Extrema stanga, stanga radicala si discursul neonazist

Pana in preajma victoriei clare a Syriza, presa noastra progresista, de dreapta (vezi Hotnews, Adevarul, etc), din “partid de extrema stanga” n-o scotea. Dupa stiiinta mea, extrema stanga ar trebui sa vorbeasca de nationalizari, abolirea proprietatii private, ma rog, ce am mai trait. Ceea ce discursul Syriza nu continea de fel. Syriza este in principal un partid anti-sistem, precum UKIP, Podemos, Piratii (aici rafuiala este in plus si cu drepturile de copyright), etc care vrea sa zguduie putin estabilishmentul actual, imunitatea lumii financiare si raiul corporatist. De ieri insa, vorbim doar de “stanga radicala” prin media semn ca s-a renuntat oficial la manipulare si gogorite dupa rezultatele clare ale alegerilor din Grecia, a ramas doar adversitatea fatis exprimata-vezi discursul ironic-ingrijorat tip Sorin Ionita de pe Contributors sau pe cel isteric, cu accente neonaziste (evident, fara componenta antisemita, incorecta politic) produs de Razvan Corneteanu pe Reporter Virtual (“Maimutoiul comunist care cere voturi si promite mai multa lene”). Ce va fi de aici inainte? Probabil ca media va vana neconcordantele, balbele, problemele cu care se vor confrunta Tzipras &Co, doar pentru a arata bizonului de Facebook ca partidele anti-sistem presupun doar gargara, lipsa de solutii, haos. Nu trebuie sa surprinda, e suficient sa vedem din ce zona sunt actualii finantatori ai presei noastre muribunde. Sa speram insa ca Syriza nu va esua si ca modelul/discursul promovat de aceasta va deveni o alternativa si in alte tari europene unde neoliberalismul a facut ravagii.

De ce se grabeste SRI-ul cu legile supravegherii cibernetice?

S-au facut mai multe presupuneri pana acum: e vorba de preocuparea pentru legalizarea supravegherii desfasurate oricum de servicii, cu sau fara ok-ul unui judecator; sunt in joc sute de milioane euro pentru echipamente, furnizate de amici din IT precum Ghita; un instrument pentru identificarea din timp a unor scurgeri de informatii din interior (gen wikileaks). Si bineinteles, explicatiile oficiale: terorismul incipient (hai sa fim seriosi, cu Romania mizele sunt mici!), tranzitul jihadistilor prin Romania spre Irak si Siria (greu de crezut ca isi vor cumpara cartele si vor intra prin internet-café-uri in drumul lor). Ar mai ramane ceva, pe care nu s-a insistat pana acum: in eventualitatea unui conflict Nato-Rusia, serviciile vor sa fie pregatite cu logistica necesara pentru a impiedica infiltrarile, propaganda de alta culoare, etc. Mie mi se pare cea mai credibila explicatie. 

Cum expansiunea creditului prăbușește economia. Plus o soluție decentă pentru criza creditelor în franci

Deși percepția generală este că o bulă a creditului umflă economia, prăbușirea ce urmează va depăși în majoritatea cazurilor ca durată perioada iluzorie de prosperitate. Nu mai e un secret pentru nimeni că băncile pot genera bani “din nimic”, comportându-se ca niște fabrici de monedă (vezi aici și aici) împreună cu băncile centrale iar multiplicatorul masei monetare este dat de mărimea rezervelor minime obligatorii (RMO). De exemplu, la RMO-uri de 10% o bancă poate da credite de până la 1.000 lei pornind de la depozite în valoare de 100 lei. La RMO-uri de 50% valoarea creditelor va fi de 500 de lei pornind de la depozite de 100 lei iar la RMO-uri de 100% banca nu va mai multiplica resursele atrase ci va putea să le ofere doar pe acestea pentru creditare.

Într-o bulă a creditului clienții dau buzna să ia împrumuturi iar într-o perioadă relativ scurtă clientela bancabilă este epuizată (în cazul României, între 2005-2008 mare parte din orășenii posesori de salariu și o bună parte dintre pensionării din mediul urban aveau cel puțin un împrumut). Cum raportul rată-venituri a fost urcat progresiv până spre 70-80%, în numai câțiva ani marea majoritate a românilor cu venituri s-au trezit dupa 2008 cu grosul acestora amanetate pentru 5-10 ani (erau relativ frecvente împrumuturile de consum pe 10 ani, cu ipotecă). Din fericire, creditele imobiliare au fost mai puțin numeroase, nu pentru că bunul simț i-a tras pe mulți de mânecă atunci când prețurile au explodat, ci pentru că veniturile nu le-au permis multora să acceseze nici măcar un împrumut ipotecar in…franci. Firesc, cantitatea mare de bani pompată în economie a dus la umflarea unor bule colaterale, pe piața imobiliară (prețul caselor dar și cel al materialelor de construcție, al manoperei, etc), bursieră și a urcat spectaculos cifra de afaceri pentru retailerii de electrocasnice (aici beneficiari au fost în principal producătorii externi).

Bulele au început să se spargă de prin 2007-2008 și ar fi făcut-o și fără ajutorul crizei subprime externe deoarece consumatorii nu mai puteau susține cererea în economie cu veniturile rămase după plata ratelor lunare. Iar cum majoritatea împrumuturilor se acordaseră în euro, deprecierea monedei naționale după 2008 a accentuat această tendintă ducând și la o creștere accelerată a creditelor neperformante. Era chiar atât de greu de presupus că economia va suferi dacă veniturile disponibile sunt sugrumate brusc în urma unei bule a creditului? Se aștepta cineva ca salariile să urce imediat cu peste 50% pentru a compensa diminuarea puterii de cumpărare a proaspeților debitori? 

Din păcate BNR a reacționat din nou inadecvat pentru a stopa bula creditării. Banca Centrală a majorat succesiv RMO-urile în valută până la 40%. Asta nu prea a descurajat băncile-mamă să deschidă linii de finanțare, dintr-un calcul simplu. România, ca membru UE, n-ar fi putut menține a la long o diferență semnificativă între rezervele cerute băncilor în țară și nivelul practicat în zona euro (RMO-uri de 2%); în plus, autoritățile românești se întreceau să declare că vor să adopte euro, deci reducerea rezervelor era o chestiune de timp, iar băncile stiau sigur că își vor primii banii înapoi nu foarte târziu. În sfârșit, deși remunerarea RMO-urilor la BNR era nesemnificativă, băncile care aduceau valută în România tot făceau profituri frumoase plasând restul de 60% în credite cu dobânzi triple față de media din zona euro (s-au dat destule ipotecare cu dobânzi de 10% în euro în acea perioadă). Simultan cu majorarea RMO-urilor, BNR a acceptat reducerea raportului rată/venituri pentru debitori astfel încât în ultimul set de norme de creditare aprobate în 2007 unele bănci obținuseră dreptul să urce cu acest indicator peste 80%. Asta a oferit pe tavă băncilor un nou lot de debitori care au putut accesa în sfârșit creditele mult visate (unele cu dobânzi promoționale pentru câteva luni pentru a lărgi și mai mult plaja clienților potențiali), de multe ori acestia complotând cu angajatorul să primească în acte un salariu mai mare pentru a se califica pentru un împrumut mai consistent.

Cum ar fi fost normal să reacționeze BNR confruntată cu o bulă a creditului? Exact invers-majorând raportul rată/venituri astfel încât maxim 30% din venituri să reprezinte rata bancii (cum existase anterior pentru împrumuturile imobiliare) și lansând RMO-urile pe loc (majorarea lor n-a făcut decât să oblige băncile mamă să supraliciteze sumele oferite filialelor locale). De altfel, existența unor RMO-uri apreciabile a dus și la împrumutul-mamut de la FMI, băncile în dificultate presand autoritățile să caute soluții pentru a le acoperi găurile în perioada acută a crizei iar banii oferiți de instituția internațională au intrat în principal la BNR simultan cu eliberarea în mai multe tranșe a RMO-urilor depuse de bănci. Concluzia? Orice bulă a creditului va genera relativ repede contracție economică pentru că veniturile disponibile ale populației sunt sugrumate relativ brusc iar cererea se prăbușește. 

