Nu vreti o majorare de salariu de 30%?

Când impoziele sunt împovărătoare, ideile de a le ocoli se înmulţesc. Soluţia nu vine din înăsprirea controalelor şi incoruptibilitatea ANAF-ului ci din schimbarea filozofiei fiscale. 

La începutul lunii DIICOT se lansa într-o acţiune în forţă, cu percheziţii la sediile BCR Asigurări Viaţă, 112 companii intrând suplimentar la puricat pentru evaziune fiscală. Era vorba de plata parţială a salariilor angajaţilor sub forma unor poliţe de asigurări de viaţă cu componentă de investiţii, beneficiarii marcându-şi profitul imediat ce compania le vira banii în cont. Un mic artificiu prin care cine încasa de pildă 2.000 lei net şi accepta înjumătăţirea sumei pe cartea de muncă cu condiţia ca restul banilor alocaţi de angajator să ia calea programelor de investiţii aferente unei asigurări de viaţă de la BCR Asigurări, ajungea în final la aproximativ 2600 lei net, cu 30% mai mult. La sume mai mari şi fixarea pe cartea de muncă doar a salariului minim pe economie, câştigul procentual urcă. Asta pentru că sumele obţinute din asigurări de viaţă nu se impozitează iar compania de asigurări reţinea doar un comision “modest” de 10% din sumele eliberate.

Înainte de a arunca cu piatra în evazionişti gândiţi-vă că o companie cheltuie de pildă peste 3.600 lei pentru a plăti angajatului un salariu net de 2.000 lei. Iar când toţi banii sunt cheltuiţi apoi de salariat la supermarket, statul se alege cu încă 24% din factura totală.

Cu asemenea fiscalitate, mai e de mirare că România are o economie “gri” estimată la 28% din PIB în 2013 (potrivit unei analize Visa Europe/AT Kearney)? Munca la negru şi tranzacţiile nefiscalizate sunt cele două motoare ale economiei gri şi nici nu e o surpriză având în vedere cum vămuieşte statul angajajtorii şi comercianţii. Surpriză e poate că suntem destul de aproape de Polonia (24% din PIB economie nefiscalizată) sau Italia (21%).

Revenind la cazul nostru de evaziune, greşeala gulerelor albe a fost că s-au grăbit prea tare. Este ilegal să retragi banii din fondurile de investiţii aferente produselor unit-linked doar în primele 6 luni de la încheierea contractului de asigurare. Ce se întâmplă dacă nu se face nici o plată în primele 6 luni sau se fac doar plăţi modice, urmând ca grosul banilor să vină doar când se poate masca în acest mod absolut legal o plată salarială? Se cheamă că avem evaziun legală, nu?

Dacă cu adevărat ar fi vrut să descurajeze acest subterfugiu , fosta CSA ar fi impus un comision de penalizare la răscumpărare pentru toate companiile de asigurări de viaţă astfel încât să nu mai aibă mobil evaziunea (dacă nu câştigi aproape nimic faţă de plata banilor pe cărţile de muncă, de ce să te mai oboseşti?) şi nu plafonul de 6 luni care poate fi ocolit. Ne întrebăm dacă bonusurile oferite angajaţilor sub forma unor poliţe unit-linked era practicată şi la CSA. 

Revenind, cel mai bun mod de a combate munca la negru şi tranzacţiile pe sub tejghea este să scazi impozitele pe muncă şi TVA-ul nu să agiţi războininc sancţiuni la vedere. Coerciţia merge când statul nu întinde prea mult coarda fiscală, în caz ontrar contribuabilii se apară cum pot-căpşunarii emigrează, tonetarii uită de casele de marcat. Iar marile firme fac mai departe optimizări fiscale, indiferent de nivelul impozitelor.

România se află în topul european al TVA-ului (doar 3 ţări au peste, cel mai mult Ungaria-27%) şi impozitelor pe muncă dar excelează la capitolul impozite mici pe profit şi venit (doar cehii şi bulgarii sunt sub noi, cu 15% respectiv 10%). A fost o filosofie fiscală bună de atras investitorii în perioadele de boom (s-au umflat însă doar imobiliarele şi sectorul bancar, nu şi partea productivă a economiei) dar acum investiţiile străine directe bat minim după minim iar Guvernatorul BNR ne sfătuia, pe şleau, să contăm mai pe resursele interne.

