Acţionarii străini îşi retrag banii, deponenţii români acoperă pierderile

Şeful supravegherii din BNR, Nicolae Cinteză, a anunţat că 25% din banii cu care băncile-mamă au finanţat bula creditului din România (5 miliarde euro) au fost scoşi în ultimele 18 luni. Mişcarea se suprapune cu o nesperată intrare pe profit a multor bănci locale. BNR se teme că resursele atrase din piaţa internă pe viitor ar urma să acopere mai mult provizioanele pentru creditele neperformante decât finanţarea economiei.

Nu faptul că 5 miliarde euro au luat drumul acţionariatului străin surprinde cel mai tare-“dezintermedierea, reducerea expunerii, este caracteristica momentului pentru toate pieţele emergente, nu doar a României”este de părere analistul Florin Câţu-ci constatarea că nivelul provizioanelor este, oarecum, negociabil. “La un grad redus de acoperire (a creditelor neperformante cu provizioane) va trebui să reacţionăm, mergând până la interdicţia de a mai atrage resurse locale” spune Cinteză într-un interviu pentru Ziarul Financiar, remarcând că în prezent acesta este “bunicel” (62%) iar băncile cu mai puţin de 50% sunt în vizor. Asta pentru că se considera că regulile de provizionare erau bătute în cuie şi un credit neperformant trebuia acoperit în propoprţie de 100%, nu 62%, nici 50% sau oricare alt procent. Provizionarea generoasă era necesară pentru a dormi mai liniştiţi în persectiva schimbării legislaţiei europene în ceea ce priveşte băncile cu probleme, din 2015 acestea urmând să fie salvate după model cipriot, cu implicarea acţionariatului şi deponenţilor cu mai mult de 100.000 euro. Să punem în acest context creşterea peste aşteptări a profiturilor unor bănci de top în 2013 în condiţiile în care rata creditelor neperformante continuă să urce (a depăşit 20% în prezent)? De exemplu, BCR a încheiat 2012 cu o pierdere de 277 milioane euro dar după primul semestru din 2013 avea un profit de 126 milioane euro (şi o scădere a activelor de 5%). BRD a anunţat un profit de 14 milioane euro după primul semestru în condiţiile în care gaura la finalul lui 2012 era de 75 milioane euro. Se vor declara pe scară largă împrumuturile neperformante credite în regulă pentru a se debloca fonduri din provizioane ce urmează să fie expediate băncilor-mamă, sub o forma sau alta (rambursare anticipată de linii de finanţare, dividende, etc)? Asta pentru că se pare că retragerile nu se vor opri aici. “Procesul de deleveraging nu este finalizat, ba chiar se va accentua pentru că băncile-mamă îşi cer banii înapoi” subliniază Cinteză. Graba pare mai greu de înţeles de vreme ce băncile locale au primit înapoi de la BNR o parte din rezervele minime obligatorii în valută (nivelul s-a redus de la 40% la 25%) la începutul crizei, ocazie cu care România a acceptat un împrumut de la FMI pentru a umple golul astfel creat în conturile băncii centrale. Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului BNR, nu a putut fi contactat pentru a oferi detalii suplimentare legate de dimensiunea dezintermedierii, sursa fondurilor destinate băncilor-mamă, etc.

 O economie sugrumată

Cu o retragere accelerată a fondurilor băncilor-mamă, băncile locale vor trebui să se bizuie pe resurse interne (depozite, emisiuni de obligaţiuni) pentru a strange bani de provizioane şi pentru a avea cu ce să finanţeze economia. Cam greu de crezut că se poate face asta în condiţiile în care dobânzile sunt în scădere iar populaţia şi agenţii economici nu au de unde să economisească accelerat. Cel mai probabil, puţinele resurse atrase vor merge în principal spre acoperirea găurilor din bilanţuri iar economia va suspina mai departe că împrumuturile bancare sunt scumpe şi greu de obţinut.

România, o democraţie “închisă”. De ce se nasc şchioape alternativele la actuala clasă politică

Condiţiile impuse la înfiinţarea unui partid în România îngreunează deliberat apariţia unei forţe politice noi, care să ajungă în Parlament printr-o iniţiativă civică şi nu remorcată de un personaj “providenţial” intens mediatizat şi împinsă din spate de finanţatori obscuri. Cumulativ, e nevoie de minim 25.000 de membri (care să vina din cel puţin 18 judeţe), un prag electoral de 5% şi de o “garanţie” de 5 salarii minime brute pe economie per candidat (3.750 lei în prezent), bani care se returnează în final numai formaţiunilor cu minim 2% din voturi la nivel naţional. 

Într-o excelentă analiză publicată în “Argumente şi Fapte” (“Democratia buzunarelor adanci”), Lucian Sârbu pune lupa pe viciile democraţiei româneşti, cea mai restrictivă din Europa în ceea ce priveşte accesul în Parlament a noilor formaţiuni politice.

Cele mai multe ţări europene permit înfiinţarea unui partid cu câteva zeci sau sute de membri. România este singura cu ştacheta ridicată la 25.000 de membri fondatori (sociologul Barbu Mateescu a deschis primul discuţia pe blogul sau despre caracterul “închis” al democraţiei româneşti, observând că de la 251 de membri după Revoluţie, înfiinţarea unui nou partid a fost apoi condiţionată de existenţa a 10.000 membri în 1996 şi 25.000 în 2003). În comparaţie cu populaţia României, doar Portugalia (minim 7500 de membri) şi Finlanda (minim 5000 de membri) ar ridica obstacole asemănătoare, cu deosebirea că acolo nu există condiţionarea răspândirii relativ uniforme la nivel naţional, remarcă autorul, ceea ce blochează accesul unor formaţiuni care ar reprezenta interese locale sau regionale (de pildă, un partid care să lupte împotriva exploatării gazelor de şist din zona Constanţa ar strânge poate 25.000 de aderenţi locali dar ar trebui să-şi asigure mii de suporteri şi în restul judeţelor pentru a se putea înfiinţa).

A două barieră este pragul electoral de 5%, cel mai ridicat din Europa (doar câteva ţări europene folosesc limita de 5%, mai mult găsim însă în Turcia-10% şi Rusia-7%). În sfârşit, există depozitul electoral pe care fiecare partid trebuie să-l depună înainte de alegeri la CEC-este vorba de 5 salarii minime brute pe economie de candidat (2.260 de salarii minime pentru partidul care vrea să aibă liste complete, adică 1,582 milioane lei pentru 452 candidaţi la alegerile parlamentare din 2012). Suma se returnează doar partidelor care au luat minim 2% din voturi la alegeri, în caz contrar se opreşte la bugetul de stat.

