Au pornit motoarele inflatiei sau se aud doar trompetele speculatiilor pe curs?

In teorie, cel mai bine se speculeaza “pe stire”, pe fondul unor vulnerabilitati interne care par sa justifice generarea unui trend. De ce nu intervine insa BNR impotriva speculatorilor ca in 2008? Am vazut leul stabil in oceanul turbulentelor financiare si in 2009, cand se vorbea tot mai mult de falimentul generalizat al bancilor...cu ce e mai breaz referendumul din 2012 de genereaza deprecierea accelerata a monedei nationale? Sau poate vorbim de o schimbare a filozofiei Guvernului, de la austeritate la stimulare avand ca rezultat ceva inflatie in locul deflatiei naturale care apare in momentul spargerii unor bule? Cititi mai jos care scenariu pare mai probabil si cand vor apare primele semnale care sa confirme una dintre cele doua “variante de lucru”.

Pe termen scurt, cresterea cursului de schimb ajuta executia bugetara (preturile mai mari la importuri presupun si majorarea implicita a incasarilor din TVA de pilda). Pe termen mediu, impactul nu mai e deloc placut intr-o economie care se tot indatoreaza (cam jumatate din datoria publica este in lei). Or, curs mai mare presupune inflatie in crestere (daca va amintiti importam mai mult decat exportam) iar in final dobanzi mai mari la titlurile de stat pe care le emite Guvernul (doar n-o sa convinga multi la randamente real-negative). Adica ce luam pe mere cam dam pe pere. Ca sa nu mai pomenesc de impactul scumpirii importurilor si ingrasarea ratelor la creditelor in euro pe finalul unui an electoral. Din aceste motive nu m-as grabi deloc sa dau credit teoriei care explica cresterea cursului din ultima vreme prin strategia “inflationista” a Guvernului.

De ce nu intervine atunci BNR la fel de energic ca in 2008? De ce nu se aspira brusc leii din piata pentru a lasa fara oxigen speculatorii (cum cei care pariaza impotriva leului opereaza in marja, o crestere a diferentialului de dobanda leu-euro poate fi ucigatoare)? Poate pentru ca imprumuturile in lei ale statului au crescut spectaculos intre timp iar o urcare a Robor nu ar fi bine digerata. Poate pentru ca BNR a cam fost trasa de urechi intr-un mod diplomatic pentru curajul de atunci, poate pentru ca Banca Centrala tine cu dintii de rezerva in valuta (nu uitati ca in 2013 si 2014 sunt programate varfuri de plata in contul datoriei publice externe). Si nu in ultimul rand, poate pentru ca BNR stie ca nu lupti “pe stire” (cum care stire, turbulentele din politica!) cu speculatorii, mai ales cand ei opereaza cu forta levierului. Lasi ca evenimentul anticipat sa se consume iar cand trendul se intoarce ajuti si tu vanzand niste euro pentru a-l accelera in directia dorita grabind in acelasi timp inchiderea pozitiilor de catre speculatori.

Cel mai clar vom vedea asta dupa 29 iulie. O intoarcere a Presedintelui Basescu la Cotroceni, prin nevalidarea rezultatelor referendumului, ar aduce lucrurile in punctul T zero. Ar fi chiar un moment bun pentru a acumula valuta pentru cei care cochetau de ceva vreme cu ideea asta-efectul de pendul va duce probabil cotatiile leu-euro in apropierea momentului din care euro demarase (4,45-4,46 lei/euro), poate chiar usor sub pentru o perioada foarte scurta. Daca se revine insa relativ repede la valorile din prezent, ar fi cazul sa ne intrebam daca nu cumva scenariul inflationist devine mai credibil de anul viitor. Spun din 2013 pentru ca mai avem inca niste luni bune din anul electoral 2012, iar derapaje spectaculoase sunt mai greu de asteptat in acest sens (doar daca se intampla ceva rau cu economia globala intre timp-dar la cat de “pregatiti” am fost de media in ultima vreme cu scenarii apocaliptice privind destramarea euro zone, etc ar trebui o stire cu adevarat catastrofala pentru a misca semnificativ pietele bine anesteziate. ).

ps: Evit pe cat pot sa fiu conspirationist tocmai azi, zi istorica pentru natiune (adica e ziua mea -happy birthday to me!). Totusi, nu pot ignora ce tabara tot pomeneste de efectele "catastrofale" ale suspendarii asupra leului. O fi mai prieten Isarescu cu Basescu decat cu Georgescu? Vedem dupa 29.

Putem avea si hiperinflatie si hiperdatorie suverana?