 

În final, o posibilă soluție în sprijinul debitorilor în franci. Cum ambele părți (debitor-bancă) au participat la profit inițial (dobânzi mai mici pentru unii, marje mai mari pentru alții), este normal să își imparta și pierderile ulterior. O măsură corectă ar fi deci conversia împrumuturilor în franci în unele în lei, la un curs care să reprezinte media dintre momentul acordării și momentul conversiei (undeva în jur de 3 lei/franc). Băncile vor derula majorări de capital pentru a-și acoperi eventualele pierderi iar cele care nu au surse de finanțare pentru asta vor avea de ales între a falimenta (capitalismul presupune și faliment la alocarea greșită a capitalului deși până acum băncile au fost salvate din fonduri publice în cel mai pur stil socialist prin Europa) și a primi o infuzie de capital din partea statului care va intra în acest fel în acționariat, neapărat într-o poziție majoritară. Poate că în acest mod, statul își recuperează o parte din sectorul financiar la care a renuntat atat de ușor; de exemplu Banca Românească, printre campioanele creditului în franci și, pentru o perioadă scurtă, și a celui în… yeni, ar putea avea în sfârșit capital românesc. Propunerea de a lăsa rezolvarea situației la libera negociere dintre clienți și bănci este absolut fantezistă. În primul rând, nu există prea multe contracte diferite de credit deoarece băncile au folosit contractele-tip. De ce să lași zeci de mii de debitori să încerce negocierea cu degetul când există doar câteva contracte tip cu băncile? În al doilea rând, negocierea s-a mai incercat după adoptarea ordonanței 50, când băncile care nu aveau un algoritm clar pentru dobândă au fost obligate să introducă un indice de referință in algoritmul de calcul al acesteia. Ei bine, atunci băncile și-au fixat marjele astfel încât să pice pe valoarea anterioară a dobânzii iar debitorii au avut de ales între a accepta și a..rambursa anticipat împrumutul.

2 moduri in care sa citesti o stire

Mai intai stirea. “Jumatate din avutia mondiala este detinuta de 1% din populatie, arata un nou raport Oxfam, care trage un nou semnal de alarma asupra inegalitatilor tot mai mari la nivel social.Potrivit raportului Oxfam, daca actualul trend continua, pana anul viitor 1% din populatia omenirii va detine mai multa avere decat ceilalti 99%. Winnie Byanyima, director executiv al Oxfam International si unul dintre cei sase co-presedinti ai editiei din acest an a WEF, crede ca acest proces de concentrare tot mai mare a averii, dupa recesiunea din 2008-09, este periculos si trebuie inversat” (sursa).

 1) Perspectiva stangista, de comunist imputit cum ar spune domnul Corneteanu de la Reporter Virtual. S-a ajuns la diferente prea mari intre bogati si saraci iar prapastia se adanceste in continuare. Pentru a nu ajunge la anomalii si mai mari trebuie folosita parghia fiscalitatii. Impozite mai mari deci, mai ales pentru profitul marcat si proprietatea multipla.

 2) Perspectiva de dreapta, progresista. Daca forta de munca ar fi uniform distribuita, rezulta ca cei 1% foarte bogati dau sa manance la jumatate din populatia planetei, angajata pe mosia, la compania, holdingul lor, etc. Daca le cresti impozitele, le scazi rentabilitatea afacerilor si ii vei determina sa dea afara oamenii.

Puctul slab al rationamentului de dreapta? Mai intai, cei 1% nu mai sunt de mult antreprenori, sau numai antreprenori, ei practica in special gamblingul. Nu vor atat profitul (in cate vieti sa cheltuie ce au acumulat?) cat sa arate lumii ca au succes, deci sunt inteligenti, adaptivi, inovativi. Ma rog, asta e conceptie larg raspandita printre destui milionari/miliardari nu doar pentru 1% de la varful aisbergului. Ceilalti insa, “clasa mijlocie” a bogatilor, actionarii companiilor listate la bursa- da, vor reactiona prost la o crestere a fiscalitatii si vor dori recuperarea marjei de profit prin cresterea eficientei activitatii (concedieri, investitii mai mici, etc). La fel afacerile mici care si asa supravietuiau greu. Dar la ce tip de crestere a fiscalitatii reactioneaza prost? La o majorare procentuala a cotelor fixe care da idei pentru reducerea costurilor, nu si la introducerea unui impozit progresiv, care taie elanul celor care vor mai mult (“daca castigi prea mult, vei da prea mult la stat”). Un impozit progresiv descurajeaza acumularile exagerate si da o mana de ajutor actorilor marunti din economiei (IMM, persoane cu venituri mici) care vor fi taxati mai putin, procentual,  decat “dinozaurii”. Daca vrei sa te diferentiezi de "turma" prin ceva active si contul din banca, ok; daca sari parleazul, ai acumulat pentru 3 generatii si tot mai vrei, poate un impozit progresiv iti schimba perspectiva....De altfel, impozit progresiv exista si prin economii capitaliste mai dezvoltate (n-au avut probabil un Giurgea care sa-i apere de comunisti cand s-a introdus...).

O poveste despre credite si depozite, pe intelesul Biziday

Mai intai un citat. "Normele prudentiale sunt diferite de la o tara la alta iar, daca nu ma inseala memoria, la noi raportul dintre depozite si credite este de 140%. Altfel spus, atunci cand Ionescu merge la banca si cere 140 de lei, 100 de lei provin din depozitele unui Popescu iar 40 din alta sursa, deci din bani atrasi. Deci imprumutati. Deci, pe total, sistemul lucreaza cu mai multi bani decat exista. Deci este, trebuie sa fie, o pacaleala, un complot al bancherilor, al evreilor, care vor sa conduca lumea facand din noi niste sclavi. Revolutieeee!" Citat Biziday.

Cu parere de rau, nu asa se petrec lucrurile. Bancile pot genera bani din nimic, asa e, dar asta nu are legatura atat cu raportul credite/depozite ci cu RMO-urile (rezervele minime obligatorii).Asta pentru ca in momentul in care o banca face un credit aceasta genereaza automat si un depozit (astia sunt "bani din nimic"). Iar generand un depozit, trebuie sa aiba procentul de RMO-uri impus de BNR pentru resursele atrase (pe varful bulei creditului RMO era 40% la valuta, acum doar 14% la valuta si 10% la lei). Si aici intervin banii deponentilor, linii de finantare de la banca mama, imprumuturi de la BNR, etc. Depozitul nou creat reprezinta o datorie a bancii; daca debitorul isi indeplineste obligatiile si plateste la timp, la scadenta depozitul (obligatia bancii, datoria, pasivul, spuneti cum vreti) se anuleaza iar banca se alege cu dobanzile platite de client, "principalul" fiind anulat. Daca debitorul nu plateste, banca ramane cu obligatia (datoria, pasivul, etc) in aer si trebuie sa vina cu bani de acasa (provizioane). Revenind la exemplu nostru, daca RMO-urile la lei sunt 12% iar Ionescu vrea credit de 140 lei, atunci banca nu trebuie sa aibe decat ceva peste 16 lei (atrasi anterior din depozitele lui Popescu, banii de la BNR, etc) pentru a-l oferi, restul fiind bani proaspat creati in sistem (adica 124 lei). Daca RMO-urile la lei ar fi fost 40%, atunci banca ar fi trebuit sa aiba resurse atrase de la Popescu, BNR, banca-mama de minim 56 lei pentru a oferi creditul de 140 lei. De altfel, atunci cand BNR a incercat sa stopeze expansiunea creditului in perioada 2004-2006 a tot majorat RMO-urile nu a impus raporturi credite/depozite in crestere . La RMO-uri de 10%, banca poate crea credite de 1000 lei dispunand de depozite (resurse) de numai 100 lei. La RMO-uri de 50% banca genereaza credite de 1000 lei din resurse de 500 lei. La RMO-uri de 100% banca da credite doar din depozitele de care dispune, gata cu creatia de bani din nimic. Simplu.Ce se intampla cu depozitul proaspat creat prin credit daca Popescu decide sa-si retraga banii ca sa ia o casa, un televizor, o masina? Pai, tot sub forma de depozite se intorc la banca, fie ca intra in contul dezvoltatorului, al retailerului de electrocasnice sau de masini (mare parte dintre creditele acordate in valuta se intorc insa sub forma de depozite in lei cu alt titular, dupa cheltuirea banilor de catre debitor) . Inca o dovada ca raportul credite/depozite este la fel de relevant precum somajul pentru economie (e mai corect sa urmaresti fluctuatiile numarului de locuri de munca, precum in cazul nostru nivelul RMO-urilor).  Acesta are insa importanta din perspectiva solvabilitatii bancii. Textul din BD are o nota ironica ce-i vizeaza pe cei ce critica modul in care se dilata masa monetara in folosul bancilor dar ar fi mai nimerita auto-ironia avand in vedere ca nici autorii nu stapanesc bine fenomenul. Mai multe despre cum functioneaza fabricile de bani aici.