Analiza lui Lucian Sârbu radiografiază sistemele electorale din cele 27 de state UE şi ajunge la concluzia că “in 15 state nu e nevoie de nici un fel de depozit electoral, partidele fiind libere să participe la alegeri fără nici un fel de restricţii; în alte 12 state raportul dintre depozitul electoral maxim necesar şi salariul minim (suma necesară unui partid pentru a se prezenta cu liste complete, n.n) variaza între un minim de 3,9 în Austria şi un maxim de 275 de salarii minime în Marea Britanie (dintre vecinii noştri Ungaria si Polonia nu au depozite electorale, in Cehia e nevoie de 226 salarii minime iar in Bulgaria de 31,6). România, cu cele 2260 de salarii minime, reprezintă un caz special în interiorul Uniunii Europene”. România seamănă însă mai mult cu Ucraina (2000 de salarii minime/partid), Tadjikistan (87 salarii minime/candidat), Kazahstan (15 salarii minime pentru fiecare candidat).

În viziunea lui Lucian Sârbu sistemul electoral din România a făcut din condiţiile gradual impuse noilor formaţiuni un test de eligibilitate şi nu unul de seriozitate cum părea la un moment iar asta este una din cauzele dezinteresul cetăţenilor faţă de alegeri (oferta electorală slabă, toate partidele existenţe s-au perindat la Guvernare fără mari realizări). Iar demobilizarea se produce nu doar în rândul electoratului ci şi al micilor partide care sunt obligate sa-si blocheze mare parte din resurse (in final riscand sa le piarda) in depozitele elecrorale in loc sa le foloseasca pentru promovare (Lucian Sârbu a calculat că s-ar fi putut achiziţiona 250-300 de minute de publicitate electorală la o televiziune electorală cu echivalentul a 1,58 milioane lei). “Sistemul e cu atât mai pervers cu cât, prin intermediul mass-media, le inculca oamenilor ideea că de fapt ei sunt vinovaţi de faptul că nu vin la vot, nu politicienii, vorbindu-se ritos chiar de votul obligatoriu” subliniază autorul. Mai nou, vorbim cu ocazia elaborării noii Constituţii de dreptul Parlamentului de a respinge iniţiative vizând organizarea referendumului naţional, încă o dovadă a caracterului închis al democraţiei autohtone.

Atitudinea lui Vasile Blaga, de a nu ataca frontal USL, devine perfect raţională dacă ţinem cont de impermeabilitatea actualei clase politice. Cât timp votul este mai mult negativ decât selectiv ("cum tot n-am cu cine să votez, mă limitez să votez împotrivă cuiva”), până la urmă PDL ar putea fi readus la putere de exasperarea împotrivă USL şi nu de propriile merite. Partidele care ar putea să intre totuşi în Parlament vor fi tributare modului în care s-au constituit şi au strâns banii pentru depozitele electorale şi campaniile de promovare, fiind anexe ale grupului de interese care le-a propulsat sau SRL-uri de făcut bani din adeziuni.

De altfel, partidul televiziune PP-DD a fost închis după alegeri (înainte s-ar fi riscat victimizarea sa) poate şi pentru a nu reprezenta un model de business electoral. Construit în jurul personalităţii lui Dan Diaconescu, cu promovarea asigurată de televiziunea acestuia, PP-DD a făcut rost de fonduri vânzând pur şi simplu locurile eligibile pe liste. Alt partid-televiziune, Partidul Conservator, dependent de finanţarea familiei Voiculescu, evită să concureze singur refugiindu-se în aliante (n-a beneficiat niciodată de aura unui partid “anti-sistem” şi nici de portavocea unui personaj providenţial aşa că are priză redusă la electorat) , la fel UNPR-ul, partid "nou" dar fără legitimarea votului popular, nu trece de confruntarea cu electoratul şi trebuie să se strecoare în Parlament pe listele altora.La fel partiduleţele care au intrat alături de PDL în “marea reconstrucţie a dreptei” la ultimele alegeri (Forţa Civică, Noua Republică, PNT-CD).

ARD-ul a fost alianţa dintre un partid care nu vroia să piardă voturi (PDL) şi câteva partide de buzunar care ştiau că nu pot rupe suficiente de la el pentru a intra pe cont propriu în Parlament. PNG lui Gigi Becali a dispărut când fondatorul mesianic a plecat odată cu finanţarea. Partidul România Mare (cu lider providenţial dar fără finanţatori şi portavoce mediatică) şi Partidul Ecologist (purtătorul unui mesaj familiar multora dar fără lider de marca şi oameni cu bani în spate) n-au reuşit nici măcar să aibe liste complete în 2012-PRM a avut candidaţi în 286 de colegii din 452 iar PER în 177 de colegii; ambele partide au pierdut banii din depozitele electorale nereuşind să treacă de 2% din voturi după cum observă Sârbu. În sfârşit, nou-apăruta Mişcare Populară are şanse să între în Parlament remorcată de actualul preşedinte, cu suportul mediatic şi banii unei părţi a finanţatorilori PDL, pe vremea când acesta răspundea ordinelor lui Traian Băsescu.

Concluzii? Le formulează foarte bine Lucian Sârbu, care speră că ajutorul pentru reformarea sistemului să vina până la urmă din partea UE chiar dacă vocile care ar trebui să atragă atenţia în Parlamentul European asupra condiţiilor impuse unui candidat no-name în România faţă de celelalte state europene apartin reprezentanţilor partidelor care n-au nici un interes să facă scandal pe tema asta (la Curtea Constitutionala, prin invocarea libertatii de asociere viciate, sperantele sunt slabe avand in vedere pe cine reprezinta judecatorii de acolo, n.n).