Nu credem că un impozit mai mare pe dividende (profitul marcat si tot mai mult repatriat), în condiţiile în care la nivel european se vorbeşte tot mai mult de descurajarea practicilor intra-grup de optimizare fiscala (împrumuturi şi servicii de consultanţă oferite filialelor cu costuri exorbitante, etc) ar putea să strice foarte mult în România în acest moment. Creşterea semnificativă a redevenţelor se impune de asemenea (România încasează doar 330 milioane euro pe an din redevenţe, în condiţiile în care tot petrolul şi jumătate din gaz nu îi mai aparţine). Statul nu-şi mai poate permite să sufoce micul contribuabil cu scuza că pregăteşte plasele pentru peştii cei mari; tot aşteptându-i am ajuns la 4,5 milioane angajaţi la o populaţie de 20 de milioane (ma rog, să mulţumim Statisticii pentru milionul de români în plus faţă de rezultatele preliminarii ale recensamantului).

Cum ajungem la somaj zero. Statistic cel putin

Dacă nimeni n-ar fi concediat în următorul an şi nici unul dintre şomerii actuali nu şi-ar mai viza lunar carnetul  am avea şomajul aproape zero. Dacă toată populaţia de la ţară ar fi racordată mâine la utilităţi inflaţia ar fi poate dublă. Iar dacă şomajul şi inflaţia sunt indicatori mincinoşi, există alţii care să reflecte mai fidel realitatea? 

Multă lume când aude de şomaj se gândeşte că indicatorul respectiv reflectă numărul celor care ar fi în stare să muncească dar nu îşi găsesc un loc de muncă. Fals, e vorba doar de numărul celor care şi-au căutat „în mod activ” un loc de muncă în ultimele 4 săptămâni.  Nu te preziniţi lunar pentru viză, nu te numeşti şomer chiar dacă n-ai un loc de muncă. Mulţi care ies din plată la încheierea perioadei de şomaj dispar la rândul lor de pe radarul Statisticii. Dovadă, sunt doar 731.000 de şomeri în România dar numai 4,36 milioane de angajaţi „stabili” (angajaţi la companiile cu cel puţin 4 salariaţi şi care au muncit cel puţin 22 zile pe lună) la o populaţie ocupată de 9 milioane. Aici se mai pot adăuga cei cu diferite alte tipuri de contracte, liber-profesioniştii (până la 5,1 milioane) mai punem lucrătorii din agricultură şi munca la negru şi obtinem 6,1 milioane salariaţi, ca în ultima raportare a Statisticii privind ocuparea şi şomajul.

Aproape 3 milioane de persoane din populaţia activă nu sunt însă nici angajaţi, nici şomeri cu acte în regulă. Între 2008 şi 2013 s-au pierdut aproape 500.000 de locuri de muncă ( de la 4,8 milioane persoane în companiile cu cel puţin de 4 angajaţi s-a scăzut la 4,3 milioane) dar şomajul oficial a avansat cu numai 114.000 persoane (de la 617.000 la 731.000). De ce ne tot cramponăm atunci doar de acest indicator din moment ce nu reflectă realitatea din piaţa muncii? N-ar fi mai onest să anunţăm odată cu şomajul şi locurile de muncă „stabile” prin compararea cu o perioadă de referinţă? Cât s-a pierdut sau cât s-a adăugat în ultimul trimestru/semestru/an? Cifrele privind şomajul sunt însă disponibile oricui are are internet şi intră pe site-ul Statisticii, plus că se anunţă periodic prin media, cele legate de numărul locurilor de muncă din companiile cu cel puţin 4 salariaţi se obţin contra-cost (sau la cerere, de la biroul de presă, pentru jurnalişti).

Cu inflaţia, aceeaşi problemă. Auzim lunar în jurnalele de ştiri cât a mai fost inflaţia. De regulă, creşterea preţurilor e mai mică decât impactul asupra portofelului dacă posesorul domiciliază în mediul urban. Asta pentru că inflaţia se calculează pornind de la preţurile dintr-un coş de produse şi servicii la nivel naţional deşi obiceiurile de consum diferă substanţial de la ţară la oraş (în rural ponderea utilităţilor e mai mică, se practică auto-consumul, etc). Pentru ca inflaţia raportată oficial să îşi găsească o corespondenţă reală în portofelul contribuabilului, ar trebui ca jumătate din an acesta să trăiască la oraş la bloc, iar cealaltă jumătate la ţară la curte, încălzindu-se cu lemne din pădure şi fără apă curentă. Atenţie, cele 6 luni trebuie împărţie echitabil între sezonul cald şi cel rece!

