Che Ceaușescu!

După apocalipsa climatică, pandemică și războinică, „tefeliștii” care conduc țara ne anunță încă un dezastru ce pândește România: reevaluarea lui Ceaușescu.

Doi din trei români consideră că Ceaușescu a fost un lider bun, la 35 de ani de la răsturnarea sa de la putere, în chiote generale de bucurie. Propaganda e gata iar să depășească planul pentru a schimba mentalul colectiv. Sigur, tot rușii sunt de vină (ce ironie: Ceaușescu era oaia neagră a lagărului comunist), sau trumpiștii de peste ocean. Nu e posibil ca poporul care are acum și pâine (cu grâu mai mult ucrainean) și circ la discreție (avem posturi mai multe decât butoane pe telecomandă) să aibă nostalgii după Epoca de Aur, când era frig, ne era foame și nici prea multe distracții nu existau, iar de libertate nici nu se punea problema.

Totuși, cum de e posibil să ne înscriem pe o traiectorie la capătul căreia sunt șanse bune să cerem tricouri cu Che Ceaușescu în locul brandului internațional Che Guevara? Ce s-a schimbat în România de la Revoluție, astfel încât să fie nevoie tot mai mult de încă o revoluție?

România a devenit un stat capturat, unde se anulează alegerile când rezultatele sunt previzibile și nedigerabile de înaltele porți la care se închină liderii noștri. Interesul național este acum interesul puterii care ne poate ajuta să ne apropiem cel mai mult de obiectivele noastre imediate și pe care vrem să o supărăm cât mai puțin. Cum ne-a explodat datoria publică în față, stăm în genunchi în fața birocraților europeni, poate-poate nu se lasă cu sancțiuni care să ne îngroape iremediabil.

Suntem o țară de importuri, dezindustrializată și tot mai depopulată. Nu se face foamea doar pentru că putem pleca să slujim prin străinătate, când locurile de baștină nu mai oferă nimic. Marile orașe se sufocă din cauza exodului dinspre provincie, micile localități se golesc pe repede înainte, milioane de români sunt refugiați economici în vreme de pace.

Deși toate echilibrele macro sunt date peste cap, „martorii lui Bolojan” se înverșunează tot împotriva micilor firme, angajaților mărunți, pensionarilor, serviciilor publice, făcându-se că plouă când multinaționalele se „optimizează” fiscal, iar „licuricii” de la Washington sau Bruxelles ne mai cer o tranșă de miliarde pentru apărare, cu arme livrate la „Sfântul Așteaptă”.

Aprecierea pentru Ceaușescu este aprecierea independenței naționale, a dorinței ca interesul național să prevaleze. Cizmarul analfabet a devenit preferabil ramelor pro-europene. Nu este vorba de nostalgia pentru comunism, ci de nostalgia pentru traiul pe propriile picioare și pentru verticalitate în relațiile internaționale. Exact ce lipsește în aceste vremuri.

Dezastrul care venea cândva de la Răsărit vine acum de la Apus, sub forma politicilor pentru salvarea planetei, obsesiilor confruntării cu Rusia pentru a-i prelua resursele de care Vestul începe să ducă lipsă, demențelor „woke”.

Din 2027 vom plăti și o taxă pe carbon, ca și cum nu era de ajuns că ne vom confrunta în curând cu liberalizarea prețurilor la energie. Iar ironia sorții face ca Europa să conteze cu mai puțin de 10% din totalul emisiilor cu efect de seră (tot Occidentul are abia 20–25%), astfel încât nu are niciun sens să chinuim populațiile de aici dacă China sau India își cresc emisiile la ele acasă.

În istorie au mai existat perioade în care încălzirea planetei a fost peste nivelul din prezent — în timpul Imperiului Roman și în Evul Mediu, cu vikingii transformați în mari exploratori odată cu topirea ghețurilor. Atunci nu existau gaze cu efect de seră și poate tot Soarele ar trebui indicat ca principal vinovat, dacă propaganda n-ar avea idei fixe de promovat.