Teama de inflatie ar trebui privita in contextul supraindatorarii: este posibila cresterea dobanzilor in conditiile in care serviciul datoriei publice risca sa devina nesustenabil? Depinde. Poate, cu riscul ca Bancile Cetrale sa isi piarda si bruma de credibilitate ce le-a mai ramas (dobanzi de politica monetara tinute fortat jos, banci imprumutate la greu pentru a finanta mai departe state, deponenti din ce in ce mai nemultumiti si schimbarea sloganului-“luptam impotriva inflatiei, altceva nu ne intereseaza” in “suntem o anexa a politicii Guvernului, nimic altceva”). Mai degraba nu, in conditiile in care in actionariatul Bancilor Centrale privatii au un cuvant greu de spus (vezi Fed, Banca Elvetiei, etc) iar riscul ca pierderile cumulate sa le ramana in brate li se pare inacceptabil.

Cu datorii publice intre 80% (Germania)-200% din PIB (Japonia) in marile economiile dezvoltate, finantarea datoriei publice devine o problema stresanta iar evolutia dobanzilor un motiv de cosmar pentru autoritati. La dobanzi de 1% chiar si o datorie ca a Japoniei este sustenabila (2% din PIB nu e mare lucru pentru o economie puternica) dar ce te faci daca dobanzile ar ajunge de pilda la 5%?). Ar insemna ca un sfert, poate si mai bine din PIB sa se duca numai pe plata datoriei, iar in contextul in care economiile scad ori stagneaza iar populatia are o tendinta de imbatranire evidenta, acest fapt devine insuportabil (ar presupune sa tai constant de la sanatate, investitii, educatie, etc ca sa platesti cuminte dobanzile la bonduri). Or, cum vor vota electoratele (unde ponderea varstnicilor e apreciabila) supuse unei astfel de austeritati pe termen lung? Din acest motiv, inflatia care sa topeasca brusc datoriile suverane acumulate devine improbabila-de unde bani sa platesti dobanzi sensibil mai mari?

Singura solutie pentru a avea si inflatie si dobanzi mici ar fi ca Bancile Centrale sa isi schimbe radical filozofia, sa nu mai pretinda ca lupta cu preturile, ca tintesc inflatia, etc, ci sa se rezume la a furniza linii de credit infinite pentru banci, cu obligatia lor asumata de a credita guvernele neconditionat (vor lua de pilda cu 0-1% de la BCE/Fed, etc, vor plasa cu 1-2% in bonduri). Mie greu de crezut ca se va ajunge insa aici, dupa decenii de gargara si campanii de imagine cu sloganul “veghem asupra inflatiei”. Politicienii ar fi presati sa ia pana la urma o decizie oricata cerbicie ar afisa bancherii centrali in apararea noii filozofii. Ma rog, o varianta ar fi dobanzi real-negative plus o procedura schimbata de calcul a inflatiei, care sa cosmetizeze realitatea din teren (adica noua metodologie de calcul micsoreaza scriptic inflatia-se umbla la ponderile diferitelor produse si servicii in cosul de consum).

Una peste alta, inflatie si dobanzi mari in contextul datoriilor publice mari e greu de crezut sa urmeze oricat ar incerca sa ne sperie agentii oficiali de marketing (guverne, bancheri centrali) pentru a cheltui mai mult sprijind economia prin consum. Vom avea atunci deflatie? Si aici e greu de oferit un raspuns clar, cat timp autoritatile au dat pana acum semnale ca falimentele din sectorul bancar sunt inacceptabile, indiferent cat de mare e gunoiul de sub presul bancilor. Am putea avea insa deflatie plus modificarea normelor de raportare a activelor bancare (in nici un caz la valoarea lor de piata) plus linii de credit nelimitate pentru banci de la Bancile Centrale pentru a nu se intra din nou in criza de lichiditate si neincredere generalizata pe pietele interbancare. Deocamdata eu merg pe scenariul usor deflationist, cel putin pe termen scurt-mediu.

Ce ar putea schimba radical tabloul de mai sus si relativa stabilitate in care a intrat sistemul financiar dupa 2009? Evenimente care nu au legatura cu economicul dar il influenteaza radical. Inceputul unui razboi in Iran, efecte mult mai dure decat se estimeaza pentru varful ciclului solar din 2013. Altfel, nu vom avea nici hiperinflatia pe care o proclama fanii metalelor pretioase, nici deflatia pe care o asteapta marii detinatori de cash (in 2009, dupa falimentul Lehman Brothers situatia era diferita, lumea se temea de falimentul bancar generalizat, de aici fuga de pe orice activ financiar si picajul burselor)

De ce economisirea e buna chiar daca preturile cresc

Daca e sa ne luam dupa Premierul Boc, cine nu consuma si economiseste e un soi de sabotor al economiei nationale. Sunt si alte voci fariseice care ne indeamna sa cheltuim repede pentru ca economiile noastre sa nu fie erodate de inflatie. Cum o demonstreaza insa evenimentele istorice, de inflatie ar trebui sa ne temem cu adevarat doar cand Guvernele inlocuiesc Bancile Centrale la butoanele tiparului. Pana atunci, chiar daca valoarea economiilor ne scade daca luam ca unitate de masura un cos de bunuri de stricta necesitate, aceasta creste prin comparatie cu activele achizitionate pana atunci prin credit. Iar raportul dintre puterea de cumparare a celor cu bani pusi de-o parte, fie si erodati de o inflatie moderata, si cea a persoanelor care traiesc de la o luna la luna din salariu sau pensii, va creste oricum in favoarea primilor.