PS: Eu ma leg in exemplul de mai sus doar de descrierea eronata a productiei de bani pe BD, Aristotel are insa o critica mai in profunzime a fenomenului (poate fi citita aici).

BNR si avocatii sai din oficiu

Leul intrat in corzi dupa abandonarea bornei de 1,2 franci/euro de catre SNB a adus multa emotie printre debitorii in franci, un soi de “Darius, fa-te ca lucrezi” de la Premier la Minstrul de Finante si multa, multa cerneala prin media. Daca pana acum BNR avea pentru iesirile din presa o singura voce-bunicul Vasilescu (prezent in emisiuni la radio si televiziune, prin editoriale laborioase dar cam seci ma rog, mult prea prolific pentru a nu fi banuit ca exploateaza un efort editorial colectiv-vezi cei cativa ziaristi care vegeteaza prin departamentul de comunicare al BNR) , acum cu lucrurile ceva mai precipitate, cu critici deschise din partea ZF-ului, am avut in sfarsit un cor al vanatorilor…de contestatari, cu ceva implanturi pentru eficienta. 

Stiu ca va e greu sa va imaginati asa ceva, dar ZF-ul chiar a acuzat joi BNR-ul ca n-a fortat conversia automata a creditelor din franci in lei desi a avut timp berechet pentru asta. Oau, sacrilegiu! Cine a sarit sa repereze onoarea institutiei? Moise Guran, teoretic aparatorul clientului pe care il tot sfatuieste prin emisiunile sale (iar sfaturile de saptamana asta au fost sa faca ciocul mic daca a fost prost! Ce pacat ca bancile unguresti n-au sesizat potentialul polemic al reputatului, echidistantului, onestului Guran ca Orban era mancat daca ii traduceau lui Moise tiradele anti-debitori supraindatorati in franci cand Ungaria a fortat conversia creditelor din franci in forinti…). Si cum sa aperi cel mai bine daca nu atacand? Iar Guran ataca ZF-ul acuzand ca trustul Media Pro a fost privilegiat cand s-au dat imprumuturile in franci iar furia ziaristului critic la adresa BNR e de fapt disperare a debitorului indatorat in franci…(" ..numerosi jurnalisti au credte ipotecare in franci elvetieni. Asta pentru ca, acum cativa ani, s-au crezut mai destepti decat altii, pentru ca o banca sau mai multe le-au facut oferte preferentiale, lor, jurnalistilor, dar si pentru ca acum 8-9 ani, multi de la Pro TV si-au luat astfel de creedite in CHF. Cum PRO TV-ul e trendsetter, puteam sa zic eu orice, putea sa faca Isarescu orice, putea Dumnezeu sa le spuna ca francul e moneda de economisire, NU de credit, ei tot ar fi facut creditul"). Frumos, colegial. Si absolut fara dovezi. Poate ca Paslaru a luat doar in euro, de unde stie Guran sigur ca nu? Paslaru avea insa si ceva argumente cand acuza BNR dar ce mai conteaza asta daca omul e dator in franci, vorbea disperarea probabil iar Moise nu s-a obosit sa le mai demonteze. Dupa ce face praf ZF-ul (distruge mesagerul), Moise devine brusc responsabil si se ocupa si de debitorii in franci. "Daca tu iesi in strada si ceri Guvernului o ordonanta care sa-ti permita sa platesti creditul la o diferenta de 20% fata de nivelul la care l-ai luat, atunci banca pierde cam jumatate din banii pe care ti i-a dat tie. Cum banca nu lucreaza cu bani de acasa ci cu banii altor romani, s-ar putea ca ea sa blocheze fondurile unor companii care ar avea de exemplu de platit salarii". Adica, fir-ati ai dracului de debitori in franci, din cauza voastra n-o sa-si ia Dorel leafa! Pacat ca Guran n-a urmarit fenomenul din Ungaria, ca n-am auzit de acolo de blocari ale salarilor desi debitorii ramburseaza la un curs fix, dat inapoi in istoria recenta...

 Se oboseste insa sa lucreze la argumentele din ZF un alt editorialist al BNR camuflat in analist independent pe Vox Publica, Daniel Oanta. Nu inainte de a indica alt motiv posibil al tonului critic din ZF. Sunt agentii lui Piperea! “Sunt foarte multe argumente ce pot servi in a demonstra populismul gaunos de care uzeaza semnatarul editorialului din ZF pentru a intari prostia din titlul sau. Intrebarea este insa daca mai are sens in conditiile in care intregul numar din data de azi, 16 ianuarie 2015, pare mustiucul trompetei dlui Gheorghe Piperea avocatul” napastuitilor” care considera ca aprecierea substantiala a francului va crea o problema sociala extrem de grava, iar BNR este responsabila pentru aceasta situatie. Transformarea a ditamai publicatia de nisa de specialitate intr-un organ de propaganda a debitorilor fie ei si in franci elvetieni este o optiune bizara din punctul meu de vedere”. Frumos, colegial, echilibrat (parca la BNR nu se purta insa insulta…o tempora!).Argumentele lui Oanta? Debitorii sa mai taca, la inceputul creditului le-a convenit sa plateasca dobanzi mici (da, era mica dobanda dar numai in comparatie cu cea de la euro si lei poate, daca 10% e dobanda mica cand Liborul la franc era sub 2%, nota mea). Apoi, cum sa discrimineze BNR clientii in franci fata de cei in euro si lei? Mai ales ca acestia sunt doar 5% din total…Argumentul e fals, se leaga de ponderea debitorilor in franci si de situatia mai buna a altor creditati in loc sa ia in calcul si responsabilitatea creditorilor.In sfarsit, BNR intervine in relatiile dintre debitori doar daca stabillitatea sistemului e pusa in pericol mai zice Oanta. Cu alte cuvinte, cat prostii isi platesc ratele la cursul ala dublat, la dobanzile exorbitante la franc (banca centrala a elvetiei a ajuns la dobanzi negative acum), sa mai astepte. Dar daca incep sa apara intarzierile...poate ne mai gandim la o lege care sa salveze si debitorii in franci. Si nu trebuie ca statul sa isi asume pierderile (cum fariseic se caineaza Oanta, amintind in treacat si de insolventa Mediafax-inca un sut in fundul sursei criticilor), e suficient ca bancile s-o faca, ca in Ungaria de care gura analistului nu pomeneste. Il astept cu incredere si pe Marin Pana (potrivit surselor mele, e vorba de Cristian Plangean, alt fost ziarist din departamentul de comunicare al BNR; sper ca informatia se nu fie falsa, caz in care ar fi normal sa se renunte totusi la pseudonim...) care sa faca vreo doua tabele prin cursdeguvernare.ro in care sa arate efectele pozitive ale creditului in franci si victimizarea exagerata a debitorilor. Pe la inceputul anului domnul Pana arata cum grijulia BNR este preocupata de asigurarea cresterii averii romanilor, cursul marcand o usoara apreciere fata de euro in acel moment ("Acum, potrivit aceleiași logici a păstrării forței leului în raport cu euro, ar fi trebuit să fim undeva la peste 4,50 lei pe euro dar nu suntem. Tot am mai păstrat un mic avantaj. (...)Unde se vede străduința discretă de a aprecia în termeni reali nu doar puterea de cumpărare dar și valoarea activelor deținute de populație"). Sigur, nu era vorba de cursul leu/dolar sau leu/franc ci de leu/euro, desi si acesta s-a mai sifonat intre timp. Probabil ca urmeaza domnul Lucian Croitoru pe Contributors….

