat iar democrația, iar iranienii au și ei dreptul la schimbare de sex, Netflix și droguri aproape la liber, ca mai peste tot în lumea liberă occidentală.

Modul în care a debutat atacul (să spunem „agresiunea ilegală și neprovocată”, ca să sune mai familiar?) e definitoriu pentru credibilitatea oricărui demers al Vestului, dacă după acordurile de la Minsk mai aveam iluzii.

Atacul a fost pregătit minuțios cu luni bune înainte, dar americanii au mimat negocierile cu Iranul până în ultima clipă, ca să adoarmă vigilența ayatolahilor. Atacul s-a produs vineri, iar următoarea rundă de negocieri era programată sâmbătă, ca să aveți imaginea în toată splendoarea ei.

Nu în ultimul rând, s-a folosit o schemă foarte asemănătoare cu atacul asupra bombardierelor strategice rusești (drone lansate din containere aflate în camioane), ca să nu mai avem dubii că n-ar fi aceleași minți în spate și o acțiune concertată a Vestului asupra Estului.

Toată această operațiune militară, dublată de una la fel de agresivă de propagandă, ar fi fost destul de ușor de interpretat de orice inteligență deprinsă să își exerseze simțul critic-era suficient doar să interpreteze datele și istoria recentă.

Spre surpriza mea, la emisiunea lui Tucă de luni seară, analistul Valentin Stan s-a transformat în portavocea lui Bibi, repetând cuminte povestea cu cele două săptămâni și lupta pentru existența Israelului, ca o gazetă de perete plătită de Likud. A mers până acolo încât a prezentat o hartă cu raza de acțiune a rachetelor iraniene, arătând că și România ar putea fi lovită.

Dacă vă amintiți, scutul de la Deveselu a fost instalat cu justificarea jenantă intelectual că nu ar fi îndreptat împotriva acțiunilor Rusiei, ci ale... Iranului. (De altfel, chiar Valentin Stan demonstrase cu luni în urmă că scutul ar putea deveni ușor unul ofensiv, putând să și lanseze proiectile în direcția Rusiei, nu doar să le pareze pe ale rușilor).

Dar, când interesele de stat (nu neaparat statul nostru) o cer și se plătește bine, de ce să nu faci orice piruetă logică? În altă ordine de idei, toată tirada pro-Israel și pro-narativului atacului justificat al Iranului a fost împachetată de Stan ca o formă de critică la adresa lui Nicușor Dan, care ar fi acceptat în campanie că Bibi ar putea fi arestat dacă vine în România-ca să creadă mai ușor și suveranistul autohton povestea cu cele „două săptămâni”.

Scurt istoric

De peste trei decenii, Israelul a susținut în mod constant că Iranul este pe punctul de a dezvolta o armă nucleară, cu estimări variind de la „câteva luni” la „câțiva ani”. Aceste avertismente au fost folosite pentru a presa comunitatea internațională să impună sancțiuni, să susțină negocieri stricte sau să tolereze acțiuni militare israeliene. Deși Iranul a făcut progrese semnificative în îmbogățirea uraniului, nu există dovezi publice concludente că a reluat un program activ de fabricare a armelor nucleare după 2003.

De la Revoluția Islamică din 1979, relațiile dintre Israel și Iran s-au deteriorat, Iranul fiind perceput de Israel ca o amenințare existențială, în special din cauza retoricii anti-israeliene a liderilor iranieni și a sprijinului acordat grupărilor precum Hezbollah și Hamas. Israelul, care se crede că deține un arsenal nuclear nedeclarat, a adoptat o politică de ambiguitate strategică, dar a fost constant preocupat de posibilitatea ca Iranul să dezvolte arme nucleare. Aceste avertismente au fost adesea însoțite de apeluri pentru sancțiuni internaționale, acțiuni militare sau negocieri dure pentru a limita programul nuclear iranian.

Cronologia principalelor afirmații ale Israelului (1992–2025)

1992–1995: Primele avertismente publice 

În 1992, premierul israelian de atunci, Yitzhak Rabin, a avertizat că Iranul ar putea dezvolta o armă nucleară în următorii 7–10 ani dacă nu se iau măsuri. Aceste afirmații au venit în contextul în care Iranul începea să-și extindă programul nuclear, inclusiv prin colaborarea cu Rusia pentru centrala nucleară de la Bushehr.

În 1995, Shimon Peres, pe atunci ministru de externe, a declarat că Iranul este „la câțiva ani distanță” de a obține capacitatea de a produce o bombă nucleară, cerând comunității internaționale să impună sancțiuni.

1998–2000: Escaladarea retoricii 

În 1998, Israelul a susținut că Iranul ar putea avea o bombă nucleară până în 2005, subliniind progresele în programul de îmbogățire a uraniului și dezvoltarea rachetelor balistice Shahab-3.

În 1999 și 2000, oficiali israelieni, inclusiv premierul Ehud Barak, au avertizat că Iranul accelerează eforturile pentru a obține arme nucleare, estimând un termen de 5–7 ani pentru atingerea acestui obiectiv.

2003–2005: Dezvăluirea siturilor nucleare iraniene 

În 2002, un grup de opoziție iranian (Mujahedin-e Khalq) a dezvăluit existența siturilor nucleare de la Natanz și Arak, ceea ce a amplificat preocupările Israelului. În 2003, premierul Ariel Sharon a declarat că Iranul este „foarte aproape” de a obține capacitatea nucleară, cerând acțiuni internaționale imediate.

În 2004 și 2005, Israelul a susținut că Iranul ar putea produce o bombă nucleară în 2–3 ani, bazându-se pe rapoartele Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) care indicau activități de îmbogățire a uraniului.

2006–2010: Intensificarea tensiunilor 

În 2006, după ce Iranul a reluat îmbogățirea uraniului, premierul Ehud Olmert a avertizat că Iranul este „la câteva luni” de a avea capacitatea de a produce o armă nucleară, deși AIEA a raportat că programul nuclear iranian era încă în stadii incipiente.

În 2009–2010, Israelul a intensificat avertismentele, afirmând că Iranul ar putea avea o bombă nucleară în 1–2 ani. Aceste declarații au coincis cu descoperirea sitului secret de la Fordow și cu atacul cibernetic Stuxnet, atribuit Israelului și SUA, care a afectat centrifugele de la Natanz.

2011–2015: Perioada negocierilor pentru JCPOA 

În 2011, ministrul apărării Ehud Barak a declarat că Iranul este „la mai puțin de un an” de a obține o armă nucleară, cerând o acțiune militară preventivă.

În 2012, premierul Benjamin Netanyahu a susținut la Adunarea Generală a ONU că Iranul este la 6–7 luni de a avea suficient uraniu îmbogățit pentru o bombă, prezentând celebra diagramă cu „bomba” desenată.

Între 2013 și 2015, în timpul negocierilor pentru Acordul Nuclear (JCPOA), Israelul a continuat să avertizeze că Iranul este aproape de capacitatea nucleară, criticând acordul ca fiind insuficient pentru a preveni dezvoltarea unei arme. Netanyahu a declarat în 2014 că Iranul este „la câteva săptămâni” de un prag critic.

2018–2020: Retragerea SUA din JCPOA și operațiuni ascunse 

În 2018, Netanyahu a prezentat o arhivă de documente furate din Iran, susținând că acestea dovedesc că Iranul a avut un program nuclear secret (Proiectul Amad) și că este aproape de a relua eforturile pentru o armă nucleară.

În 2019–2020, Israelul a avertizat că Iranul a reluat activități suspecte la situri precum Parchin și Turquzabad, unde AIEA a detectat urme de material nuclear nedeclarat. Oficialii israelieni au estimat că Iranul ar putea produce o bombă în 1–2 ani dacă nu este oprit.