Vă daţi seama că dacă 2018, anul cu preţuri la gaze şi energie electrică liberalizate total, găseşte ca prin minune toate gospodăriile din rural cu gaze trase la sobă şi apă curentă, inflaţia oficială sare în aer? Ce am putea face? Să înlocuim inflaţia cu deflatorul PIB pentru a ava o idee mai exactă asupra creşterii preţurilor (măsoară creşterea tuturor preţurilor din economie, nu doar a celor de consum pentru populaţie)? N-ar fi chiar soluţia ideală, având în vedere că anul trecut deflatorul a fost de 4,8% iar inflaţia (decembrie 2012-decembrie 2011) de 4,95%. N-ar fi deloc complicat să organizăm o cercetare sociologică pentru obiceiurile de consum defalcat urban-rural,dar cine din Guvern să accepte un algoritm paralel câtă vreme pensiile din urban, mai mari decât media naţională,  ar trebui indexate în plus, iar dobânzile la depozitele orăşenilor n-ar mai acoperi brusc inflaţia? Nu rămâne decât ca fiecare să acţioneze pe cont propriu, să-şi negocieze periodic majorări de salariu (când se poate), să reducă din cheltuielile inuntile, să nu se îndatoreze excesiv (inflaţia mascată reduce puterea de cumpărare, implicit pe cea de rambursare).

Uite ca am plagiat si eu

Nu o luati ca un gest de solidaritate cu "primul plagiator al tarii", e doar auto-demascare. Context: articol scris in contra-timp pentru Romania libera, dupa o zi grea. Metoda: trei propozitii de la final, partea de background , au fost "imprumutate" de la Hotnews.Mi-ar fi luat inca 5 minute pentru a rescrie informatia care era oricum publica (posibil chiar pe filiera Mediafax), dar mi-a scapat din viteza si n-au mai aparut nici macar ghilimele si sursa. Din fericire, articolul n-a trecut la o privire atenta a unuia dintre redactorii-sefi adjuncti al Romaniei libere, n-a mai fost publicat, nici macar pe net, asa ca n-am martori din afara redactiei (trebuie deci sa fiu crezut pe cuvant). Dar faptul s-a petrecut, e consumat, greseala e greu de justificat iar asumarea ei face bine la ego. Asa ca, fie si chiar tardiv, scuze Hotnews, scuze "I.C" (asta era semnatura autorului plagiat).

Cum să câștigi la Loto făcând voia Domnului

Deghizată în acte filantropice administrate de Biserică, „taxa pe prostie” strânsă până acum de Loterie se poate multiplica; în plus, transformarea jucătorilor în acționari va oferi motivații suplimentare participanților.

Loteria se află într-un impas. Cu tot marele premiu ajuns la 11 milioane euro la 6/49, numărul variantelor jucate abia trecuse duminică de 17,2% din numărul total de 13,9 milioane, prima extragere câștigătoare la categoria I din 2013.E nevoie deci de un stimulent care să reînvie interesul. Deja premiile de la categoriile inferioare nu mai reprezintă o miză suficientă, grosul sumelor puse la bătaie fiind direcționat spre eternul report la categoria I. Și ce motiv mai bun ar fi să joci la Loterie ignorând șansele infime de câștig (cam 1 la 18.400 si pentru un amărât de bilet cu 3 numere câștigatoare!) decât promisiunea că din jumătate din sumele ce ramaneau in buzunarele Loteriei dupa fiecare extragere  (cam 3,5-4,5 milioane lei săptămânal la încasările din acest moment) Biserica va face opere de binefacere?

 

Astfel, putem avea o săptămână a văduvelor și orfanilor, una a burselor pentru copii supradotați, a donațiilor pentru sinistrații inundațiilor din comuna X, etc, etc. Cu puțin marketing și vorba bună duhovnicească publicul va fi convins să sprijine o cauză nobilă. 

 

În noua organizare a Loteriei pe care o propun, statul poate păstra grosul acțiunilor (să spunem 66%), un pachet minoritar de 10% va fi alocat BOR pentru cointeresare (asta o să-i placă Preafericitului Daniel!) iar restul va fi listat la bursă prin ofertă publică, oferinduli-se jucătorilor împătimiți șansa de a deveni acționari ai companiei (pentru a transforma oferta publică în sport de masă și a bloca accesul investitorilor instituționali, nimeni nu va putea cumpăra un pachet de acțiuni în valoare mai mare de 10.000 lei). Oferta poate fi promovată cu sloganul: "Câștigi mereu! O parte din banii cheltuiți la loto ți se întorc ca dividende, cu cealaltă faci acte de caritate pe placul lui Dumnezeu iar premiile în bani sunt bonusul!" ).