"Pentru ca sistemul să poată fi schimbat din interior, atunci accesul în interiorul sistemului ar trebui să fie îndeajuns de facil încât o forţă politică novatoare şi bine intenţionată să poată face corecturile necesare pe legile care guvernează câmpul politic, pentru ca democraţia de la Bucureşti să devină mai deschisă decât este acum. Ceea ce nu e cazul, tocmai fiindcă nu vorbim de un acces facil. Povestea frumoasă a democraţiei româneşti, începută într-o după amiază călduţă de decembrie 1989, cu partide născute pe stradă, din dorinţa oamenilor simpli şi lipsiţi de alte mijloace materiale în afara entuziasmului, s-a transformat încetul cu încetul într-un sistem obscen de tip oligarhic. Vinovate de acest lucru sunt toate partidele şi coaliţiile care s-au perindat la guvernare, pentru că toate au mai pus o cărămidă la obscenitatea sistemului: unii au mărit pragul electoral, alţii au înăsprit condiţiile de formare a unui partid, alţii au introdus depozitul electoral etc. Modificările au fost făcute încetul cu încetul, progresiv, pe parcursul a două decenii, probabil pentru ca opinia publică să nu fie şocată la descoperirea diferenţelor enorme dintre libertatea câştigată imediat după 22 decembrie 1989 şi „libertatea” zilelor noastre”. 

Cheltuim mai mult pe ţigări decât plătim rate la bănci

Potrivit INS, anul trecut o gospodărie de salariaţi a cheltuit lunar, în medie, 77 lei pentru restituirea împrumuturilor în condiţiile în care pentru ţigări se dă lunar în mediul urban 99 lei. Comparaţia debitori-fumători nu pare forţată dacă ne raportăm la numărul apropiat al practicanţilor celor două…vicii (3,7 vs. 4,1 milioane).

Nu e uşor de aflat valoarea ratelor medii lunare plătite de gospodăriile din România, nu apare în anchetele INS privind veniturile şi consumul populaţiei care se publică trimestrial. O astfel de informaţie e prinsă însă în publicaţia anuală "Coordonate ale nivelului de trai în România, Veniturile şi Consumul populaţiei" din care aflăm că în 2012 cheltuielile pentru “împrumuturi şi credite restituite” au fost, în medie, de 49,88 lei pe lună. Defalcat, gospodăriile de salariaţi au plătit 77,6 lei, pensionarii 37,2 lei iar şomerii 28,6 lei lunar (mai mult decât agricultorii-15 lei/lună). Sumele sunt în scădere faţă de 2011 (suma medie a fost atunci de 54 lei, cu 90 lei/lună pentru gospodăriile de salariaţi) ceea ce denotă că grosul creditelor de consum din perioada de boom ajung la scadenţă, dar rămân mai mici decât economiile lunare-doar 15 lei/lună media pe ţară, cu pensionarii (17 lei) economisind mai mult decât salariaţii (14 lei/lună). Tendinţa aici este identică, valoarea sumelor economisite lunar a scăzut faţă de 2011 (media era de 18 lei). Atenţie, vorbim de medii, deci aici intră şi cei care au şi cei care nu au rate sau economii astfel încât cheltuielile efective cu ratele ale debitorilor cu acte în regulă vor fi cu siguranţă mai mari.Cât cheltuie gospodăriile pe ţigări? Aici datele INS sunt un pic mai recente, la nivelul primului trimestru din 2013, o gospodărie a cheltuit în medie 85,8 lei (99,58 în mediul urban şi 67,8 lei în rural).

Câţi “practicanţi” sunt?
La nivelul lunii iunie erau 740.000 de români cu restanţe la bănci iar în condiţiile unei rate a creditelor neperformante de 20% ajungem la un număr total de debitori de aproximativ 3,7 milioane. Pentru a vedea cum stăm cu fumătorii apelăm la o cercetare din martie 2012 a GATS (Global Adult Tabacco Survey) România. Din datele studiului reiese că în România 24,3% dintre adulţii de 15 ani şi peste, sunt fumatori zilnici (35% dintre barbati şi 14,5% dintre femei). Cum potrivit ultimului recensământ populaţia de peste 15 ani a României era de 16,8 milioane, rezultă că avem aproximativ 4,1 milioane fumători.

Cheltuieli umar la umăr
Cât de mult cheltuie un fumător, ce rate plăteşte în medie un debitor? Potrivit cercetării GATS un fumător curent cheltuie lunar, în medie, 273 lei pentru procurarea ţigărilor. Pentru debitori avem un studiu prezentat de economimstul-şef al BNR, Valentin Lazea, în martie în care se arata că un debitor cheltuie în medie 20% din venitul dinsponibil pentru rate. Dacă ne raportăm la salariul mediu (1606 lei) asta ar însemna 320 lei dar nu uitaţi că în România grosul angajaţilor câştigă sub salariul mediu şi mai sunt şi pensionari datori la bănci. Astfel, din datele INS rezultă că la începutul anului 65% dintre femei şi 58% dintre bărbaţi aveau un salariu brut sub 1500 lei (salariul brut mediu pe economie este 2219 lei). Cum la un salariu brut de 1500 lei se ia unul net de 1080 lei, rezulta că majoritatea salariaţilor plătesc rate de 220 lei pe lună iar media este împinsă sub cei 275 lei/lună cheltuiţi de fumători.Vestea proastă pentru fumători este că e mai greu să te laşi decât să ajungi la Biroul de Credit.

Creştere economică fără locuri de muncă. Pentru cine lucrează „iesirea din recesiune”?

Ni se spune pe mai multe voci că ce a fost mai greu e în spatele nostru sau că e „istorie” având în vedere cei trei ani de creştere economică pe care îi va bifa România. Unde suntem în al treilea an de creştere a PIB-ului faţă de nivelul dinaintea crizei? Dacă ne uităm la salariul mediu net pe economie (1.606 lei în iunie 2013 faţă de 1.273 în iunie 2008) avem o creştere de 26% în ultimii 5 ani. Având în vedere că inflaţia a fost în aceeaşi perioadă de 28% ar rezulta că puterea de cumpărare a salariaţilor a revenit aproape de nivelul din 2008, ultimul an cu creştere economică dinaintea crizei. Să ne bucurăm? 

Nu chiar. Dacă ne raportăm la PIB, de la 503,9 miliarde lei în 2008, a urcat la 578,4 miliarde lei în 2012. Un plus de 15% care nu acoperă însă inflaţia, deci suntem sub nivelul dinaintea crizei. De ce au recuperat salariile şi n-a recuperat PIB-ul? Poate şi pentru că ponderea consumului în PIB este covârşitoare (78%) iar numărul de salariaţi a scăzut considerabil faţă de 2008 chiar dacă salariile au recuperat (erau 4,8 milioane salariaţi în companiile cu mai mult de 4 angajaţi în octombrie 2008, faţă de 4,3 milioane în prezent, lipsesc deci 500.000 locuri de muncă). Cum nu consumă doar familiile salariaţilor ci şi cele ale şomerilor, suntem cu PIB-ul real sub ştacheta ridicată în 2008. 