Cand inflatia alearga in galop, preturile au totusi pasi de defilare diferiti. Cresc aproape exponential la bunurile de stricta necesitate-alimente, combustibil-si stagneaza sau chiar scad la cele care se cumparau pana atunci prin credit (vezi imobiliarele) sau erau considerate de lux. Sunt destui cei care gandesc ca programele de “quantitative easing” si dobanda zero oferite de Bancile Centrale vor duce lumea in directia unei inflatii cu doua cifre, prin urmare n-ar fi mai bine sa ne protejam economiile facand de pe acum ceva achizitii? Ideea e periculoasa, fie si pentru ca nu ia in considerare o inflatie prelungita, care sa dea batai de cap si celor care si-au cheltuit o parte consistenta din bani ca “sa-i protejeze”. Or, execeptand situatia in care ajungem la hiperinflatie iar banii se transporta cu roaba, o inflatie moderata va spori totusi avantajul celor care au economii (protejate intr-o anumita masura de dobanda bancara) in dauna celor fara lichiditati dar cu ceva active. Sigur, nu inseamna sa ne culcam doar pe urechea banilor de hartie tezaurizati in banci. Nici sa ne apucam in masa de speculat pe bursele de marfuri (ma rog, sumele de intrare in “joc” sunt de ordinul sutelor de mii de dolari si putini isi permit). Cea mai buna protectie impotriva inflatiei moderate ramane dobanda bancara iar impotriva inflatiei galopante metalele pretioase. E o idee proasta sa va blocati banii in imobiliare de teama devalorizarii; in Germania interbelica ponderea cheltuielilor cu alimentele reprezenta in cea mai grea perioada inflationista 90%, fata de sub 1%, cea a chiriilor! Astfel, daca in 1913, in cheltuielile unei gospodarii, ponderea alimentelor era de 30%, la fel ca cea a chiriilor, zece ani mai tarziu se ajunsese ca alimentele sa aiba o pondere de 91%, in timp ce chiriile scazusera la 0,2%! Sigur, altfel se pune problema cand vine vorba de o ferma, sau macar de o proprietate la tara cu ceva teren pentru o sera, ceva pomi fructiferi si loc de crescut animale in contextual in care pretul alimentelor devine prohibitiv.

Cum se nasc zerourile multiple pe bancnote.
Sa spune ca hiperinflatia e o specie complet diferita de inflatie, fiind mai mult rezultatul actiunilor Guvernelor decat a Bancilor Centrale. Ceea ce poate face o Banca Centrala scazand rata dobanzii de politica monetara, uneori pana la zero (vezi Japonia si SUA) este sa ofere “tone” de bani electronici bancilor. Pentru a ajunge insa la inflatie ar trebui ca apetitul de creditare sa fie consistent (ceea ce nu se intampla in perioade de criza economica-vezi cazul japonez), fie ca bancile sa fie dispuse sa speculeze cu lichiditatea care o au la dispozitie in pietele financiare (vezi cresterile recente de pe segmentul commodities). Cum s-a intamplat insa si in 2008, umflarea cotatiilor marfurilor nu este de durata: apar revoltele in zonele mai sarace ale lumii si o reorientare treptata a eforturilor producatorilor pentru a furniza marfuri mai multe la preturile tentante la care se tranzactioneaza acestea, cererea tot mai subtire din cauza veniturilor erodate de cresterea preturilor nemaiintalnind oferta. Pe de alta parte, interventia Guvernelor se poate dovedi mult mai nociva, banii tipariti mergand de aceasta data direct in economie sub forma de majorari generale de salarii si pensii, subventii, etc. Cazul romanesc este relevant, cu o inflatie galopanta generata in anii ’90 de tentativele de mituire a electoratului, incurajat sa consume desi economia locala scadea. In istorie, hyperinflatie a aparut in momentul in care s-a incercat plata unei datorii externe impovaratoare si denominate in moneda straina, prin tiparire de moneda nationala (vezi Zimbabwe ori Germania interbelica). Firesc, cursul valutei nationale se prabuseste in astfel de situatii, preturile marfurilor importate urca la cer, iar autoritatile trebuie sa majoreze succesiv salariile bugetarilor si pensiile pentru a stavili revoltele sociale, generand o spirala ucigatoare in care veniturile incep sa alerge dupa preturi fara sa le prinda insa.