Nu nu mai zic că o listare la bursă și raportările periodice obligatorii pot împiedica managementul să se asocieze păgubos cu cine știe ce firme grecești (fie și de la Muntele Athos) cum s-a întâmplat în cazul fostelor conduceri. Sigur, bugetul de stat o să piardă ceva bani prin renunțarea la o parte din încasările Loteriei; ce pierde însă pe o parte se poate întoarce cu surplus pe alta, având în vedere mutarea unor prestații sociale pe alți umeri. Și pentru Biserică afacerea se poate dovedi avantajoasă, BOR scăpând de reprosurile că se implică minor, mai mult la nivel declarativ, în actele de binefacere (statul nu poate face cu succes pe filantropul fără să ne amintească de Fondul Libertatea).

  

E nevoie însă si de câteva îmbunătățiri aduse actualului sistem. Schimbarea filosofiei de distributie a incasarilor poate aduce scăderea cheltuielilor operaționale ale Loteriei, profitul suplimentar putând fi redirecționat spre fondul de câștiguri. De pildă, la ce bun atâtea agenții loto? O parte pot fi închise iar mașinile de marcat bilete mutate în ghișeul unde se vând lumânările în biserici. Oricum există mereu cineva pe acolo și poate vinde cu ușurință și biletele de loterie. Mă gândesc apoi ca extragerile săptămânale să aibe loc sâmbăta și duminica în loc de joia și duminica. Oricum, joia sunt încasări mici iar sâmbăta are valențe deosebite pentru a da de pomană (se prind câteva sâmbete ale morților). În plus, publicul tânăr are un motiv real să vină la Biserică duminica, pe lângă biletul de loterie alegându-se și cu slujba ca bonus. Nu-i uit nici pe bătrâni. Ei nu mai vânează marile câștiguri (deși unii pot fi presați de nepoți în direcția asta) dar ar putea beneficia de standardizarea valorii unor servicii preoțești. De pildă, ce spuneți dacă biletele necâștigătoare de o anumită valoare, ar putea fi incriptionate pe verso cu un pomenilnic sau acatist și introduse apoi într-o urnă specială după extragere?

 

În sfârșit, cum o activitate patronată spiritual de BOR n-ar trebui să trezească suspiciuni și anomalii statistice, propun că în momentul în care valoarea marelui premiu atinge o anumită sumă (să spunem 3 milioane euro, cifră magică), acesta să se acorde automat, prin tragere la sorți a biletelor necâștigătoare. N-ar mai fi loc de frustrare printre jucătorii consecvenți, cum se întâmplă în acest moment, când marele premiu s-a dat duminica dupa peste 7 luni și 60 de extrageri de pauza, deși în medie s-au jucat în acest interval 6% din numărul total de variante, ceea ce ar fi dat dreptul din punct de vedere statistic la cel puțin 3 mari premii (6% din 60).

Prețul “corect” pentru o locuință în România: 24.000 euro

Raportul dintre prețul unei case și venitul anual mediu pe familie a oscilat  în SUA în ultimii 30 de ani între 3 și 4,2. Pornind de la venitul lunar mediu pe gospodărie diin România, de 2521 lei, și extrapolând valorile medii din Statele Unite obținem prețul-reper pentru locuințele românești.

Imobiliare.net face o analiză în această săptămână raportând prețurile apartamentelor din București la salariul mediu brut lunar pe economie-505 euro în luna mai (pentru acuratețea comparației ar fi fost însă mai bine să ne raportăm la salariu mediu net în București, n.nt). Ei bine, concluzia este că pentru o garsonieră cu prețul mediu de 34.000 euro e nevoie de 68 de salarii iar pentru un apartament de 2 camere (53.000 euro-preț mediu) cei interesați trebuie să pună integral de-o parte salariul mediu timp de 106 luni. Pentru 3 camere (72.000 euro) așteptarea urcă la 144 luni iar pentru un apartament de 4 camere (94.000 euro) e nevoie de strânsul curelei timp de 188 luni.

Lăsând la o parte studiul imobiliare.net (conceput destul de mult ca o sperietoare-se scoate de pildă în față numărul de 300 salarii necesar cumpărării unui apartament de 4 camere dacă se scat din venit cheltuielile lunare), întrebarea care se pune este ce alte instrumente avem la îndemână pentru a aproxima valoarea “corectă” pentru o locuință din România?

Cum în 2008, la începutul crizei, românii erau sfătuiți să cumpere casele ieftinite ale americanilor, să ne ghidăm după raportul preț mediu locuință/venit annual mediu pe familie în SUA (vezi www.ritholtz.com/blog/wp-content/uploads/2011/04/Residential-Real-Estate-Relative-to-Median-Income-Rent-.png). Ei bine, în ultimii 30 de ani în SUA raportul respectiv a oscilat între 3 (la începutul intervalului de studiu, 1982-1986) și 4,2 (2006-2007), cu o medie “istorică” situată la 3,5. Potrivit INSSE, în România venitul mediu al unei gospodării a fost în trimestrul I din 2013 de 2521 lei (570 euro). Anual avem deci un venit mediu pe gospodărie de 6875 euro iar multiplicându-l cu 3,5 obținem 24.064 euro, prețul corect pentru o locuință.

Considerând că standardul mediu de locuire vizează în România apartamentul de 2 camere, înseamnă că prețul mediu din București din acest moment (53.000 euro), este mai mult decât dublul prețului mediu calculat la nivel de țară prin raportare la veniturile medii pe familie. Așa să fie?

Comisia Națională de Prognoză facea estimări la începutul anului în ceea ce privește evoluția salariului mediu net lunar în 2013. La sfârșitul anului, urma să avem 1615 lei medie națională, în București nivelul fiiind însă de 2.365 lei. Cu alte cuvinte, salariul mediu din București este cu 46% peste media națională. Ar fi exagerat să presupunem că și veniturile gospodăriilor din Capitală depășesc cu un procent similar media națională? Noi credem că nu iar în acest caz, valoarea medie a unei proprietăți (apartamentul de 2 camere) ar trebui să fie de 35.000 euro (cu 33% sub prețurile de acum). Sigur, de la acest nivel putem aplica prime/disconturi în funcție de tendințele demografice, așteptările privind economia, etc.

Nu deschideți un depozit în Bitcoin? Poate vreți un credit?

Banii sunt un produs de lux în criză. Dar banii virtuali? Am încercat deci să-mi fac un depozit în bitcoin, să solicit un credit de nevoi personale, să plătesc o factura în moneda virtuală sau măcar să aflu cotațiile leu-bitcoin sunând la Info line-urile unor bănci mari din România.

Bitcoin este o moneda virtuală, care a devenit brusc foarte populară în momentul crizei din Cipru, când banii “reali”s-au evaporat din bănci prin confiscare iar cotațiile bitcoin au urcat de la 50 la 200 dolari. Nu există bănci care să dilate masa monetară bitcoin, doar calculatoare interconectate care autorizează tranzacțiile, cantitatea totală de monedă fiind limitată la 21 milioane unități monetare (din care s-a emis până acum cam jumătate)-iată de ce cei care se tem de inflație par s-o iubească. Am încercat deci să solicit produse în bitcoin (depozite, credite, un card de credit, sa fac un schimb valutar) chiar la ..concurență (mai multe bănci comerciale), curios fiind cum vor reacționa operatorii de call-center în fața unei astfel de cereri. Credeam că voi fi ironizat, afurisit în cel mai rău caz, privit în tot cazul cu suspiciune. Dar m-am înselat. Funcționarii m-au luat în serios.

La BCR m-am gândit să schimb niște lei în bitcoin (ce face jurnalistul când n-are bani? Evident, schimba 100 bitcoin) și am cerut cotațiile la casa de schimb. “Puteți să-mi spuneți cât este în acest moment cotația leu-bitcoin la BCR?” am întrebat-o pe cea ce s-a recomandat drept Cristina. “Un moment să verific lista cu valute tranzacționabile…Nu, nu este o valută acceptată la noi” . “Dar ați avut în trecut cotații pentru bitcoin?”. “Nu aș putea să vă spun asta, dar vă pot da lista de valute tranzacționabile acum”.

La Banca Transilvania vorbesc cu Călin. “Aș dori și eu să fac un credit la dvs, puteți să-mi spuneți ce DAE aveți la un credit de nevoi personale în bitcoin”?. “În ce?” .“În bitcoin, am auzit că la dumneavoastră se pot lua”. “Nu oferim astfel de credite”. “Dar cotațiile la casa de schimb cât mai sunt pentru leu-bitcoin?” “Un moment”...se aude zgomot de tastatură…”nu se tranzacționează valuta asta la noi”.