Nu va gândiţi că România reprezintă un caz izolat. Gradul de ocupare (procent salariaţi „civili” în total populaţie) în SUA a scăzut de la 63% la 58% în acceaşi perioadă deşi PIB-ul nu picase la fel de dramatic în 2009 ca în România iar bursele lor sunt la maxime istorice acum în timp ce indicii BVB se scaldă la nivele de 25-50% raportat la maximele din 2007. Şi Europa o duce prost la capitolul forţă de muncă (şomajul este la 12%) deşi tocmai am aflat că euro-zona a ieşit din recesiune (o veste bună pentru cancelarul Merkel care aşteaptă alegerile din septembrie); datele din Spania, Grecia, Portugalia privind forţa de muncă sunt însă catastrofale, cum tot auzim la ştiri.

Pentru cine au lucrat atunci ieşirea formală din recesiune mai peste tot în lume şi exuberanţa burselor? Având în vedere dinamica modestă a forţei de muncă, s-ar zice că pentru acţionarii marilor companii. Când cotaţiile s-au prăbuşit în 2008-2009, presiunea a fost imensă pentru revenire, pentru oferirea măcar de dividende în compensaţie. A urmat un apoi un val apocaliptic de ajustări, reduceri de scheme de personal, tăieri de cheltuieli care au dus la îngroparea micilor firme furnizoare şi supraîncărcarea angajaţilor „salvaţi”. S-a făcut tot ce se putea face pentru ca profiturile să crească cât mai grabnic (la bursă preţurile acţiunilor reprezintă un multiplu al profitului raportat).Maximele istorice pe care le bat bursele din SUA (nici Germania n-o duce prost) nu sunt doar un efect al injecţiilor Fed ci şi unul al eficienţei căutate cu orice preţ de manageri, tăierea schemelor de personal reflectându-se în slăbiciunea pieţei muncii din acest moment. 

N-am insistat prea mult pe „şomaj” ci am preferat să vorbesc despre numărul de angajaţi pentru că şomajul este mai peste tot un indicator mincinos. Eşti şomer doar dacă cauţi „activ” un loc de muncă dar dacă nimeni nu mai vine la oficiul forţelor de muncă pentru a-şi ştampila carnetul şi nimeni nu mai e concediat timp de câteva luni, şomajul ajunge la zero fără ca numărul de angajaţi din economie să crească. Nu e de mirare că unele bănci centrale au început să ţintească şomajul în locul inflaţiei: după spargerea unei bule a creditului e mai greu să ai inflaţie însă după primul vârf al crizei şi vălul de concedieri ce i-a urmat şomajul scade în mod natural (după lungi şi fără de succes căutări a unui job îţi pierzi statutul de şomer). Nimeni nu se încumeta să ţintească însă numărul de angajaţi din economie, e mai greu să-i creşti doar cu politici monetare. 

Cum pot fi convinse companiile să angajeze din nou pentru ca numărul de salariaţi să se apropie de nivelul dinaintea crizei? Cu dobânzile la minime istorice pentru euro şi dolar, e destul de greu-când şti că scumpirea creditului este inevitabilă, vei ţine cu dinţii de punga companiei mai departe (iar dacă urcă dobânzile la valută nu va imaginaţi că împrumuturile în lei nu se vor scumpi). O soluţie ingenioasă, tipic românească, ar fi să inventezi rapid categorii profesionale noi: din pământ din iarbă verde au răsărit experţii care dau certificatele de eficientă energetică, avem experţi guvernamentali care număra fisurile din diguri, etc.

O soluţie mai serioasă ar fi să penalizezi obsesia pentru profit a acţionarilor. Mie îmi sună bine de pildă o taxa pe profitul sau cifra de afaceri a companiilor care concediază angajaţii în anul în care obţin rezultate mai bune decât în precedentul exerciţiu (ideea mi-a dat-o Petrom care a mai concediat recent 9% din angajaţi deşi a raportat în semestrul întâi un profit net cu 18% peste cel obţinut în perioada similară din 2012) dublată de stimulente pentru companiile care fac angajări noi. 

La fel de bine ar fi să încurajezi apariţia locurilor de muncă part-time inclusiv în sectorul bugetar şi favorizarea mamelor cu copii în îngrijire, a persoanelor cu handicap, proaspeţilor absolvenţi (persoanelor care îşi găsesc de regulă un loc de muncă mai greu) la ocuparea lor.Să luăm în calcul şi scăderea fiscalităţii muncii pentru angajaţi şi majorarea taxelor pentru proprietăţile multiple şi proprietăţile imobiliare de lux (poate şi un impozit pe cifră de afaceri a offshorurilor?) pentru a compensa găurile apărute în buget. Mă rog, soluţii s-ar mai găsi, dar dacă vom aştepta binecuvântarea FMI pentru a le aplica, când ştim că instituţia în cauză bate şaua de regulă pentru maximizarea intereselor corporatiste şi retragerea continuă a statului (ajuns la o pondere de numai 7% din economie), slabe speranţe pentru implementarea lor.

Cum a evoluat puterea de cumpărare în ultimii 22 de ani?

Aparent, ar fi motive de bucurie: salariul mediu net a crescut în termeni reali (extrăgând deci inflaţia) cu 17% din iunie 1991 până în iunie 2013. Practic, orăşenii au ieşit în pierdere: dincolo de ritmul diferit de creştere a preţurilor urban-rural, numărul angajaţilor din economie s-a înjumătăţit iar familia medie are mai puţine resurse financiare decât în urmă cu 22 de ani.

Vă mai amintiţi faimoasa sută de lei, cu Bălcescu pe fond albastru? Dacă băgăm inflaţia din ultimii 22 de ani în bancnota în cauză, BNR ar trebui să tipărească una de 165774 lei vechi, sau 16,57 lei noi pentru a indexa valoarea din iunie 1991 cu inflaţia (găsiţi pe site-ul Institutului de Statistică un calculator interesant, puteţi updata cu el preţurile la inflaţie între 1990-2013). Revenind la oile noastre inflaţioniste, evoluţia indicelui preţurilor de consum în această perioadă arată o devalorizare a leului de 99,94%. Cum a evoluat puterea de cumpărare în acest interval? Salariul mediu în iunie 1991 era de 8.263 lei (vechi). Indexându-l cu inflaţia şi transformându-l în lei noi, în iunie 2013 acesta ar fi trebuit să ajungă la 1.370 de lei. Surpriză, din datele INS acesta a fost în iunie de 1606 lei! Cu alte cuvinte ne-a crescut puterea de cumpărare cu 17%. Aşa să fie în realitate?