 Care e problema cu Oanta & Co si Guran? In prumul caz e vorba de salariati ai BNR cu acte in regula. Este de presupus ca au o contributie la redactarea unor puncte de vedere care sunt puse apoi in gura domnului Vasilescu. De ce mai simt nevoia sa iasa si in particular cu alte puncte de vedere care sa le sustina activitatea de la job, de data asta in papucii de analist independent? Nu s-or simti ridicoli din postura de mame-closca ce isi lauda plozii indiferent de context si vai de capul tau daca zici ceva de rau de ei?…Parca postura de editorialist cere ceva echidistanta, ca parca nu scrie sub creatiile domnului Oanta “primit la redactie din partea diviziei editoriale BNR”. Nu le interzice nimeni sa se exprime prin presa, eu as evita insa sa iau apararea institutiei la care lucrez cand semnez ceva, pentru bun-simt . Cu Moise Guran e alta ciorba. Ati observat vreo pozitie critica vis-à-vis de BNR de cand isi face emisiunile? Daca institutia ar avea acoperitii sai in presa, Moise ar fi un soi de Turcescu nedeconspirat inca. Ma rog, presupun ca omul a fost cultivat intens, multi-bagat in seama si cu orgoliul gadilat, gandindu-se probabil si la viitorul sau, Moise face si el ce poate…

Tragand linie, cum au replicat avocatii BNR la articolul din ZF? Incercand mai intai sa distruga credibilitatea sursei (salariatii ZF au credite in franci si sunt interesati de o solutie, sunt oricum agentii de vanzari pentru avocatul Piperea, grupul de presa e insolvent dar asta nu-l impedica sa ceara ajutarea debitorilor, eventual cu bani publici), apeland apoi la populisme ieftine (daca bancile accepta rambursari la cursuri mai mici atunci pierd bani si pot bloca conturile de salarii) si in final contraargumentand din putul gandirii-nu se pot produce discriminari intre debitorii in valuta mai ales ca cei in franci sunt doar 5% din debitori iar BNR nu intervine in relatia debitor-banca decat daca stabilitatea sistemului e pusa la incercare (de aici poate veni deci salvarea debitorilor in franci; deh, gura pacatosului..). 
Mai remarcati ceva. In pozitiile oficiale-Bunicul Vasilescu-mijloacele si argumentele BNR sunt "soft" ("BNR a averizat asupra pericolului creditului in valuta"-de parca institutia ar fi una de consiliere si nu de reglementare si "exista deja solutii legale pentru atenuarea situatiei debitorilor", adica electorata, nici un atac la adresa celor cu pareri contrare) dar asta nu impiedica vocile pro-BNR din media sa adpte varianta "hard" si sa dea cu ghioaga (cum am aratat mai sus) cu multa abnegatie.

Va dona conducerea BNR 70% din salariu in sprjinul debitorilor in franci?

“BNR a avertizat in mod repetat asupra riscurilor creditelor in valuta” suna mantra de PR acum, cand cursul leu/franc a bubuit asurzitor. Domnule bunic Vasilescu, nu lucrati intr-un think tank de analisti care se ocupa de consultanta, sunteti intr-o institutie de reglementare si supraveghere, nu in una de dat cu parerea! Ca si cum ar veni ministrul Sanatatii sa ne spuna ca drogurile ne fac rau cand acestea s-ar vine la liber in farmacii. Sau ministrul de Interne aparandu-se ca a avertizat asupra pericolului reprezentat de hoti cand se constata o crestere a numarului spergerilor din locuinte! Daca e vorba de banci si credite, nu cu sfaturi trebuia sa opereze BNR! As fi apreciat sfaturile cand se pregatea criza financiara, cand opera FNI, cand va tepuia International Leasing (va mai aduceti aminte?), etc, etc. Dar nici atunci n-au livrat nimic supercompetentii din Doamnei...Asta nu il impiedica insa pe Mugur Isarescu sa aibe o imagine imaculata doar pentru ca nu se da in stamba cu politicienii si nimeni nu-l intelege cand vorbeste, deci lumea presupune ca spune lucruri destepte. Cat o sa-i mai fim recunoscatori pentru “cresterea economica zero” din 2000 si apararea leului din 2008 (ceea ce nu-l impiedica sa aibe o depreciere de peste 30% din acel moment)?

Ce inseamna pentru amaratii cu datorii in franci devalorizarea leului cu aproape 20% de ieri? Sa facem calculele in felul urmator. Sa zicem ca cineva isi lua un ipotecar in 2007 la un curs leu/franc de 2,1 (2,1 lei pentru un franc). Acum il da inapoi la un curs de 4,2 (asta la “oficial”, bancile vindeau insa ieri francul cu 4,5 lei...). Avand in vedere ca un credit ipotecar presupune, de regula, sa platesti cam de trei ori valoarea sa pana la scadenta (in 25-30 de ani), deducem ca debitorii in franci platesc, in lei, de 6 ori valoarea creditului de la momentul obtinerii sale si pana la scadenta. Sa bagam in ecuatie si faptul ca pretul caselor a scazut la jumatate de atunci si obtinem urmatorul lucru:cine isi duce la scadenta un credit in franci plateste cam de 10 ori mai mult decat valoarea unei case in prezent (in lei vorbind-am mai ponderat cu deprecierea leu/euro).

Prin noiembrie, cand Volksbank isi cauta inca un cumparator (motivul pentru care banca nu fusese maritata impreuna cu celelalte active ale grupului era tocmai creditele in franci) aparuse stirea ca aceasta pregatea debitorilor in franci o oferta de nerefuzat: convertirea imprumuturilor in lei la un curs de 2,6-2,7 lei/franc (in acel moment cursul era de 3,6 lei/franc). Ma intrebam atunci cum vor proceda celelalte banci cu imprumuturi importante in franci (Banca Romaneasca, Banca Transilvania-intamplator cumparatoarea in final a Volksbank, Raiffeisen, etc), Volksbank le baga mortul in casa iar pozitia BNR fusese pana atunci ca politicul n-ar trebui sa dicteze bancilor un curs fix de conversie, cum facuse mult-hulitul Orban in Ungaria. Ei bine, lucrurile s-au rezolvat frumos pentru banci, tranzactia s-a incheiat, Banca Transilvania nu mai pomeneste de nicio oferta pentru debitorii preluati de la Volksbank...Dar a venit 15 ianuarie si deciza bancii centrale a Elvetiei de a renunta la legarea francului de euro la cursul 1,2 franci/euro.

Ce as face eu daca as avea un credit in franci? As strange cureaua (in jurul gatului, poate) pentru a-l plati mai departe, as cere o reesalonare sau nu l-as mai plati deloc? Care credeti ca ar fi cea mai buna solutie pentru a forta eficient mana politicenilor sa arunce in sfarsit un colac de salvare debitorilor in franci? Doar n-o sa execute silit 150.000 debitori (si, oricum, la paritatea asta, riscul exista si pentru cei mai parolisti dintre ei, cei care si-au luat intre timp 3 servicii si dorm doar in metrou cand fac naveta intre ele...). Intr-un articol surprinzator de curajos (spre deosebire de Moise Guran de la TVR care pare preocupat cum isi pune virgulele sa nu supere semi-zeii din strada Doamnei), ZF-ul acuza mai transant BNR si ne dezvaluie in premiera ce salarii iau eminentele extrem de cenusii de acolo:intre 10.000-20.000 euro pe luna, la nivelul conducerilor bancilor centrale de renume de prin Occident. Avand in vedere ca pana acum d-nii Isarescu, Vasilescu, Georgescu, si altii escu cu simt de raspundere la acordat sfaturi din BNR si fara bun simt economic cand vine vorba sa le aplice bancilor din parohia proprie au pus umarul la falimentul familiilor indatorate in franci, va propun sa mergeti in fata sediului BNR si sa le cereti sa va sponsorizeze cu 70% din salariu (cat urcase raportul rata/venituri in 2007, an de boom al creditului si imobiliarelor, cu binecuvantarea BNR) pentru a suporta mai usor ultimul salt al cursului RON/CHF. Cum sunt suflete nobile (si le mai raman pentru cosul zilnic inca cel putin 3.000 de euro lunar), poate ii induplecati. Si inca ceva: la urmatoarea criza financiara BNR ar putea sa renunte si la sfaturile sale...gratuite, pretinzand ca in ultimii ani a investit masiv in educarea financiara a populatiei (mai nou, invata copiii de gimnaziu care sunt subdiviziunile monedei). Asta pentru ca responsabilitatea nu intra oricum in fisa postului BNR (n-ar avea loc langa stabilitatea preturilor si stabilitatea financiara) iar la raspundere nu indrazneste oricum s-o traga cineva in Romania....

Despre orbirea interesata a analistilor si alte cateva fleacuri

Domnul Florin Catu este analist cunoscut in mediile financiar-bancare. Recent a produs o analiza din care rezulta ca somajul in randul tinerilor (15-24 ani) a crescut in perioada 2009-2014, o perioada in care salariul minim pe economie a fost in crestere si el si de aici concluzia: “cresterea salariului minim explica cresterea somajului in randul tinerilor”.Sigur, domnul Catu enumera si alta posibila cauza-recesiunea economica (“cererea de locuri de munca a fost mai mica”)-dar o expediaza rapid si bate tare saua pe concluzia sa –salariul minim duce la cresterea somajului pentru tineri. De ce o consider o concluzie interesata si eronata? Este interesata deoarece domnul Catu este extrem de apropiat de anumite partide si filosofii de dreapta. Si este eronata din doua motive.

In primul rand, “cererea de locuri de munca mai mica din criza” este un eufemism pentru a nu pronunta “in criza primii concediati sunt cei cu experienta redusa, deci tinerii. Iar cum economia nu a recuperat deocamdata toate locurile de munca pierdute intre 2009-2010, putem presupune ca tinerii au fost principalele victime. Ce pierde din vedere domnul Catu este ca in perioada analizata s-a intamplat ceva si in piata educatiei: au aparut camerele video la Bac, numarul absolventilor de Bac a scazut dramatic si pe cale de consecinta si cel al studentilor la particulara. Si, ce fac absolventii de 12 clase fara Bac? Ingroasa numarul somerilor domnule Catu!

Vad azi  din ZF ca numarul angajatilor din economie care muncesc pe salariul minim trece de 1 milion. CAM 1 DIN 5 ANGAJATI ARE SALARIUL MINIM IN ROMANIA! Va dati seama ca majorandu-le lor veniturile asta inseamna majorarea cheltuielilor cu forta de munca dar si cerere suplimentara in economie, deci Consum, consum si cerere ce se pot reflecta si in locuri suplimentare de munca pentru tineri, nu? Companiile se tem insa de salariile mai mari pe care le-ar putea plati si de aici si analiza domnului Catu. Solutia sa pentru cresterea cererii? Scaderea CAS, daca se poate doar la angajator. De ce asa? Simplu, scazand CAS lasi la indemana angajatorului niste bani (luandu-i insa de la stat, deci din protectia sociala a tuturor) pe care acesta ii poate intoarce sau nu in salarii. Domnul Catu pune deci inainte de orice interesele firmelor, de aia este analist de dreapta, nu? Cand iei prea mult din incasarile statului exista insa riscul ca acesta sa-i recupereze prin impozite, ceea ce iarasi nu-i bine pentru dreapta...solutia de avarie? Sa ne imprumutam mai mult, ceea ce face cu mult spor Romania din 2008 incoace....

Un alt exemplu de orbire interesata. In ziarul bursa de azi, ambasadorul nostru din Finnlanda, Catalin Avramescu produce un text interesant aparent despre Chios. Nu e despre turism, e despre masacrul comis de otomani in 1822 drept pedeapsa pentru revolta localnicilor. Apoi dl Avramescu sare la alt terorism motivat religios, cel al piratilor din Mediterana, musulmani,  care au terorizat intre secolele 17-19 Europa, si care era justificat prin “necredinciosii pot fi luati sclavi, jefuiti sau ucisi”. Concluzia? Islamul produce teroare, vezi si amicii de la Charlie....Ca sa vedeti unde scartaie rationamentele de genul asta sa dam un contraexemplu: ucigasii indienilor americani=practicantii sclaviei cu negrii=campionii democratiei=SUA. Poate avea cineva incredere in discursul pro-democratie al SUA avand in vedere cum s-au comportat in istorie cu pieile rosii si sclavii de culoare? Bineinteles ca un astfel de rationament nu face 2 parale si ar sari in sus si Catalin Avramescu dar asta nu-l impiedica sa produca ceva asemanator....

Concluzia? Presa si-a incheiat principala sa misiune (folosirea spiritului critic in folosul publicului) in momentul in care a incetat sa fie independenta economic. Cand esti tinut in brate de moguli si corporatii acceptandu-se pierderile operationale, canti cum ti se dicteaza sau te astepti sa fie apreciat de patron. Iar "analistii independenti” produc concluzii placute urechilor celor care ii sponsorizeaza (studiile nu se fac pro domo, sunt comandate si platite de cineva). Asa ca obisnuiti-va sa ganditi cu capul vostru, sa va indoiti de orice si sa va puneti mereu intrebari precum “dar daca nu e asa?”, “care pot fi contraargumentele?”...Stiu, e greu, gandirea critica nu se invata la scoala...Aveti insa vreo idee mai buna?

Eu nu sunt Charlie…

Duduie netul de exercitii de solidarizare. Un sentiment destinat in principal victimelor Autoritatii desi in cazul de fata vorbim de victimele unei minoritati frustrate ce merita compasiunea noastra.

De ce sunt frustrati multi dintre musulmanii in Occident? In primul rand, pentru ca sunt marginalizati, prost platiti, izolati intr-o cultura diferita. Emigratia musulmana a aparut in Occident dupa razboi pentru ca era nevoie de o mana de lucru care sa accepte salarii de mizerie si sa se arate pisica sindicatelor locale (vedeti, avem cu cine va inlocui!), dupa cum explica pe larg Lucian Sarbu aici. Apoi, generatiile urmatoare n-au reusit sa depaseasca statutul de paria, de clasa inferioara-se zbat in somaj, nu se integreaza, cocheteaza cu fundamentalismul islamic. Un fundamentalism alimentat din frustrare-rezultat al marginalizarii si izolarii lor pe plan intern, al modului in care marile puteri trateaza abuzurile Israelului in Palestina pe plan extern (musulmanii au sentimentul de comunitate si apartenenta mai pronuntat decat crestinii) si agresiunii unei culturi de consum promovata obsesiv prin media. Iar cu frustratii poti sa ai surprize, indiferent de religie. Parca IRA si ultranationalistii din tara bascilor nu erau musulmani, nu?

Toata campania declansata dupa atentat tinteste mai degraba in fundamentalism si intoleranta. Foarte bine, nici mie nu-mi plac, dar sa nu uitam nici de responsabilitatile majoritatii. Si de bunul simt. Iar pe cine apara dreptul de a rade de orice, oricine si oriunde il invit sa defileze prin Dublin, Cracovia sau prin zone mai sensibile din America de Sud cu tricouri cu Isus si Fecioara Maria in posturi ridicole. Si sa nu se mire dupa aia ca lumea nu apreciaza umorul de calitate, mai ales cand persevereaza...

Altfel, ma preocupa modul in care o parte a lumii occidentale isi cauta cu obstinatie un Adversar. Interventiile nejustificate din Irak si Libia au creat o monstruozitate precum ISIS, implicarea din Ucraina l-a reinventat pe Putin. Nu stiu daca America poate lupta simultan pe mai multe fronturi, propaganda oficiala nu pare sa aiba insa nicio problema...

Generatia ratata a tatalui domnului Corneteanu. Update

Intr-o litanie pe Reporter Virtual, domnul Razvan Corneteanu acuza de lasitate si hotie devenita hobby generatia parintilor sai mult prea resemnati in comunism, punand in carca acestora si toate relele postrevolutionare pe motiv ca ei l-au sprijinit si pe Iliescu. Lasand la o parte faptul ca ar avea dreptul sa condamne cu vehementa o generatie pentru slabiciunile sale mai ales cei care, facand parte din ea, au ales sa se comporte totusi diferit asumandu-si riscuri pentru asta, sa vedem ce s-ar putea ascunde in spatele “lasitatii si hotiei” romanilor dinainte de Revolutie.