La CEC am vorbit cu Simona. “Bună ziua, aș dori să deschid un depozit în valută”. “Sigur, în ce valută?”. Păi, în bitcoin. Aveți așa ceva. “Nu”. Sunteți sigură?”. Da, da, nu facem astfel de depozite”.

La Piraeus Bank call-center-ul se numește “departament pentru servicii directe”. Aici vorbesc cu Silviu. “Bună ziua, aș dori un card de credit de la Piraeus, dar aș dori să fie în bitcoin”. “În ce?”. Păi în bitcoin, ca și cum ar fi în euro sau dolari, dar eu îl vreau în bitcoin”. “Nu am auzit de această valută și oricum la noi cardurile de credit sunt doar în lei”.

La ING, Cristina mi-a oferit, în sfârșit, o soluție. “Bună ziua, sunt client ING, am o factură emisă în bitcoin și aș vrea să fac plata prin intermediul Multimatului dvs, e posibil?”.  “Aveți cont în valută”? “Da, în euro”. “Atunci vorbiți dumneavoastră la banca emitentă dacă acceptă un schimb euro-bitcoin, la noi nu e posibil”.

Cât ne va costa noul acord preventiv cu FMI?

Aparent, din declaraţiile oficialilor avem doar avantaje: ne împrumutăm mai ieftin din pieţele de capital, suntem mânaţi din spate să restructurăm economia, protejăm cursul de schimb, ba o să avem şi credite mai ieftine în lei. Sunt însă şi costuri, poate dezavantaje? Şi cine le suportă? 

Guvern, BNR, preşedinte, analişti din bănci, toţi cântă acum la unison aria beneficiilor unui nou acord. Luăm bani mai ieftin din pieţe dacă “rechinii” ştiu că putem apela oricând la tamponul de lichiditate al Fondului, BNR îşi va continua politica de relaxare, reducând dobânzile la lei fără să se teamă de presiunile pe curs (vezi speculatorii răi biruiţi în 2008), continuă restructurarea companiilor de stat, se taia risipa şi se reduce hoţia din banul public, etc, etc. Sunt însă şi costuri şi dezavantaje?

În primul rând, chiar dacă nu retragem bani, există un comision de angajament (0,3% pe an din suma pusă la dispoziţie a fost în cazul fostului acord preventiv). Iar dacă i-am trage, apare dobânda uzuală. Ziarul Financiar calcula că pentru primul acord cu FMI şi CE, încheiat în 2009, “la costuri avantajoase”, s-au plătit dobânzi de 1,6 miliarde euro, cu care s-ar fi construit mai bine de 300 km de autostradă (şi asta în principal pentru ca BNR să poată elibera o parte din rezervele băncilor în vremuri de criză. O fi meritat?).

Cât de ieftin ne împrumutăm din pieţele internaţionale cu un acord FMI în spate? Pentru asta ar trebui să vedem la cât am lua banii din pieţe fără un astfel de acord, or de când a început criza mergem din acord în acord. Acordurile cu FMI n-au putut împiedica însă prăbuşirea investiţiilor străine directe, care sunt de asemenea o măsură a încrederii investitorilor în economia locală. Să spunem pentru simplificare că România ar fi băgată de investitori în coşul regiunii cu sau fără acord, iar costurile sale de împrumut s-ar mişca în funcţie de sentimentul global de risc, cu un mic discount dat de existenţa colaborării cu FMI (nimeni nu ştie însă nici măcar cu aproximaţie cât ar reprezenta asta).

Şomaj, restricţii bugetare, momente de respiro pentru bănci

Pretenţiile FMI se cunosc la fel de bine: restructurare şi privatizare pentru companiile de stat, restricţii bugetare (asta s-a tradus prin tăierea investiţiilor publice în perioada ultimului acord preventiv), abţinerea de la orice reglementare care să afecteze bilanţurile băncilor.

Despre restructurarea companiilor de stat nimeni nu poate vorbi de rău, cel puţini în principiu. Cu privatizările avem însă o problemă într-o economie care nu prea mai poate genera locuri de muncă. Asta pentru că privaţii ştiu să redevină repede eficienţi şi profitabili prin concedieri şi umflarea costurilor, mai ales când deţin poziţii monopoliste (vedeţi ce se întâmplă la distribuţiile din energie-preţul KWh-ului din energie electrică sau gaz ajunge dublu pe factură raportat la preţul subvenţionat oferit de stat populaţiei). Dacă ne-am limita la privatizări de pachete minoritare odată cu listarea la bursă ar fi însă ok (deciziile de management în companiile de stat pot fi combătute, cenzurate sau măcar dezvăluite de acţionarii minoritari).