Un duş rece

Răspunsul scurt este: depinde…Există o diferenţă substanţială între viteza cu care aleargă preţurile în mediul urban şi cea din rural. De exemplu, inflaţia ultimilor 22 de ani a fost de 165774% dar serviciile s-au scumpit cu 340863% iar mărfurile nealimentare cu 178946%. Interesant de remarcat este că, potrivit metodologiei INSSE, energia electrică, gazele, energia termică nu sunt incluse la capitolul servicii, ci la…mărfuri nealimentare. În schimb, la servicii intră apa, canalul, salubritatea (ca şi transportul urban şi interurban, poşta şi telecomunicaţiile, etc)! Inflaţia pe servicii ar fi explodat în acest niterval dacă gazele, energia electrică, cea termică nu erau camuflate în “mărfuri nealimentare”. De ce pomenesc de servicii şi utilităţi? Pentru că un orăşean cheltuie mult mai mult decât un locuitor din mediul rural cu ele, deşi n-avem o inflaţie calculată defalcat urban-rural ca să demostrăm negru pe alb asta.

Detaliul esenţial este altul: în 1991 mai existau încă 8 milioane salariaţi iar acum mai sunt doar 4,3 milioane (în companiile cu mai mult de 4 angajaţi, exceptând serviciile speciale şi munca la negru). Chiar dacă puterea de cumpărare a salariului mediu a crescut cu 17% în termeni reali în ultimii 22 de ani, veniturile familiei medii sunt probabil mai mici pentru că numărul celor care aduc venituri a scăzut.

Tragem linie

Dacă ai fost agricultor “single” în ultimii 22 de ani, remunerat cu salariul mediu pe economie, trăieşti mai bine. Dacă sunteţi un cuplu din mediul rural, poate trăiţi mai bine (dacă ambii parteneri aduc venituri din salariu), poate nu. Dacă eşti orăşean necăsătorit şi ţi-ai păstrat serviciul în ultimii 22 de ani e posibil să nu trăieşti mai rău acum ca în 1991. Dacă vă încadraţi în familia medie de la oraş, cu cheltuielile corespunzătoare, facturile la utilităţi aferente, rate (astea nu apar în coşul de consum pe baza căruia se calculează inflaţia), etc-şansele să aveţi acum o putere de cumpărare mai mare ca în 1991 sunt mici (poate doar dacă unul dintre cei doi, deşi nu este salariat, lucrează la negru sau.. trimite bani acasă din Spania).

Să mai spunem, în încheiere, că vinovată pentru pierderea a 99,94% din valoarea monedei în ultimii 22 de ani este BNR (nu Guvernul ţinteşte inflaţia, nu?) în timp ce meritele pentru creşterea puterii de cumpărare a salariului mediu cu 17% trebuie căutate în altă parte (efectele aderării la UE, raporturile dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii, etc)

De ce nu intru în fan-clubul Mugur Isărescu

"Clauzele abuzive sau neabuzive sunt contracte pe care le-au semnat oamenii care au luat credite. Într-un stat de drept, când semnezi ceva îţi asumi”. Personajul care gândește așa nu e șeful ARB, nici vreun conțopist de la FMI, e însuși Mugur Isărescu ce inspiră atâta încredere românilor. Utilizând o filosofie asemănătoare și contractul cu Bechtel trebuia dus până la capăt pentru că avea toate semnăturile. Forțând un pic nota, pentru nici un produs n-ar trebui sa existe posibilitatea returnării la magazin pentru diverse probleme de conformitate, doar s-a semnat la perfectarea tranzacției. Hotărârea cu care Guvernatorul apăra clauzele abuzive din contractele de credit ne determină să privim un pic mai în profunzime subiectul. În primul rând, existența lor e o palmă pe obrazul BNR. Cum de s-a tolerat existența unor contracte-tip bagate pe gât tutturor clienților? BNR nu știa că nimeni nu negociază în sucursale detaliile creditelor de retail? În al doilea rând, modul în care în multe astfel de contracte se preciza ca dobânda fluctuează “în funcție de politica băncii”, e tot o palmă pe obrazul BNR. Cum poți tolera ca reglementator vânzarea pe scară largă a unui produs care lasă costurile împrumutului la mâna creditorului, fără să ia în calcul nici o referință? Au fost zeci de mii de astfel de contracte, cele mai multe în valută, destul de multe cu ipotecă.

De fapt, domnul Isărescu a tolerat multe având în vedere că este în funcție din 1991 și a văzut dezvoltându-se și căzând Caritasul, droaia de bănci devalizate de acționari și debitori înțeleși cu managementul, mega-escrocheria FNI, băncile populare. Pe cine a averizat Guvernatorul că n-ar fi cazul să doarmă liniștit? A dormit liniștit și BNR-ul când CEC-ul intra în afacerea SOV Invest. Când bula creditului era la apogeu, cerberul pieței bancare a făcut o minunăție de mișcare pro-ciclică și a relaxat creditarea. Când garsonierele din Militari ajunseseră la 70.000 euro s-a dat verde celor vroiau să le cumpere plătind rate până la 70% din venituri.

Recunosc că domnul Isărescu m-a făcut anul trecut să-i iert o parte din cele enumerate mai sus. A avut mai multe ieșiri publice în care se pronunța împotriva unui nou acord cu FMI, pe motiv că ne face să părem etern neajutorați. Între timp Guvernatorul i-a reevaluat pe colegii din FMI, e partizannul necondiționat al colaborării cu instituția financiară în următorii 2 ani. Vi-l imaginați pe Guvernator dând papucii FMI, cerând să-și facă bocceluța și să plece din țară cum a făcut omologul său ungur?

Mugur Isărescu și-a câștigat o parte din încrederea publicului după lupta sa homerică cu speculatorii cei răi din 2008, când i-a biruit, i-a stigmatizat, pe unuii i-a obligat să părăsească sistemul bancar. Însă în mai 2013, după ce bondurile românești  fuseseră incluse în niște indici JP Morgan, când leul se aprecia pentru că se paria masiv pe el, Guvernatorul ieșea la rampă să încurajeze speculatorii “buni” cu noi ținte optimiste pentru curs. Atunci era o speculație bună, în 2008 fusese una rea. Oare pe cea de la referedumul pentru demiterea Președintelui din vara trecută  cum s-o catalogăm? Euro ajunsese atunci la 4,64 lei și nimeni nu i-a sărit în apărare semn că flotarea controlată nu e apolitică.