In opinia mea, o atitudine curajoasa este expresia binomului risc/beneficii. Iti asumi riscurile intransingentei si cultura protestului atunci cand intuiesti ca ai mai mult de castigat decat de pierdut din asta (fie pe plan uman, prin schimbarea sistemului, fie pe plan divin, prin respectarea unor norme si valori). Din pacate, romanii erau mult prea izolati in lagarul est-european pentru ca stilul de viata occidental sa fie una dintre mizele asumarii unei atitudini mai curajoase. Cand poti sa iesi mai des din tara, cand vezi cum arata societatea de consum, iti vine sa faci o revolutie acasa pentru a obtine tot soiul de zdranganele colorate (video-ul, cashtanul, o masina de fite, excursii in tari exotice, mancare pentru gurmanzi, etc). Nici valorile crestine nu erau atat de asumate (Biserica era larg acceptata ca intermediar dar nu furniza modele credibile de comportament, spre deosebire de varianta sa poloneza de pilda) incat sa faci o revolutie in Romania pentru “dreptate”, “adevar”, etc. Iar in lipsa unor modele palpabile de societate functionala, in absenta unor valori religioase acceptate de marea majoritate (recompensa), riscurile unei atitudini curajoase erau deci supraevauate. Asta nu inseamna ca degradarea continua a nivelului de trai nu ar fi generat pana la urma o revolutie a disperarii si aici, dar in lipsa unui context regional favorabil probabil ca fenomenul s-ar mai fi lasat asteptat (poate chiar destul de mult, vezi Coreea de Nord). Asta in privinta “lasitatii”.

In ceea ce priveste furtul generalizat (toata lumea fura pe timpul lui Ceausescu acuza domnul Corneteanu generatia parintilor sai), acesta avea si o dimensiune revansarda, de disidenta fata de sistem. “Ne calcati pe bataturi cu planul vostru cincinal, ne obligati sa venim la lucru de sarbatorile religioase, ma razbun si eu pe stocul de rulmenti al fabricii, daca tot e si al meu”. Lumea amenda lozinca “poporul proprietar si beneficiar” sanctionand absenta poporului din sfera unde se luau deciziile. Oamenii simpli furau atunci sistemul, spre deosebire de situatia actuala cand sistemul baga mana in buzunarul omului simplu (vezi tarifele la utilitati, creditul bancar si costurile sale, bogatii salvati din fonduri publice in criza, etc). Nu cred ca se fura mai mult atunci intre “egali” decat acum, dar acum in mod cert se fura mai mult la varf ca atunci (vezi contractele cu statul si comisioanele aferente in antiteza cu legea ilicitului de atunci si teama de bogatia afisata). Cinstea era la randul sau filtrata prin binomul risc/beneficii iar intr-o vreme cand penuria era generalizata, moralitatea nu putea fi la fel de inalta precum cea afisata de domnul Corneteanu in zilele noastre, de la adapostul averii sale acumulate ca director de vanzari in vremea cand presa o ducea inca bine.

Prin inversunarea cu care vaneaza slabiciunile generatiei parintilor sai, domnul Corneteanu imi aminteste de vanarea chiaburilor la inceputurile comunismului. Daca elimini insa oameni in loc sa stergi conditiile care le genereaza comportamentul, risti sa repeti dupa un anumit interval experienta si sa nu inveti nimic din istorie. Comunistii au incercat sa diabolizeze clasa avuta a tarii, sa condamne lacomia care a dus la impartirea societatii intr-o clasa subtire de avuti si una ultra-majoritara de sarantoci. Aceeasi lacomie si dorinta de posesie si parvenire, transferata dinspre active spre functii si pozitii in partid, a dus la formarea unei noi clase de privilegiati (nomenclaturistii), care au apelat la cenzura, securitate, propaganda pentru a-si conserva noul statut.

Mi-e teama insa ca din 2008 a inceput sa se contureze o noua tendinta. Incet-incet capitalismul incepe sa-si piarda dimensiunea sociala si se apropie de segregarea care a dus la aparitia si succesul ideologiei comuniste. Sa vedem daca ajungem la o noua redistributie si alti gardieni ai revolutiei.

PS: Exercitiu. Va propun sa inlocuiti autocenzura pe motiv de "Secu" si furtul generalizat din buzunarele statului pe motiv de ...disidenta din timpul comunismului cu autocenzura pe motiv de "am credite, nu ma pot contra cu Sefu'" si furtul generalizat din buzunarele clientilor acceptat de angajatii marilor companii pe motiv de "actionarii cer dividende mai mari" din timpul capitalismului. Ce parere aveti,  "generatia ratata a tatalui meu" ar putea fi scrisa candva si de..fiul domnului Razvan Corneteanu?

Update. Am vazut ca domnul Razvan Corneteanu e foarte activ pe partea de comentarii la postarile sale, raspunde, contraataca, ma rog, interactioneaza. Am pus deci textul de mai sus, fara nicio modificare, la rubrica de comentarii la textul sau, eram curios sa vad reactia sa. Ei bine, am avut o reactie.

"@cristian dogaru: daca te abtineai de la a insulta, iti lasam epistola-comentariu pe care ai scris-o la noi pe site. Dar nu ai putut. Ca si multi din generatia ta. Atat puteti. Citeste maine despre voi, comunistii tacuti care ati devenit vorbareti abia la maturitate, dupa ce copii vostri au facut revolutia. Pana atunci, comentariile tale nu sunt acceptate, imi pare rau dar nu meriti sa ai acealeasi drepturi ca un om normal. Exclusiv din cauza insultelor si nu din cauza ideilor comuniste cu care probabil ai sa pleci si in mormant. Te invit politicos sa ne scutesti pe viitor de valoroasa a prezenta pe acest site. "

Ce ar mai fi de spus? A, da, site-ul RV promoveaza liberatea de expresie, combate cenzura, a afisat cuminte bannerul cu "Eu sunt Charlie".Dovada ca cenzura este condamnabila pana te indispun criticile altora....Eu n-am vazut insulte in postarea mea (dar voi?), probabil ca exista sensibilitati cam mari la RC..sau criza de contraargumente. Ma bucur cel putin ca RC stie totul despre mine, inclusiv cum copiii mei au facut revolutia (aveam 18 ani la Revolutie, daca imi amintesc bine...)

Cum funcționează fabricile de bani

Vorbim despre modul în care sunt creați "din nimic" banii de către băncile centrale și băncile comerciale, simplificând pe cât se poate. 

Banii statului. Cheltuielile statului (salarii, pensii, sistemul de asigurări sociale, investiții, etc) sunt acoperite în principal din venituri (taxe și impozite, redevențe, etc) iar pentru diferență (deficitul) sunt emise titluri de stat ce sunt cumpărate de bănci (în principal) și alți investitori (fonduri de pensii, fonduri mutuale, companii care au surplus de cash, etc). Cei din urmă folosesc bani economisiți, deci fondurile proprii. Băncile ce cumpără titluri de stat utilizează în principal banii oferiți de banca centrală (BNR) din care grosul împrumuturilor sunt acordate apoi statului .

Principală curea de transmisie pentru fondurile generate de BNR o reprezintă licitațiile organizate de banca centrală pentru bănci. În cadrul acestora, băncile comerciale primesc bani proaspăt “tipăriți”, creați “din nimic”, cu dobânda de politică monetară (2,75% în prezent-începutul lui ianuarie 2015). Cu acești bani băncile creditează economia reală (destul de puțin în vremuri nesigure precum cele traversate în prezent de lumea financiară) și împrumută statul (se achiziționează titluri de stat cu grosul sumelor oferite de BNR în momentele de “incetinire a creditării”).

Pentru a primi bani de la BNR băncile trebuie să depună în garanție titluri de stat și asta e motorul unui perpetum mobile veritabil (titurile de stat achiziționate sunt puse în garanție pentru cumpărarea altora și tot așa). Dobânzile la titlurile de stat sunt superioare dobânzii de politică monetară cu care băncile iau banii de la BNR, deci putem afirma că băncile iau un soi de comision pentru plimbatul banilor între BNR și Guvern.

