Iluzia acumulărilor

Orice bogat însingurat e mai sărac emoţional decât toţi lefterii înconjuraţi de prieteni Indiferent de mărimea contului din banca şi de activele acumulate, paleta emoţiilor la care avem acces e destul de limitată.

Ceva ataşamente (mama, partenera/ul, prietenii), ceva dependenţe, respingem visceral anumite lucruri şi persoane, ne ataşăm de câteva obiective şi idealuri, etc... De ce ne mai zbatem atât să acumulăm resurse de vreme ce din interacţiunile cu semenii şi mediul răspunsurile emoţionale sunt destul de limitate? Poate pentru că la adolescenţă acumulările de capital şi active sunt considerate scurtături spre sexul opus, la maturitate sunt poliţe de asigurare împotriva lipsurilor dar până la urmă strângem bani şi avere pentru că sperăm că acestea să ne ofere “experienţe noi”.

Numai ca experienţele noi sunt destul de iluzorii din perspectiva răspunsurilor afective la acestea, vom ajunge destul de repede la variaţiuni pe teme emoţionale cunoscute. Până la urmă, aşteptăm senzaţii cunoscute din toate experienţele noastre noi în care investim atât pentru că lucrurile cu adevărat noi, în sensul de necunoscute, mai degrabă sperie. Pentru că lucrurile să se complice şi mai mult, capacitatea de stocare a memoriei noastre e destul de limitată, păstrează doar evenimentele cu amprente emoţionale puternice şi elimina în timp restul considerat balast.


Or, cum spuneam, nici nu avem o paleta foarte vastă de emoţii între care să se opereze selecţia. Concluzia? Din perspectiva răspunsului emoţional la stimulii primiţi din mediul exterior, mărimea contului nu are prea mare importantă, averea nu garantează în sine interacţiuni de o calitate emoţională mai bună şi nici mai numeroase. Departajarea bogaţi/săraci rămâne să se facă deci în ceea ce priveşte confortului psihologic.Unul destul de supraevaluat având în vedere cele spuse mai sus...