În sfârșit, obiectivul unei bănic centrale în România a fost mereu stabilitatea prețurilor, lupta cu inflația. De când e Mugur Isărescu la BNR moneda naționala a pierdut 99,95% din valoare. Știm, a fost mai mult o inflație “politică”, funcționarii de la BNR nu s-au putut opune comenzilor transmise de policieni direct tiparului, totuși nu îmi amintesc de avertizări transmise de Banca Centrală  celor care dormitau cu banii la CEC , pe livrete de economii cu dobânzi modeste, când inflația sărea de 100% .

În aceeași ieșire publică în care sărea în apărarea clauzelor abuzive, Guvernatorul ne învața și cum funcționează băncile. "Băncile dau cu împrumut nu banii lor, ci banii deponenţilor. Băncile nu depun banii din depozite într-un seif de unde să îi scoată şi cu dobândă, ci împrumută cu mai multă sau mai puţină abilitate clienţilor. Aşa funcţionează băncile". Eu n-am pretenția ca Guvernatorul să explice limpede prin conferințe de presă cum dilată băncile masa monetară, cum se foloseșe efectul de levier pentru a multiplica depozitele sub formă de credit, cum orice credit se transformă intantaneu în depozit când e virat în contul beneficiarului, etc, etc. Când ești patriarhul sistemului nu fluieri în biserică. Totuși, parcă au mai învățat și clienții băncilor cum funcționează sistemul în toți anii aștia de criză, de ce le spunem basme în continuare? Asta cu atât mai mult cu cât BNR are un departament educațional în dotare (apărut, evident, după criză).

Sunt situații în care domnul Guvernator îmi e chiar simpatic. Asta în comparație cu posibilii săi succesori. Când văd de pildă fuleul domnului Lucian Croitoru, convingerea cu care apără piețele după criza finaciară pe care au generat-o și cum combate nevoia de reglementare din sectorul financiar cu citate din Platon, aproape că îl reevaluez pe domnul Isarescu. Pus să aleg între Lucian Croitoru-combinația perfectă dintre Goldman Sachs și HR Patapievici-și bonomia domnului Isarescu, îl prefer pe cel din urmă. Altfel, rămâne cum am stabilit.

Plătești de 6 ori valoarea casei de dragul băncii?

Știu persoane cu credit ipotecar în euro luat în 2007si 10% dobândă variabilă, calculată după algoritmul propriu al băncii. De atunci, au semnat un act adițional iar dobânda este Euribor plus 9%. La asemenea rate, până la scadență plasată peste 25 de ani, își plăteau casa de peste 3 ori. Asta însă la valoarea din 2007 a caselor. Cum prețurile s-au redus cu minim 50% în euro de la spargerea bulei imobiliare, înseamnă că își plătesc acum casa de 6 ori până la scadența împrumutului raportat la valoarea sa actuală de piață. Partea proastă este că le-au scăzut între timp veniturile (bonusuri, salarii) că doar e criză.

 

Intr-o lume civilizată, oamenii ăştia ar avea câteva soluţii. Nu va gândiţi la refinanţare, suma obţinută ar fi mult mai mică după scăderea valorii garanţiei şi prudenţa de care dau dovadă mai nou băncile. Cea mai la îndemână soluţie ar fi să dea banca în judecată şi să obţină o ajustare a costurilor, până la nivelul celor practicate în prezent pentru cei care iau ipotecare în euro (deci o înjumătăţire a lor). Au semnat un contract-tip, n-au negociat nimic-că aşa era atunci, iar mulţi au câştigat deja împotriva băncilor în justiţie pe cont propriu sau prin asociaţii. Din păcate, trebuie din nou mobilizaţi bani pentru avocaţi iar când mergi cu peste 70-80% din venituri la bancă, lună de lună, s-ar putea să nu mai ai de unde să strângi cureaua. Dacă BNR şi FMI nu s-ar opune, ar avea poate o şansă să primească nişte condiţii decente prin anularea tuturor contractelor similare dacă o asociaţie de protecţie a consumatorilor, pornind de la un singur caz câştigat în justiţie cu un contract de credit asemănător, ar da în judecată banca şi ar câştiga. Toate instituţiile enumerate, plus Guvernul nostru servil când vine vorba de duetul BNR-FMI, nu vor să audă însă de intrarea în vigoare a prevederii din condul civil care dă undă verde proceselor pe clauze abuzive. 

O altă soluţie decentă, dacă debitorii nu s-ar fi născut în România ci în orice altă ţara europeană (doar noi şi Ungaria nu avem o lege a falimentului personal, numai că în Ungaria statul s-a implicat destul de mult în ajutorul debitorilor cu probleme), ar fi să se declarare faliţi. De regulă, în astfel de cazuri, bunurile debitorului sunt vândute pentru a fi lichidizate iar banii se împart între creditori după care debitorul nostru începe o viaţă nouă, mergând eventual să stea în chirie. La noi nu este posibil acest lucru,dacă te declari în imposibilitate de plată şi nu mai dai bani băncii ţi se vinde casa iar pentru diferenţa de preţ rişti o poprire pe salariu pentru că ai rămas în continuare dator la bancă.  Şi nu e vorba de plăţi eşalonate pe 5-6 ani cât se prevede prin legile falimentului personal din alte ţări pentru sumele restante după executarea bunurilor, ci poţi fi dator pe viaţă în România chiar după ce ţi-ai pierdut casa. Şi mergi să stai în chirie dacă îţi mai rămân banii necesari după ce o treime din salariu ţi-a fost poprit de bancă! Asta că să nu mai spun că sunt ţări în care debitorul în dificultate rămâne în casă, se face un plan de rambursare, renunţă la o parte din confort (chiar şi la cablul TV) pentru a plăti mai mult, etc.De fapt, în mai toate ţările europene mai puţin în România, datornicul primeşte şansa de a lua viaţa de la început, doar în România ar trebui să rămână legat de bancă, plătindu-şi cu lacrimi şi sudoare de şase ori valoarea de piaţă a casei cum se întâmplă în acest moment.