2021–2024: Creșterea stocurilor de uraniu îmbogățit 

În 2021, Israelul a avertizat că Iranul a îmbogățit uraniu la 20% puritate, un nivel apropiat de cel necesar pentru arme nucleare, și că ar putea produce o bombă în câteva luni.

În 2022, fostul premier Ehud Barak a declarat că eforturile de a opri programul nuclear iranian sunt „la cel mai scăzut nivel” și că Iranul este mai aproape ca niciodată de o armă nucleară.

În 2023–2024, rapoartele AIEA au confirmat că Iranul a acumulat uraniu îmbogățit la 60%, suficient pentru mai multe bombe dacă ar fi îmbogățit la 90%. Israelul a susținut că Iranul este la „câteva săptămâni” de capacitatea nucleară.

În ciuda avertismentelor Israelului, rapoartele AIEA și ale serviciilor de informații americane (ex. declarația lui Tulsi Gabbard din martie 2025) au indicat că Iranul nu a reluat un program activ de fabricare a armelor nucleare după suspendarea acestuia în 2003. Totuși, stocurile mari de uraniu îmbogățit la 60% au ridicat îngrijorări. Anterior, Israelul a combinat avertismentele cu acțiuni concrete, precum atacul Stuxnet (2010), asasinarea a patru oameni de știință nucleari iranieni (2010–2012) și atacurile aeriene din 2024–2025 asupra siturilor nucleare.

Când e momentul să pleci din România?

Vorbim despre apărarea în fața unui pericol iminent sau despre refugiul în fața degradării pe termen lung a situației socio-economice. Să le luăm pe rând.

Imminența războiului
Sunt câteva situații care pot semnala riscul declanșării unui conflict în care forțele militare ale României să fie implicate:
1.Rusia este convinsă să semneze pentru încetarea focului o anumită perioadă. Europa trimite trupe de menținere a păcii, încep schimburile de focuri pe linia de demarcație, UE decide să suplimenteze numărul de trupe pentru a le proteja pe cele deja trimise, se trece la încorporări în masă în țările membre, în special în cele mai apropiate de linia frontului.
2.Rusia începe să avanseze hotărât spre Kiev sau spre Odesa. Europenii vor să împiedice un colaps total al frontului și trimit trupe care să ia poziții în zonele vizate. Încep schimburile de focuri și apar primele victime. România e prima vizată pentru zona Odesei, așa cum polonezii și balticii pot interveni în zona Kievului.
3. Rușii comit un masacru în Ucraina ca represalii după atacul asupra bombardierelor strategice, iar UE trimite trupe... din rațiuni umanitare.
4. Republica Moldova este cuprinsă de tensiuni după modelul „omuleților verzi” și România se grăbește să intervină pentru a o salva pe Maia. Acesta este scenariul cel mai puțin probabil, deoarece Moldova nu are o poziție strategică prea importantă, nu mai are deschidere la mare și nici economie puternică. Rușii beau vodcă, nu vin. De ce să o invadezi? Să le iei bomboanele Bucuria?
Dacă vreunul dintre aceste scenarii începe să se materializeze, pleci intempestiv din țară, poate temporar tot în UE, dar mai sigur în afara Europei: Serbia, Turcia, poate și o țară arabă sau din Asia.
Observ că, în ultima vreme, tot mai multe persoane primesc cereri de a se prezenta la comisariatele militare. Acolo li se cere să ofere date banale, precum numărul la bocanc sau numărul de telefon unde pot fi contactați. De fapt, adevăratul motiv al acestor convocări este să se descopere dacă oamenii aceștia chiar mai există prin România. Dacă te temi de amendă și te prezinți la convocare, rezultă că ești bine-mersi în țară și poți fi chemat la nevoie.
Atenție și la forma în care vă duceți banii în străinătate. Cine nu se prezintă la încorporare ar putea avea conturile blocate la un moment dat, așa că fie vă deschideți, pentru siguranță, conturi în străinătate, fie lăsați unei rude neîncorporabile niște bani care pot fi virați în etape mai târziu.

Certitudinea declinului
În 1989, România avea o economie solidă, zero datorii, o populație mai tânără, resurse energetice și sectorul de distribuție în proprietate.
Acum, am ajuns mai datori decât Cehia, Polonia și Bulgaria, iar dezechilibrele macro se văd din avion (cel mai mare deficit bugetar din UE, cel mai mare deficit de cont curent). Distribuțiile și mare parte din resurse au fost externalizate, iar acum se mai pregătește o tranșă de privatizări pentru echilibrarea bugetului.
Pe termen lung, nivelul de trai se va deteriora constant. În România vor rămâne doar câteva enclave de dezvoltare și, în rest, un peisaj deprimant. Bucureștiul, Clujul și Constanța vor deveni tot mai greu locuibile pe măsură ce populația va crește. Pe fondul valurilor de emigrație tot mai mari, infrastructura va deveni suprasolicitată. Deja Bucureștiul se află pe locul trei între capitalele europene în privința densității și pe locul doi din perspectiva lipsei spațiilor verzi.
Cine are peste 50 de ani poate lua în calcul să se retragă în orașele mai mici. Cine are între 25 și 35 de ani se poate gândi să emigreze, la fel și tinerii care se pregătesc de facultate (studiile în străinătate sunt o punte spre piața muncii din țările de adopție).
Aceste lucruri sunt valabile în condițiile unui declin lent și constant, nu ale unuia brusc, cum s-ar întâmpla dacă peste problemele noastre macro s-ar suprapune o criză externă, ca cea din 2008. În acel caz, putem falimenta chiar și cu o datorie publică de 60% din PIB, dacă aceasta devine nerefinanțabilă.

Care sunt perspectivele unui stat capturat?

România este, în prezent, o țară capturată și manageriată de o castă de privilegiați (din justiție, servicii, politică și vârfuri ale administrației) în folosul intereselor economice externe. Votul este liber doar când candidații ajunși în finală nu pun în pericol starea de lucruri. Când o pun, fie se anulează alegerile, fie se fraudează elegant, cu 2 milioane de votanți noi apăruți brusc între tururi.

Polonia, cu o rată de participare de 72% la ultimele alegeri din turul al doilea, pare alibiul perfect pentru rata noastră de participare, de numai 64%. Dar să nu uităm că, la noi, prezența se raportează la un registru electoral de 18 milioane de persoane. Dacă eliminăm minorii din ecuație, nu ar fi trebuit să avem mai mult de 15 milioane pe liste, poate chiar spre 14 milioane, dacă eliminăm și românii care au dobândit cetățenie prin alte părți. Ori, la 15 milioane înscriși pe liste, rata de participare ar fi fost de 77%, o cifră suspect de mare dacă ne raportăm la faptul că, în diaspora, mulți nu mai au contact direct cu țara și nici nu sunt interesați de ce se mai întâmplă aici (din cei 5 milioane de români din diaspora au votat 1,6 milioane). În concluzie, câtă vreme mai există un procent de 30-40% din români (corporatisti, ONG-isti, bugetari de lux, elitisti din toate categoriile) care votează „pro-european” și, deci, „pro-sistem”, rezultatele se pot aranja convenabil în ciuda statisticii, fie printr-o victorie la limită, precum în cazul lui Băsescu, fie printr-una care să ofere și un spor de legitimitate (Iohannis, Nicușor Dan). Pare limpede că, în momentul în care această bază electorală se diluează din cauza crizei economice, economia va fi pe buza prăpastiei (ceva similar s-a întâmplat în anii 2000 și dupa criza din 2010 – când țărăniștii au dispărut din peisaj și pedeliștii au trebuit incluși în PNL in 2014 pentru a supraviețui deghizați la alegerile din 2016).