De ce nu își fabrică Guvernul proprii săi bani în loc să plătească băncile pentru banii oferiți acestora de BNR, instituție de stat? În principal, pentru credibilitatea monedei. Dacă Guvernul și-ar tipări banii săi populația ar deveni neîncrezătoare în puterea monedei naționale (“dacă tipăresc cu duiumul, mai ales în an electoral si leul se depreciază?”), s-ar repezi să schimbe leii în euro/dolari sau să-i cheltuiască când vine salariul/ pensia și uite așa apare inflația. Guvernul câștigă la rândul sau din tiparul BNR, având în vedere că emiterea de bani (cu costuri zero) pentru care se percepe dobândă de politică monetară aduce profit BNR, profit care se traduce în dividende pentru stat, acționarul BNR (80% din veniturile nete merg la bugetul de stat, prin legea care reglementează funcționarea băncii centrale).

Să menționăm că la înființarea sa din 1880, BNR era o instituție majoritar privată (statul deținea doar o treime din acțiuni) ceea ce însemna că grosul veniturilor din “fabricarea de bani din nimic” mergea la instituții bancare private, statul cotizând la bunăstarea acestora prin achitarea dobânzilor aferente titlurilor de stat cumpărate de bănci cu banii împrumutați de BNR (principalul nu se returnează de regulă ci se “rostogolește” prin alte împrumuturi). Ulterior, după naționalizarea de către comuniști, statul a devenit unicul acționar al BNR Cel mai celebru exemplu din prezent de bancă centrală cu acționari privați este Fed, banca SUA. În acest moment, acționarii BCE, banca centrală europeană sunt băncile centrale naționale ale statelor din uniunea monetară.

În concluzie, o bancă centrală este un mecanism creat în principal pentru ca statul să se poată împrumuta pe sine (în secundar de credite beneficiază și economia reală, companiile și populația) fără să prabusească încrederea în moneda națională; în cazul fericit (bancă centrală cu acționar statul) o parte din profiturile realizate din tipărirea de bani se întorc în bugetul public (prin dividende) iar în cazul nefericit, acestea revin acționarilor privați ai băncii centrale. Prin lege, BNR nu poate cumpăra direct datorie a statului (titluri de stat) așa cum a făcut recent Fed prin programul de “quantitative easing”. 

Banii băncilor. În general, percepția publicului este că băncile folosesc banii acționarilor sau banii atrași de la deponenți pentru a da credite la dobânzi superioare celor la care îi atrag. O percepție în general falsă-băncile se pot folosi și de banii din depozite, din împrumuturile acordate de acționari sau din împrumuturile primite de la băncile centrale pentru noi credite acordate clienților dar de ce ar abuza de aceste surse dacă au la dispoziție o sursă gratis de generare a cash-ului?

Asta deoarece ca și băncile centrale, băncile comerciale au propriul mecanism prin care pot crea “bani din nimic”. Principiul este că fiecare bancă trebuie să depună la banca centrală un procent din sumele atrase pentru constituirea rezervelor minime obligatorii (14% pentru valută și 10% la lei în acest moment-02.01.2015). În momentul în care o bancă dă un credit, această virează banii într-un cont curent pe numele titularului și generează automat un depozit în valoare egală cu cea a creditului.

Deci debitorii au o postură dublă, simultan: creditați și deponenți. Cu alte cuvinte, în principal depozitele se fac din.. credite și nu creditele provin din depozite. Din acel depozit creat odată cu acordarea creditului banca respectivă va muta 14% (dacă e vorba credit în valută) sau 10% pentru lei la BNR ceea ce înseamnă că o bancă trebuie să dispună în esența doar de această fracțiune din împrumuturile oferite. Dacă debitorul își plătește disciplinat ratele, la scadența împrumutului principalul dispare iar banca se alege cu dobânzile care reprezintă profitul sau.

Dacă apar sincope pe parcurs, banca trebuie să facă provizioane sau chiar să “șteargă” (write off) acel împrumut din contabilitate ce devine pierderea sa.  Dintr-o creditare iresponsabila capitalul băncii poate fi afectat și falimentul (preluarea de către o altă entitate sau de către stat) bate la ușă. Dar dacă lucrurile merg bine și numărul restanțierilor rămâne rezonabil, băncile fac profit din activitatea lor de fabrici de bani. Cum România se pregătește să intre în zona euro, unde rezervele minime obligatorii sunt de 2%, băncile își vor primi în curând grosul valutei blocate la BNR și aici avem explicația lipsei lor de reținere în a credita în România la un moment dat deși RMO-urile erau mari până în 2008 (40% la valută). 

Ce ar mai fi de spus? Banii nu mai reprezintă o valoare în sine, cam de la renunțarea la convertibilitatea lor (vezi ruperea acordului Bretton Woods în 1971, când dolarul n-a mai fost convertibil în aur), ci doar un instrument pentru facilitarea schimburilor în economie ce poate fi generat “din nimic” de foarte multe entități. Pentru a profita cel mai bine de pe urma lor ideal ar fi să va folosiți economiile pentru a achiziționa active “reale” dar asta în perioadele în care costul banilor e mare (dobândă ilustrează prețul banilor) iar celelalte bunuri au prețuri atractive. Dacă faceți achiziții când dobânzile de politică monetară sunt scăzute, prețul celorlalte active e mare și riscați să cumpărați scump, pe final de ciclu economic și monetar. Atenție însă la “povestea” din spatele prețurilor, poate crea distorsiuni. În 2007 dobânda BNR era mai mare decât acum, la fel cea a Fed sau BCE și totuși în țară intrau bani speculativi, care ținteau în special spre bursă și piață imobiliară. “Povestea” din spatele lor? Aderarea la UE, alinierea prețurilor locale la cele din lumea “civilizată”, etc. Acum povestea a dispărut iar prețurile acestor active sunt mai mici decât în urmă cu 6 ani deși dobânzile de politică monetară sunt la minime istorice mai peste tot.

De ce lipsesc contestatarii BNR?

Inainte de a vorbi despre lipsa aproape cu desavarsire a vocilor critice, sa ne aplecam putin asupra misiunii si rolului BNR.

Avem in primul rand stabilitatea preturilor si stabilitatea sistemului financiar, obiective ratate cu brio in mandatele lui Mugur Isarescu. Faptul ca am avut o denominare sub actualul Guvernator si nu orice fel de denominare (4 zerouri,totusi) spune totul. Putea Isarescu sa impiedice prabusirea economiei nationale in anii ’90, putea sa compenseze deciziile gresite ale politicienilor (inflatia “politica” deci)? Probabil ca nu. Insa nici nu a facut nimic sa le impiedice riscandu-si pozitia, nimic vizibil cel putin. N-am vazut niciun mesaj de bun simt care sa arate interesul fata de soarta economiilor victimelor marunte ale tranzitiei. Ceva gen “ajustarile din economie nu s-au terminat iar pana atunci stabilitatea cursului de schimb ramane un obiectiv greu de atins” ? Probabil ca majoritatea celor cu bani uitati la CEC, care nu inteleg nici azi cum echivalentul unei Dacii la inceputul anilor ’90 a ajuns cat o pereche de adidasi la sfarsitul deceniului, ar fi ratat mesajul. Poate insa ar fi existat destui care sa faca o conversie salutara lei/dolari mai devreme in loc sa se bucure de dobanzile cu doua-trei cifre la lei dar care alergau intotdeauna in spatele preturilor.

 Iar despre stabilitatea sistemului financiar, falimentele bancare din anii ‘90 (Bancorex, Bankoop, Albina, Credit Bank, etc), explozia bancilor populare stopata tardiv, lipsa de reactie in cazul unor scandaluri monumentale (Caritas, FNI), sunt o nota cat se poate de proasta pentru BNR, una care nici nu mai trimite la incompententa ci direct la atitudine complice. Sigur, devalizarea bancilor de stat s-a facut cu sprijinul politicienilor iar o atitudine transanta din partea BNR l-ar fi costat probabil postul pe Mugur Isarescu. Acesta a ales sa si-l pastreze. Nici n-a indraznit sa zdruncine reteaua construita de Vantu in jurul CEC-ului. Mai spre zilele noastre, ponderea mare a neperformentelor din sistemul bancar se datoreaza si lipsei adecvate de supraveghere din partea BNR, lipsei de vointa pentru a descuraja in mod real bulele speculative din economie de la inceputul anului 2007. De fapt, acestea au fost mai deegraba incurajate, vezi decizia de a permite cresterea raportului rata/venituri pana la 70% in cazul creditelor populatiei chiar pe varful bulei creditului. Si sa nu aud ca BNR a luptat prin majorarea RMO-urilor-bancherii intuiau prea bine ca aderarea la UE va duce in final la egalizarea RMO-urilor din tarile nou intrate cu cele practicate de statele mai vechi, in jur de 2% deci, odata cu adoptarea monedei unice ce nu putea fi amanata la infinit.

