Putem avea si hiperinflatie si hiperdatorie suverana?

Teama de inflatie ar trebui privita in contextul supraindatorarii: este posibila cresterea dobanzilor in conditiile in care serviciul datoriei publice risca sa devina nesustenabil? Depinde. Poate, cu riscul ca Bancile Cetrale sa isi piarda si bruma de credibilitate ce le-a mai ramas (dobanzi de politica monetara tinute fortat jos, banci imprumutate la greu pentru a finanta mai departe state, deponenti din ce in ce mai nemultumiti si schimbarea sloganului-“luptam impotriva inflatiei, altceva nu ne intereseaza” in “suntem o anexa a politicii Guvernului, nimic altceva”). Mai degraba nu, in conditiile in care in actionariatul Bancilor Centrale privatii au un cuvant greu de spus (vezi Fed, Banca Elvetiei, etc) iar riscul ca pierderile cumulate sa le ramana in brate li se pare inacceptabil.

Cu datorii publice intre 80% (Germania)-200% din PIB (Japonia) in marile economiile dezvoltate, finantarea datoriei publice devine o problema stresanta iar evolutia dobanzilor un motiv de cosmar pentru autoritati. La dobanzi de 1% chiar si o datorie ca a Japoniei este sustenabila (2% din PIB nu e mare lucru pentru o economie puternica) dar ce te faci daca dobanzile ar ajunge de pilda la 5%?). Ar insemna ca un sfert, poate si mai bine din PIB sa se duca numai pe plata datoriei, iar in contextul in care economiile scad ori stagneaza iar populatia are o tendinta de imbatranire evidenta, acest fapt devine insuportabil (ar presupune sa tai constant de la sanatate, investitii, educatie, etc ca sa platesti cuminte dobanzile la bonduri). Or, cum vor vota electoratele (unde ponderea varstnicilor e apreciabila) supuse unei astfel de austeritati pe termen lung? Din acest motiv, inflatia care sa topeasca brusc datoriile suverane acumulate devine improbabila-de unde bani sa platesti dobanzi sensibil mai mari?

Singura solutie pentru a avea si inflatie si dobanzi mici ar fi ca Bancile Centrale sa isi schimbe radical filozofia, sa nu mai pretinda ca lupta cu preturile, ca tintesc inflatia, etc, ci sa se rezume la a furniza linii de credit infinite pentru banci, cu obligatia lor asumata de a credita guvernele neconditionat (vor lua de pilda cu 0-1% de la BCE/Fed, etc, vor plasa cu 1-2% in bonduri). Mie greu de crezut ca se va ajunge insa aici, dupa decenii de gargara si campanii de imagine cu sloganul “veghem asupra inflatiei”. Politicienii ar fi presati sa ia pana la urma o decizie oricata cerbicie ar afisa bancherii centrali in apararea noii filozofii. Ma rog, o varianta ar fi dobanzi real-negative plus o procedura schimbata de calcul a inflatiei, care sa cosmetizeze realitatea din teren (adica noua metodologie de calcul micsoreaza scriptic inflatia-se umbla la ponderile diferitelor produse si servicii in cosul de consum).

Una peste alta, inflatie si dobanzi mari in contextul datoriilor publice mari e greu de crezut sa urmeze oricat ar incerca sa ne sperie agentii oficiali de marketing (guverne, bancheri centrali) pentru a cheltui mai mult sprijind economia prin consum. Vom avea atunci deflatie? Si aici e greu de oferit un raspuns clar, cat timp autoritatile au dat pana acum semnale ca falimentele din sectorul bancar sunt inacceptabile, indiferent cat de mare e gunoiul de sub presul bancilor. Am putea avea insa deflatie plus modificarea normelor de raportare a activelor bancare (in nici un caz la valoarea lor de piata) plus linii de credit nelimitate pentru banci de la Bancile Centrale pentru a nu se intra din nou in criza de lichiditate si neincredere generalizata pe pietele interbancare. Deocamdata eu merg pe scenariul usor deflationist, cel putin pe termen scurt-mediu.

Ce ar putea schimba radical tabloul de mai sus si relativa stabilitate in care a intrat sistemul financiar dupa 2009? Evenimente care nu au legatura cu economicul dar il influenteaza radical. Inceputul unui razboi in Iran, efecte mult mai dure decat se estimeaza pentru varful ciclului solar din 2013. Altfel, nu vom avea nici hiperinflatia pe care o proclama fanii metalelor pretioase, nici deflatia pe care o asteapta marii detinatori de cash (in 2009, dupa falimentul Lehman Brothers situatia era diferita, lumea se temea de falimentul bancar generalizat, de aici fuga de pe orice activ financiar si picajul burselor)