Umilinţa ca politică de stat

Un ambasador are canalele diplomatice la îndemână pentru a încerca să schimbe ceva în politica statului în care este acreditat. Cum se explică atunci ieşirile în public ale ambasadorului american? Vineri 13 am asistat la două evenimeente halucinante. Mai întâi, ambasada SUA dă un comunicat în care ceartă BNR pentru că a îndrăznit să emită o colecţie numismatică cu foşti şefi ai instituţiei din perioada interbelică, printre care şi Mihail Manoilescu (economist de anvergură dar şi simpatizant legionar). Iar BNR care face pe toate canalele paradă de independenţa sa, care protestează vehement oridecâte ori politicienii bat apropouri că ar trebui să existe şi ceva responsabilităţi pentru politicile greşite, instituţia care niciodată în ultimii 26 de ani de când e condusă de Mugur Isărescu nu şi-a recunoscut vreo greşeală, ei bine BNR reacţionează umil şi promite că nu se va mai repeta. „ BNR analizează în prezent semnalele recente referitoare la această emisiune numismatică. Totodată, BNR va face demersuri pentru stabilirea unor proceduri de lucru cu instituţii reprezentative de specialitate în vederea evitării unor potenţiale situaţii regretabile în viitor.”

Tot vineri 13 ambasadorul Klemm se întâlnea cu preşedintele Camerei Deputaţilor Zgonea, declarând apoi presei că ar trebui ca acesta să rămână în funcţie iar România să nu insiste pe anumite modificări legislative. Ocazie cu care o judecătoare de la Curtea de Apel Oradea a făcut o plângere penală celor doi pentru trafic de influenţă, având în vedere influenţa pe care o au acestia asupra unor instituţii publice, inclusiv DNA (aici se referea evident la amabasadă). Imediat, Inspecţia Judiciară s-a sesizat din oficiu şi o verifică pe judecătoare dacă n-a comis cumva vreo abatere disciplinară! Singurul politician de marcă ce a făcut o declaraţie mai acidă împotriva stilului ambasadarului Klemm a fost preşedintele Senatului, Tăriceanu, în rest linişte şi voie bună.

Ce putem desprinde de aici? Un ambasador are toate canalele diplomatice existente pentru a protesta, trimite sugestii, încerca să intervină în procesul decizional din ţara în care este acreditat. De ce ţine cu tot dinadinsul Klemm să ne arate cine e stăpânul aici făcându-ne să regretăm perioada când SUA nu avea ambasador (între numirile lui Gitenstein şi Klemm au trecut 2 ani şi jumătate)? Chiar cred americanii că au atâta influenţă încât nici nu mai contează cum şi-o exercită? Că populaţia e atât de îndoctrinată cu anticomunismul şi pericolul rusesc încât ar trece cu vedere orice mârlănie? Că pot da ordine în direct Guvernului, Preşedintelui, Parlamentului şi oricărei instituţii autohtone iar lumea o va lua ca mostră de educaţie democratică, ca de la profesor eminent la elev zurbagiu? Probabil că da, altfel nu îmi imaginez cum ne pot umili atat de mult păstrându-şi mai departe bonomia şi aerul superior. Şi nici măcar n-au învăţat bine numele slugii-Budapest, Bucharest, whatever....

Cred însă că sentimentele anti-americane se umflă treptat la afişarea stilului de vechil practicat de americani şi celui de slugă arătat de oficialii români. Că numărul vocilor critice va creşte treptat, că ideea de independenţă va surâde mai mult decât cea de apartenenţa la structuri care te tratează ca a cincea roată la căruţă, că întoarcerea la specificul naţional va fi cu atât mai puternică cu cât globalizarea devine mai agresivă. Să aşteptăm doar contextul favorabil pentru ca aceste tendinţe să capete forţă pentru a se manifestă deschis. În definitiv şi revoluţia din 1989 ne-a prins în coada unor mişcări similare din Polonia, Ungaria, Cehia. Iar polonezii, cehii, ungurii au acum partide şi personalităţi care pun mare preţ pe cartea independenţei şi pe, oricant de ridicol ar suna în Piaţă Victoriei din Bucureşti, apărarea interesului naţional. Cu un decalaj mai mic sau mai mare le va ajunge din urmă şi România în direcţia asta...