Autoplagiatul lui Isărescu: dacă nu e furt de la alt autor, nu cumva e furt de la cititor?

Autoplagiatul lui Isărescu: dacă nu e furt de la alt autor, nu cumva e furt de la cititor? ln ianuarie România liberă publică un articol din care rezulta că într-un volum din 2009 guvernatorul BNR a preluat aproape integral, fără a menţiona explicit acest lucru, 180 de pagini din trei lucrări pe care le publicase în anii anteriori. Mai exact, e vorba de „Contribuţii teoretice şi practice în domeniul politicilor monetare şi bancare” apărută în anul 2009, la Editura Academiei Române iar după examinarea sa pagină cu pagină (sunt 518 în total) jurnalistul Sorin Semeniuc pretinde că aproape o treime din volum reia, aproape integral, pagini din cele trei volume ale unei cărţi scrise anterior de Mugur Isărescu-„Reflecţii economice”, tipărită în 2001 (volumul I), 2003 (volumul II) şi 2006 (volumul III) la Editura Expert. România liberă îl acuză pe Guvernator de autoplagiat şi încălcarea eticii academice iar comunicarea din BNR, sub semnătura consilierului Adrian Vasilescu, încearcă să demonteze aceste acuzaţii o lună mai târziu, în articolul din 22 februarie de pe opiniibnr.ro „Autoplagiatul.

Când şi în ce împrejurări sunt încălcate legea ori etica academică-Studiu de caz:acuzaţiile absurde din ziarul România liberă aduse Guvernatorului BNR (probabil din eroare) pe marginea unei cărţi pe care a publicat-o”. Pe scurt, fără să nege existenţa celor 180 de pagini identice, Vasilescu vrea să demonstreze că Isărescu n-ar fi încălcat de fapt legea 206 din 2004 ce incriminează autoplagiatul şi promite să aducă într-un articol viitor şi părerea experţilor în drept în contrapondere cu cea a „moraliştilor” consultaţi de ziarul România liberă. De aici şi trimiterea la acuzele „absurde” aduse la adresa lui Isărescu „probabil din eroare” din titlul articolului lui Adrian Vasilescu (subtext-moraliştii nu sunt experţi în drept şi pot lansa teorii absurde). Mai rămâne acuza încălcării eticii academice iar Adrian Vasilescu citează în sprijinul spălării reputaţiei şefului său dintr-o opinie semnată de Adrian Chiachir pe site-ul dcnews.ro din care aflăm că „e o tâmpenie chestia cu autoplagiatul”. Asta pentru că George Călinescu în Istoria Literaturii şi-a trecut zeci de cronici din „Adevărul Literar” sau din alte reviste, Nicolae Manolescu la fel. Ar fi o practică destul de curentă, „cel puţin în literatură” zice Ciachir. Finalul rezumă destul de bine întreagă opinie „Când iei de la tine nu e niciun furt. Ai dreptul ăsta şi poţi să faci ce vrei. A fost o schiţă şi a devenit o nuvelă. O povestire pe care autorul şi-a dezvoltat-o în roman. De pildă, cazul lui Petru Dumitriu – a început cu ”Bijuterii de familie” şi a devenit trilogia ”Cronică de familie”. E o inepţie, v-am spus.”

Lăsând la o parte faptul că Isărescu n-a publicat inţial o nuvelă dezvoltată ulterior în roman, chiar şi mergând pe premisa că autoplagiatul nu e un furt de la alt autor tot picăm în dilema dacă autoplagiatul nu e totuşi un furt de la cititorul-cumpărător? Poţi vinde o marfă de două ori, ambalată absolut la fel, cu seninătate deplină? Dacă eu aş fi cumpărat lucrarea de peste 500 de pagini din 2009 (apropo, imposibil de găsit azi la marii retaileri de cărţi, Elefant şi Libris n-o listează), aş fi considerat incorectă reproducerea integrală a 180 de pagini dintr-o lucrare anterioară. Dacă tot e lucrare de sinteză, aşa cum pretinde autorul, de ce n-a rezumat cele 180 de pagini astfel încât să ocupe mai puţin spaţiu şi să cântărească mai uşor la preţ? Pentru că, deşi sunt convins că respectivă lucrare e plină de mostre de înţelepciune monetară şi experienţe palpitante de viaţă financiar-contabilă, sunt la fel de convins că preţul unei cărţi depinde şi de cantitatea de hârtie pe are o încorporează. Iar eu aş fi plătit ceva mai mult pe respectivă lucrare prin reproducerea integrală a atâtor pagini în locul unui rezumat absolut normal în condiţiile date.Să nu mai pomenesc şi de timpul necesar parcurgerii lor, convertibil tot în bani, ca să vorbesc pe limba Guvernatorului. Iar dacă aş fi cumpărătorul ambelor lucrări atunci supărarea mea ar fi chiar mai mare şi aş putea pretinde să-mi fie restituit 30% din preţul lucrării mai recente, eventual cu autograf cu scuze şi autocritică de la autor. Pentru că posesorul ambelor creaţii isaresciene nu cred că are vreun motiv să fie foarte încântat de cele 180 de pagini pe care le-ar poseda în dublu exemplar…continuarea