Două vorbe despre gogoriţa scornită de BNR şi FMI. „Noi nu apărăm băncile ci sistemul bancar adică deponenţii când solicităm amânarea la Paştele cailor a proceselor colective pentru clauze abuzive sau când cerem că efectele acestora să nu fie retroctive. Noi de grija deponenţilor suspinăm de fapt”. Este adevărat că în Cipru şi deponenţii au fost afectaţi şi că noile reglementări la nivel european vor muta problemele băncilor cu probleme de pe umerii bugetului public pe cel al acţionarilor şi deponenţilor. Dar ce uită domnul Isărescu este tocmai plafonul de 100.000 euro. Dacă în Cipru, paradis fiscal şi bancar, nimeni nu s-a atins de el deşi dimensiunile sectorului bancar raportat la cele ale economiei cipriote nu se comparau cu ce există acum în România, cum de ar putea cineva să creadă că tocmai cu băncile autohtone (care n-au dat decât vreo 200.000 de credite cu ipotecare) se va întâmpla altfel? Sigur, n-ar fi deloc comod pentru unele bănci să vina cu provizioane în plus, poate unele ar sucomba, dar de aici până la a spune că în cazul României soarta deponenţilor e ameninţată, e o manipulare jenantă.

Poate soarta celor cu peste 100.000 euro în băncile cu probleme e ameninţată,  numai că aceştia nu sunt deponenţi de când s-a inventat plafonul de garantare la nivel european în valoare de 100.000 euro, ci investitori. N-au decât să-şi mute banii la CEC firmele şi bogaţii din top 300 pentru a se simţi în siguranţă, să lăsăm apoi băncile să facă rost de bani pentru despăgubiri şi provizioane şi să eliberăm nişte sute de mii de oameni din jugul ratelor înrobitoare. Unele bănci poate vor reuşi, altele nu şi vor fi înghiţite de băncile mari sau vor falimenta pur şi simplu. Altfel, ce rămâne de făcut pentru sănătatea sistemului bancar dacă un nou văl al crizei loveşte şi neperformantele urcă la cer? Să cotizăm toţi pentru el? Daţi un leu pentru AReBeu?

În final, să nu pierdem din vedere un lucru. Dacă marea majoritate a celor care sunt prinşi de bănci cu condiţii înrobitoare şi clauze abuzive vor refuza să mai plătească, politicienii vor fi forţaţi să adopte soluţii în favoarea lor aşa cum şi în Bulgaria s-a găsit o soluţie în favoarea celor exasperaţi de creşterile facturilor la energia electrică. 

Legea falimentului personal în Cehia, Polonia, Germania

În principiu, legea dă ocazia debitorului să-și plătească datoriile față de creditori prin vânzarea bunurilor mobile sau imobile. Când suma nu acoperă toată datoria, se poate stabilli un plan de plăți suplimentare întins pe maxim 5-6 ani iar restul datoriei se șterge.România, la presiunile băncilor și FMI, amână adoptarea unei legi a falimentului personal deși a rămas printre puținele țări europene (singura exceptând Ungaria) unde nu există o asemenea lege. In caz că autoritățile se vor răzgândi la un moment dat, iată câteva asemenea legi, prezentate într-un amplu raport London Economics din 2012.

În Cehia, există două proceduri judiciare pentru supra-îndatorare: falimentul și anularea datoriilor. Legea falimentului poate fi utilizată atât de persoanele fizice cât și de cele juridice. Declararea falimentului se poate face când debitorul este în imposibilitatea de a-și plăti creditorii iar suma obligațiilor sale o depășește valoarea activelor. Procedura poate fi deschisă atât de creditor cât și de datornic și presupune conversia activelor în bani de către administratorul falimentului (nu de către creditor deci). După ce aprobă raportul administratorului, instanța va da o rezoluție care deschide calea satisfacerii diverșilor creditori din suma rezultată. Anularea datoriilor poate fi solicitată doar de debitor, după ce acesta își asumă cu bună credință plata a cel puțin 30% din obligațiile sale în următorii 5 ani, in conditiile in care nu s-a mai aflat in ultimii 5 ani in insolvență sau nu a fost condamnat pentru infracțiuni economice. Anularea datoriei se poate face prin vânzarea activelor datornicului, fie prin asumarea unui calendar de plăți petnru următorii 5 ani. Creditorii sunt forțați să aleagă modalitatea de plată, fie îndreptându-se împotriva activelor debitorului (caz în care veniturile sale sunt protejate), fie împotriva veniturilor (caz în care proprietățile datornicului sunt protejate).  După îndeplinirea acestui plan de plăți eșalonate datoriile rămase sunt șterse prin decizia instanței.

În Polonia, o lege a falimentului personal a fost adoptată în 2009. Doar debitorul poate solicita falimentul, nu și creditorii acestuia, și nu cu o frecvență mai mare de zece ani. Pentru ca cererea să fie primită de instanță, debitorul trebuie să demonstreze ca supra-îndatorarea s-a produs ca urmare a unor condiții ce nu țin de voința sa (motiv de respingere a multor cereri între 2009-2010). În cadrul procedurilor este permisă vânzarea bunurilor mobile și imobile, inclusiv a bunurilor de valoare sentimentală. Se întocmește apoi un plan al plăților ce urmează să fie făcute creditorilor pentru ca aceștia să își recupereze sumele datorate, plan care nu se poate întinde însă pe mai mult de 5 ani și care sabilește inclusiv ce parte a datoriilor va fi anulată după efectuarea rambursării. La cererea creditorilor, pe parcursul celor 5 ani sumele plătite de datornic pot fi majorate dacă veniturile acestuia cresc. Legea protejează debitorii care ar risca să ajungă în stradă. După ce își vând bunurile mobile sau imobile vor primi o sumă care să le acopere valoarea chiriei pentru un an (suma variază în funcție de venitul debitorului, persoanele aflate în întreținerea sa, etc).

Legea din Germania este, previzibil, mult mai metodică. În prima etapă debitorul trebuie să încerce să negocieze o soluție cu creditorii în afara tribunalului. Dacă nu ajung la o înțelegere, debitorul va formula o cerere pentru a deschide insolvența, cerere care trebuie să includă o ofertă nouă pentru creditori, de eșalonare a plăților. Dacă majoritatea acestora o aceptă, soluția va fi adoptată și de instanță iar procesul se oprește. Dacă o resping, se intră în etapa 3: lichidarea bunurilor, cu sumele obținute astfel debitorul urmând să-și îmbunătățească oferta pentru creditori. Dacă tot nu e suficient, etapa 4: debitorul intră într-un plan de 6 ani în care trebuie să facă eforturi pentru a-și menține sau câștiga un job din care va plăti o parte din salariu creditorilor, ca și o parte a veniturilor din alte surse (se poate reține 50% din moștenirile primite în această perioadă). Datoriile care rămân neplătite după lichidarea bunurilor și plățile eșalonate timp de 6 ani se anulează.

De câtă informare e nevoie ca să votezi “corect” gazele de şist?

Avem deja două site-uri care ne informează despre gazele de şist iar cel mai optimist e făcut din bani europeni. Având în vedere experienţa cu Bechtel şi permeabilitatea administraţiei autohtone la “cointeresare”, întrebarea corectă nu este „cât de sigură e exploatarea gazelor de şist?” ci „cât de sigură poate fi în Romania?”.

Agenţia Natională pentru Resurse Minerale (ANRM), instituţia care se ocupă de coordonarea activităţilor de explorare şi exploatare a resurselor naturale din România, a primit recent o finanţare de la Comisia Europeană pentru un proiect de informare a cetăţenilor privind gazele de şist. În decembrie anul trecut avuseseră loc mai multe referendumuri locale în judeţul Constanţa, cei prezenţi exprimându-se ultra-majoritar împotriva exploatării, deşi numai referendumul din Costineşti a reuşit să îndeplinească cvorumul de 50% plus 1 (cam ce s-a întâmplat şi la  referendumul de suspendare a Preşedintelui). Poate că  cetăţenii din zonele vizate de exploatări nu erau bine informaţi când au votat anul trecut şi e nevoie de actualizarea bazelor lor de date mai ales că lucrurile s-au mai schimbat între timp. Reprezentanţii actualei puteri încurajau atunci protestatarii din Bârlad, mărşăluiau împreună cu ei, erau ecologişti. Ajunşi la putere lucrurile s-au nuanţat; nici premierul nu mai are dubii acum privind gazele de şist. 

Am cerut de la CE detalii despre grantul ANRM şi am aflat că este vorba de 60.000 euro, valoarea întregului proiect fiind de 120.000 (60.000 euro a pus ANRM, cofinanţare 50%).  Din aceşti bani s-a construit un site (infogazedesist.eu),  se vor organiza două dezbateri publice pe final de an la în Bârlad şi undeva în Dobrogea (poate la Costineşti, că va fi extra-sezon) iar potrivit directorului de proiect, de aceşti bani se vor cumpără în plus sondaje de opinie, se vor tipări cărţi şi pliante. Nu mi s-a răspuns când am întrebat cum se vor cheltui aceşti bani defalcat (cât ar putea costa de pildă să faci un website?).

Foarte repede a apărut însă un site “concurent” (gazedesist.ro), realizat de Grupul de Iniţiativă a Societăţii Civile Bârlădene. Pe site-ul ANRM, ce ţine de gazul de şist e roz. Nu sunt dileme, îndoieli, provocări de rezolvat. Chestia e sigură, studiile aduse spre lămurire o demonstrează. Tot cu studii vine însă şi gazedesist.ro, de data asta arătând contrariul, semnele de întrebare sunt la locul lor, riscurile sunt bine evidenţiate. Pe cine credeţi? Nu aveţi decât să comparaţi, să cântăriţi şi …să votaţi la următorul referendum local. Asta dacă se va mai organiza unul. Spre deosebire de Statele Unite, unde proprietarul decide cum utilizează terenul, în anumite coordonate fixate de stat, în România gazul de şist e proprietatatea întregului popor. Şi când îi arăţi poporului factura la gazele normale cu preţuri tot mai liberalizate, oare ce-o să voteze? Ghici ghicitoarea mea, vorba cuiva. 

Întrebarea de 100 de puncte este însă alta: va fi Chevron un fel de Bechtel? Vom lua teapă şi cu mediul cum am luat cu autostrada? Bechtel nu e sinonim cu supraevaluarea, a construit şi autostrăzi relativ decente prin vecini (vezi Albania, Croaţia), marile companii sar peste cal doar când corupţia şi indolenţa autorităţilor locale le invită. Iar asta e până la urmă principala îngrijorare privind Chevron. Dacă cei care verifică respectarea standardelor de mediu ar fi oameni decenţi, imuni la presiuni politice şi promisiunea unor comisioane, oamenii din Bârlad, Costineşti, Mangalia ar putea să doarmă liniştiţi. Tot liniştit a dormit însă bugetul de stat şi din el au zburat 1,4 miliarde de euro pentru mai puţin de 60 de kilometri de autostradă Bechtel. Întrebarea nu este dacă exploatarea gazelor de şist poate fi sigură, ci dacă va fi sigură în România? Iar răspunsul onest este „da, exploatarea ar putea fi sigură prin alte părţi. În România, poate”. Din păcate, funcţionarii permeabili la spăgi din ţara asta nu trebuie să pună ştampila doar pe proiecte de exploatare a unor perimetre izolate, slab populate, eventual doar de căprioare. E vorba însă de Litoral, o zonă intens călcată de turişti în sezonul de vară, chiar dacă pare greu de înţeles pentru bugetarii care petrec în Monaco.. Nu te poţi juca cu zona asta, chiar dacă în curând vom auzi că şi „oamenii din Costineşti nu vor decât să munceasca”.

Şi încă ceva. Franţa respinge gazele de şist, Angela Merkel a promis după dezastrul de la Fukushima să închidă mare parte din centralele nucleare din Germania. România, în căutarea „independenţei energetice”, se pregăteşte să dea undă verde gazelor de şist şi vrea două noi grupuri ale centralei de la Cernavodă. De ce să produci riscant acasă, în inima Europei, când poţi cumpăra din România, mai ales că proştii aia nici din redevenţe nu ştiu să profite? România a furnizat până la debutul crizei mână de lucru ieftină în Europa, acum a venit poate momentul să ofere şi energie ieftină. „Ieftin”e însă o noţiune relativa, mai ales când o treci consecutiv prin filtrul puterii de cumpărare din Vestul şi Estul Europei. Când poţi exporta gazele de şist în Vest, preţul lor ar putea fi mai mic poate doar în comparaţie cu gazul rusesc, nu neapărat şi cu cel românesc (a, dacă gazele de sist ar fi mai ietine decât cele extrase din Marea Neagră, s-ar mai apuca OMV & Exxon de treabă? Că doar avem gaze de sist pentru mai multe zeci de ani, cum arată nişte studii americane)