Şefa FMI, Christine Lagarde, care va vizita România între 15-16 iulie, a anunţat că va vorbi de “promovarea unui alt model de creştere economică”. Ar fi şi cazul, România post acordurile cu FMI experimentând doar tăierile-fie a salariilor bugetarilor, fie a investiţiilor publice (e drept, destul de ineficiente). Or, cu presiuni pe schema de personal (din privatizări şi restructurări), fără investiţii publice şi cu un grad încă redus de absorbţie de fonduri europene (circa 20%), cum să ai dinamică pozitivă a şomajului?

Nu în ultimul rând, un nou acord cu FMI înseamnă măsuri de “stabilitate financiară”. Adică nici o reglementare care să atingă băncile nu va fi permisă. Putem merge deci din amânare în amânare pentru prevederea din Codul Civil care dă dreptul la anularea contractelor-tip cu clauze abuzive (ultima a fost pentru octombrie) şi nu vom avea nicio lege  falimentului personal (se vorbeşte acum de o nouă lege a insolvenţei dar persoanele fizice au fost din nou uitate).

Cu cât ar creşte facturile la energie dacă liberalizarea preţurilor s-ar încheia mâine?

Creşterea preţului pentru gazul românesc de la 49 lei în prezent la 119 lei/MWh (+140%) ar aduce o majorare de “numai” 52% la valoarea actuală a facturilor. Similar, deşi costul energiei electrice pentru populaţie s-ar majora de la 155 lei/MWh la 173 lei (+11%), pe factura creşterea ar fi de numai 5%.

Ştim că în următorii 5 ani vom achiziţiona deja energia electrică 100% de pe piaţa liberă (deci fără “coş” reglementat) iar gazul românesc va ajunge de la 49 lei/MWh în prezent, la 119 lei/MWh (+140%), în uma negocierilor cu Uniunea Europeană şi calendarului de majorare a preţurilor asumat de autorităţi. Cât de usturătoare vor fi aceste evoluţii pentru cei care nu vor primi niciun fel de ajutor de la stat (doar “consumatorii vulnerabili” vor primi subvenţii)?Să aruncăm un ochi asupra consumului de gaz. În medie, 75% vine din producţia proprie, 25% de la ruşi. Preţul mediu pe primul trimestru pentru gazul importat, conform unui raport Petrom trimis bursei, a fost de 143 lei/MWh. Introducând în coş gazul românesc la 119 lei/MWh, pe o structură identică a consumului (75%-25%) obţinem un preţ de 125 lei/MWh peste 5 ani. Pentru a vedea ce va însemna asta la nivel de factură sa vedem cât plătim în acest moment. Eu tocmai am primit una de la GDF Suez pe care scrie 0,101 lei/KWh, deci 101 lei/MWh (fără TVA). Asta în condiţiile în care gazul intră acum la un preţ mediu de 72 lei/MWh (49 lei gazul intern, 143 lei gazul rusesc). Transgaz mai pune 7 lei/MWh iar pentru restul de 21 de lei trebuie să le mulţumim distribuitorilor privaţi (chiar aşa, nu ia nimeni vreo măsură legată de marjele nesimţite de profit din domeniu? ANRE aude ceva?). Dacă toate aceste adaosuri s-ar conserva în 2018 (125 lei-72 lei=53 lei), preţul plătit de populaţie la finalul liberalizării pe factură n-ar trebui să depăşească 154 lei MWh (fără TVA). O creştere de “numai” 52,5% care va atrage la rândul său majorări la alte produse şi presiuni inflaţioniste

Energia electrică, un pic mai bine pentru dvs

Cum stăm la energia electrică? Micii consumatori au acces la energie ieftină din coşul reglementat. Acolo marii producători varsă energia la diferite preţuri şi în diferite ponderi iar preţul rezultat este de 155 lei/MWh. Ca să se ajungă aici, din cei 15,3 TWh cât reprezintă volumul coşului, Nuclearelectrica livrează 34% la un preţ de 142 lei/MWh, Hidroelectrica are 26% (preţ 125 lei/MWh), CE Oltenia 16% (190 lei/MWh), OMV Petrom prin centrala de la Brazi 9,8% (169 lei/MWh), CE Hunedoara 2% (271 lei/MWh) iar restul vine de la producători în cogenerare-11% (la 189 lei/MWH) şi alţi producători de buzunar. La ce preţ ar achiziţiona energia populaţia dacă ar lua-o direct de pe bursă? Pe piaţa spot (piaţa zilei următoare), preţul mediu la nivelul lunii mai a fost de 121 lei/MWh-efect al presiunii regenerabilelor (producătorii primesc oricum certificale verzi aşa că energia obţinută de ei e “bonus”) şi al anului bun pe care îl are Hidroelectrica. Cam 30% din consumul de energie vine din piaţa spot iar 40% din piaţa centralizată a contractelor bilaterale (cu sau fără negociere continuă). În acest segment, preţul mediu ponderat a fost în mai de 213 lei/MWh. Dacă achiziţiile s-ar face acum de pe bursă, preţul ar oscila deci în jurul unei medii de 173 lei/MWh, ceea ce reprezintă o creştere de 11,6% faţă de preţul plătit în prezent. Pe factura de la Enel, preţul fără TVA al KW-ului este de 0,3614 lei, deci 361 lei MWh (e o diferenţă între 155 şi 361 trebuie să recunoşteţi! Iar Transelectrica ia doar 32 lei din această diferenţă-21 lei pentru transport şi 11 lei pentru servicii de sistem). Dacă distribuitorii n-ar mai umbla la preţuri şi am merge cu aceleaşi adaosuri, MWh-ul facturat populaţiei ar costa după liberalizare 379 lei (0,379 lei/KWh), cu aproape 5% în plus faţă de momentul actual.

A inceput “liberalizarea”gazelor. La final, gazele româneşti vor fi cu “doar”17% mai ieftine decât cele ruseşti

Populaţia plăteşte din 1 iulie 49,8 lei/MWh iar în 2018 va achita 119 lei/MWh (companiile mai devreme, din 2014). Ne apropiem de preţul gazelor ruseşti, “nesimţit” de scumpe la 143 lei/MWh şi vom ajunge în curând peste preţul la care ruşii vând unor ţări europene.

Preţul gazelor interne pentru populaţie va creşte la 1 iulie cu 8% şi la 1 octombrie cu 2%, iar tarifele pentru gazele livrate clienţilor noncasnici vor fi majorate cu 3%, atât la 1 iulie cât şi în etapa a doua, la 1 octombrie, potrivit ANRE. Majorarea tarifelor la gaze va ansamblul întregului an va fi de 10% pentru populaţie (aceeaşi cu cea din calendarul asumat în relaţia cu FMI şi UE) şi de “numai” 11% în cazul clienţilor noncasnici (faţă de 18% în calendar). În final, preţurile vor ajunge însă în acelaşi loc: 119 lei/MWh pentru consumatorii casnici şi companii. Cât înseamnă asta? Având în vedere că preţul mediu al gazelor importate a fost în primul trimestru din 2013 de 143 lei/MWh (potrivit unui raport transmis bursei de Petrom), destul de mult. Nu uitaţi cât de tare se plângeau autorităţile de preţurile ruseşti “nesimţite”. Cum în 2013 importurile au reprezentat în lunile reci (ianuarie-martie) între 15-22% din consum, majorarea procentuală a preţului gazelor interne are toate şansele să se regăsească în proporţie de aproximativ 70-80% direct în facturi.

 "Noi importăm cu 450 dolari/1.000 mc de la Gazprom, Germania importă cu 180, tot de la Gazprom. Vedeţi cum e cu egalitatea? Dar dna Merkel merge foarte des la Moscova, eu, şi dacă trec prin faţa ambasadei în drum spre Guvern, aud că sunt vândut Moscovei", declara în noiembrie premierul Ponta, în contextul unei discuţii despre blocarea exporturilor de gaz românesc.

 Chiar dacă Germania importă o cantitate de peste 15 ori mai mare ca cea a României (şi poate pretinde ceva discounturi) şi există şi ceva intermediari pe traseu care umflă factura finală a Gazprom, preţurile mari la care ruşii ne vând gazele poate fi pus şi pe seama unei atitudini cam belicoase a României faţă de Rusia în ultiima vreme şi încrederii prea mari în demararea construcţiei gazoductului Nabucco. Or, sunt şanse mai mari să vedem mai întâi 119 lei/MWh pentru gazul intern decât o ieftinire pe seama supra-producţiei din Marea Neagră sau a exploatării gazelor de şist. Şi în altă ordine de idei, cu cât credeţi că ne va vinde mai ieftin OMV-ul în raport cu Gazpromul? Marja de manevră pare să fie de numai 17%. În plus, austriecii fac deja presiuni pentru nivelul viitoarei redevente (vezi ameninţarea construcţiei unei conducte proprii pentru gazul din Marea Neagră).