Educația sexuală în școli, căsătoriile între persoane de același sex, operațiile de schimbare de sex la minori, defilările cu curcubeul în piept impuse de afară au scârbit o populație care, în mod tradițional, evită excesele. Și de aici dorința tot mai mare de autonomie și tăiere a importurilor culturale de acest tip.

Apariția mitului Ceaușescu nu presupune și revenirea celui legat de comunism. Oamenii au înțeles că, la nivel de sistem, comunismul va eșua iremediabil după ce reușește să scoată din sărăcie prima generație. Următoarele, confruntate cu lipsa stimulentelor (nu te poți departaja prin muncă de vecinii tăi), sfârșesc în chiul și lene generalizată, iar economia se prăbușește. Excepțiile sunt kibbutzul evreiesc și comunitățile creștine tip Amish, unde există un liant religios, iar numărul relativ redus de membri face imposibilă mimarea muncii pentru comunitate.

Din păcate, prăbușirea comunismului în Est a grăbit sărăcirea clasei mijlocii în Vest. Social-democrația, care fusese inventată pentru a slăbi fascinația pentru comunism, a fost înlocuită cu neoliberalismul, pentru că elitele au înțeles că pot dereglementa piețele în folosul acumulării de capital, dacă principalul inamic a falimentat. Astfel, modelul ideologic al Vestului devine la fel de nedigerabil ca cel al Estului la sfârșitul anilor ’90 din secolul trecut.

Precum economia în timpul comunismului, drumul spre prăpastie este traiectoria pe care s-a înscris și economia românească în ultimii ani. Construită exclusiv pe consum, fără posibilitatea de a se reinventa rapid, economia românească poate intra într-o spirală mortală după măsuri prelungite de austeritate (vor scădea încasările din taxe și impozite, acestea vor fi majorate pentru a compensa necolectarea, după care va urma un nou val de scăderi și tot așa).

Într-o singură generație (35 de ani au trecut de la Revoluție), România a făcut datorii de 60% din PIB, a pierdut peste 20% din populație, nu mai are economie productivă, și-a vândut distribuțiile de utilități și bună parte din resursele naturale, poate fi împinsă într-un conflict pe post de carne de tun, având conducerea cea mai servilă și șantajabilă. Și ne mai mirăm că avem mitul lui Ceaușescu? Cine ar vrea să pună obrazul pentru un stat în disoluție și pentru o structură suprastatală care folosește orice pretext pentru a-și extinde autoritatea birocratică asupra statelor-națiune — de la pandemie, la lupta cu încălzirea globală și războiul din Ucraina?

Nu știu dacă voi mai apuca o a doua schimbare de paradigmă politică, dar primii pași până la revoltele disperării din stradă sunt: tăierea surselor de finanțare internă — refuzul de a mai cumpăra titluri de stat, căutarea unei rezidențe fiscale în străinătate, boicotarea propagandei și a multinaționalelor.

Iar după căutarea independenței trebuie să urmeze alegerea libertății în dauna confortului. Una dintre temele propagandei la ultimele alegeri a fost degradarea nivelului de trai dacă se votează „neeuropean”. Partidele pro-europene asigurau stabilitatea cursului de schimb, care venea însă la pachet cu măsuri de austeritate țintite, precum pe timpul lui Băsescu, în marea masă, ocolind multinaționalele, clienții politici și eternele comenzi pentru înarmare.

Să înțelegem că recâștigarea unei feliuțe din independența și libertatea pierdute poate aduce degradarea nivelului de trai, cel puțin în prima fază. Schimbarea filosofiei fiscale și bugetare, eliminarea avantajelor pentru firmele străine în dauna celor locale și a privilegiilor clientelei electorale — care e servanta ideală a intereselor străine — va fi privită chiorâș de la Bruxelles, așa cum pățesc acum ungurii sau slovacii. Dar, spre deosebire de ei, noi mai avem încă resurse naturale, iar piața internă poate fi atât o sursă de producție, în special în zona industriei alimentare, cât și de desfacere.

„Apă, hrană, energie” sună mai actual ca oricând, mai ales după episodul Lungulețu și explozia previzibilă a prețurilor la energie în următoarele luni.