BNR si-a ratat deci principalele obiective in timpul lungii domnii a lui Mugur Isarescu si ar fi meritat o atitudine critica. N-am trecut la obiective apararea cursului de schimb pentru ca asta nu intra in fisa postului unei banci centrale si nu poate fi practic realizata decat pentru scurte perioade de timp, raportul cerere-oferta ducand paritatea valutara in final unde vrea piata. Vezi mult mediatiazatul atac speculativ din 2008. BNR a aparat leul cu masuri administative (fiaxarea arbitrara a dobanzilor interbancare, expulzarea unor trezorieri recalcitranti, etc) dar pana la urma avem un curs in prezent mai mare decat atunci (3,68 lei/euro a fost cursul mediu in 2008, cu 3,99 lei/euro la sfarsitul anului 2008) desi se parea ca pe termen scurt actiunile BNR au dat roade si am depasit intre timp faza acuta a crizei. Costurile intarzierii deprecierii au fost suportate de “beneficiari”-ceva miliarde de euro cheltuite (din cele achizitionate cu greu cand economia duduia si investitorii se buluceau in tara) si cresterea spectaculoasa a dobanzilor (mai tineti minte cum bancile plateau 20% la depozite in 2008?).

Din lista obiectivelor lipseste insa ceva. Ceva esential pentru o banca centrala care se respecta si care nu actioneaza doar ca o agentie de lobby pentru sectorul pe care il supravegheaza si reglementeaza: educatia fiananciara a populatiei pentru a reduce amplitudinea bulelor din economie. N-ati vazut nicio initiativa in acest sens pana in 2007, nu v-a invatat nimeni cum dilata bancile masa monetara acordand credite din bani pe care nu-i au in totalitate (ci doar procentul necesar RMO-urilor), ce este un ciclu  economic, etc. Timide incercari de educatie financiara au inceput dupa 2009, mai ales din partea bancilor si axate in special pe problema planificarii fiananciare, alcatuirea unui buget si altele de acest gen (firesc de vreme ce lumea gafaia tot mai tare la plata ratelor, era nevoie de planificare si bugete!). BNR a venit si aici la spartul targului cu un program dedicat elevilor din clasele primare, care invata nimicuri gen subdiviziunile monedei, istoria banilor, etc. Nimic pentru adultii care vor deveni clientii bancilor, nimic cu impact real pe termen lung.

Ei, si dupa acest ocol cam mare ajungem in miezul problemei: de ce lipsesc contestatarii BNR? Pai, de unde ar trebui sa vina acestia? Din tabara “analistilor”, politicienilor, ziaristilor de specialitate. Sa-i luam pe rand.

Politicenii au scoruri ma proaste decat Mugur Isarescu la capitolul incredere (publicul apreciaza faptul ca Guvernatorul vorbeste calm, intr-un jargon multora neinteligibil, ca nu se da in barci cu ceilalti politicieni si pare sa-si faca treaba-desi despre cum si-o face am vorbit insa mai sus) si nu risca sa le coboare si mai mult printr-un conflict cu BNR, institutie care se bucura si de sprijin din exterior (nici nu-i greu de intuit de ce, avand in vedere ca este mai degraba avocatul bancilor decat “politia” lor iar Guvernatorul este membru prin tot felul de comitete, comitii si organizatii mai mult sau mai putin oculte). Exista insa si exceptii, precum Andreea Paul Vass (vezi aici si aici)

“Analistii” vanturati de media sunt in majoritatea lor economisitii-sefi din banci. De ce sa-si bata cuie in talpa injurand institutia care a inchis de atatea ori ochii cand bancuta lor draga a mai dat cu batul in balta? Cei care vin dinspre asigurari sunt obligati la discretie de starea sectorului pe care il reprezinta iar cei cu tangente cu piata de capital...dar chiar exista asa ceva in Romania? In plus, analistii institutionalizati evita sa aibe dreptate pe cont propriu sau pozitii prea transante, recita un fel de mantra colectiva, plina de neologisme si pleaca acasa multumiti ca n-au iesit din rand si nu s-au expus inutil. Iar cei cativa analisti independenti care mai critica BNR au o poveste aparte. Lucian Isar face parte din categoria trezorierilor expulzati in 2008. A criticat multa vreme BNR dar institutia l-a acceptat recent la sefia unei banci nou infiintate (Banca Feroviara) si de atunci si-a mai nuantat pozitiile. Florin Catu a fost eliminat din sistem pe cand era la ING iar vocea sa critica, ca si apropierea de PDL la un moment dat, poate fi motivata de dorinta unei intoarceri trimfale, intr-o pozitie mai importanta in loja supraveghetorului sistemului, o revansa fata de cei care l-au ejectat din randurile lor. Il mai avem pe Ilie Serbanescu, un om onest dupa parerea mea si care nu mai poate fi tentat sau momit cu pozitii impartite de BNR la varsta sa si...cam atat (nu-i pun la socoteala pe cei cativa bloggeri independenti, sunt nerelevanti prin dimensiunea tribunei de care beneficiaza-cu voia dvs, ultimul pe lista....).

Si mai avem presa, in special cea economica. De ce este atat de blanda cu BNR-ul? Pana prin 2008, BNR ii cumpara cumva bunavointa direct, pentru ca publicarea cursului de schimb se facea pe bani, era ca o...reclama pentru BNR. Dupa s-a renuntat dar au ramas deplasarile in stainatate (documentarile la BCE de pilda), seminariile prin tara, onoarea de a fi bagati in seama care dilata implicit riscurile de a fi trecut pe lista persoanelor non-grata, cele care sunt evitate strategic in sesiunile de intrebari si raspunsuri, asteptarile legate de cariera. Unii-numele “grele”-cocheteaza, banuiesc, cu idea de a prinde candva un post caldut la BNR (Soviani, Guran, Balan, Hostiuc, Paslaru, Iacob, etc), o colaborare pe firma proprie cu aceasta sau macar pozitii prin industria financiara si de ce sa riste inutil? Asta nu inseamna ca n-au din cand in cand si pozitii critice pentru credibilitate, genul ala de critica “constructiva”... Altii, esalonul doi, spera macar la un post modest in directia de comunicare BNR-are peste 100 de persoane cum scapa informatia la un moment dat ZF-ul. In sfarsit, cei foarte numerosi si foarte mici, pusti de 20-25 de ani, ce abia au deschis ochii in presa, se simt deja importanti cand sunt invitati la vreo conferinta in sediul istoric al BNR, la care asista fara sa puna vreo intrebare (nici macar una de ridicat mingea la fileu). Ii suspectez pe destui ca nici nu prea inteleg de fapt cu ce se mananca activitatea institutiei. Cred ca mi-ar ajunge degetele de la o mana sa-i enumer pe cei cu adevarat critici, cei care nu fac doar cosmetica editoriala cand scriu de BNR. De fapt, nu imi vine pe moment in minte decat un singur nume-Adrian Panaite....In concluzie, o lume mica in care fiecare se cunoase cu fiecare si cine fluiera in Biserica nu mai e prietenul nostru.

Ce ar mai fi de spus? Probabil ca avem presa, analistii si politicienii pe care-i meritam...Cand gradul general de educatie financiara, intelegerea in profunzime a fenomenelor financiare va fi mai mare si mai bine repartizata in randul publicului vor apare altii si, implicit, se va reforma si industria “de profil” plus cerberii sai...Dar cine-dintre factorii de decizie sau macar cu oarecare influenta-are interes ca fenomenul in cauza sa se intample mai repede?