Am copilărit în București, în mahalaua Gurgiului, lângă Piața Progresul. Aveam și apartament la bloc dar cum nu avea cine să stea cu mine când mama era la lucru am aterizat la bunica. Casă de cărămidă netencuită, WC în curte, apă la colțul străzii la cișmea. M-a prăbușit lipsa de confort? Nici nu am băgat de seamă. Stradă era lată și pietruită, cu tei mari care miroseau dumnezeiește la începutul verii și foarte lată pentru standardele de azi. Și înfundată. Aveam 5-6 copii de vârste apropiate. Adică fotbal, țurca, prinselea. În nopțile de vară stat la povești și felinare din dovleci. Iarna derdeluș și bătăi cu bulgari. Eram vecin cu școala! Va dați seama ce înseamnă să poți merge la școala sărind un gard?
De prin clasa a cincea ne-am mutat terenul de joacă în curtea școlii. O curte mare, cu un tren de baschet, unul de volei (în care se juca mai mult tenis cu piciorul), unul mare de fotbal, mese de ping-pong și o suprafață cu iarbă pe unde ne băteam cu cornete. Eram toată ziua în curtea școlii pentru că nimeni nu interzicea accesul după cursuri ca azi. Acum a răsărit o ditamai sala de sport care a înghițit bună parte din suprafața liberă dar care zace goală după ore și au dispărut instalațiile sportive de pe terenul rămas (ca nu vină golanii în timpul liber). Oricum copiii nu mai aveau acces după ore.
Cum arată copilăria băiatului meu? Din fericire stăm la curte, una destul de mare, astfel încât avem câini, pisici, pești de iaz și acvariu, canari. Sunt prietenii lui de joacă când nu mă găsește pe mine la o miuță prin curte pentru că pe stradă nu se mai poate juca nimeni la ce trafic este. Și oricum nu există decât un singur copil de vârsta lui cu care nici nu prea se intersectează. În curtea școlii nu se poate juca un fotbal precum o făceam eu pentru că accesul nu mai e permis așa că joacă FIFA în rețea. Mai mergea prin parculetele de lângă blocuri cu colegii înainte de pandemie dar nici asta nu mai face pentru că ceilalți copii au fost speriați cu succes de părinți și nu mai interacționează în aer liber să nu se infecteze. Școala online e o glumă, ce să înveți cu 30 de copii conectați la internet, fără ieșit la tablă, fără supravegherea profesorului directă (mulți copii își închid oricum camerele la orele online)?
Eu nu aveam internet în copilărie și pândeam desene animate 10 minute pe zi și 15 minute sâmbăta când toți știam cine era Viorica Bucur. Dar citeam, mai ales iarna când era zăpada prea mare sau viscolul mai oprea și școlile (da, băiatul meu nu își imaginează acum fenomenul asta). Cireșarii, personajele lui Jules Verde, Haralab Zincă, Rodica Ojog Brașoveanu mi-au populat o parte a copilăriei. Citind am învățat să urmăresc un raționament în pași, să nu îmi pierd răbdarea la o demostrație. Copiii de azi nu mai vor demonstrații vor doar concluzii și alea scurte. Au însă gadgeturi pe care derulează la infinit pagini de jocuri, filmulețe inepte de pe Tik Tok ori clipuri vulgare de pe You Tube.
Copiii de azi au tehnologie dar nu prea mai au copilărie dar cum vor arăta copiii de mâine? Evident, cu și mai multă tehnologie. Am văzut zilele trecute o știre în care se anunța trecerea completă în Matavers a unei școli din Statele Unite. Am văzut și o reclamă la Synevo în care un copil era momit cu niște ochelari de realitate virtuală ca să stea cuminte la analize. Va imaginați cum vine asta? Ca și cum ar avea o consolă pe cap și două ecrane de telefoane mobile montate în fața ochilor. Pentru ei se construiește Metaversul, își vor pierde și bruma de interacțiune socială pe care o mai au copiii de azi, ce să mai pomenesc eu de copiii de ieri. Vor începe cu jocuri în rețea, ceva mai realiste, mai imersive decât cele de pe consolă. Apoi vor primi o lume virtuală în care să interacționeze social cu alții, cu joburi mutate în Metavers treptat pentru o parte din noi, ca animatori. Că în virtual ai amprenta de carbon mică și nici nu riști să iei nu știu ce nouă tulpină dacă te plimbi prea mult pe afară. Pandemia ne va facilita prizonieratul în virtual, ne-a obișnuit cu munca online, cu școala online, cu întâlnirea prietenilor pe Skype sau Zoom și nu față în față. Când am reflexe conspiraționiste mă întreb dacă nu cumva asta era și scopul.
În concluzie, de la genunchi juliți, mingea bătută pe maidan și cățărat prin copaci sau derdelș și bulgărit am sărit la fotbal pe calculator și întâlnit cu copii doar prin parcurile de lângă bloc și ne așteaptă o lume în care copiii se vor lovi isteric de obiectele din casă încercând să vâneze monștri virtuali (dar foarte reali în ochelarii lor) sau să dea un gol din foarfecă si aterizare pe canapea. Un copil cu ochelari imenși montați pe cap împleticindu-se într-un spațiu mobilat sărăcăcios e o imagine care mă înspăimântă tot mai mult. Nici n-ar mai fi o distanță prea mare față de lumea din Matrix, cu viețile care migrează în virtual pentru a lăsa în urmă o realitate deprimantă. Om mai avea timp să luăm pilula corectă și, mai ales, o mai avea cine să ne-o ofere?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu