Se poate cultiva simţul umorului? Dar inteligenţa? Poate generozitatea?

Cum e cu simţul umorului? Cei mai mulţi gândesc că simţul umorului este, cumva, o moştenire genetică. Că te naşti amuzant sau plicticos ca un discurs mugurisăresc. Dar dacă nu e complet adevărat? Sigur, un temperament flegmatic sau dezinvolt şi un simt de observaţie dezvoltat te plasează din start în pole-position. Nu poţi face haz de necaz când eşti tensionat şi îţi vor scapa detalii spumoase şi pline de miez când eşti cu capul în nori. Dar aceste calităţi nu cântăresc foarte mult fără tehnica de bază a umoristului...Şi mă refer aici la schimbarea de direcţie. Asta e umorul, schimbare de direcţie. “Ea era urata dar foarte proastă”. Ha-ha-ha. Naraţiunea pare că curge într-un sens dar dă buzna poanta şi îl schimbă complet (dupa urata aparitia lui "dar" parea ca sugereaza ca urmeaza o calitate pozitiva...). Supoare, detensionare (urmărirea unei poveşti implică atenţie încordată), râsete. Dacă cunoşti sau doar intuieşti tehnica schimbării de direcţie, ai ceva talent la scris plus spirit de observaţie şi temperamentul necesar, ai toate atuurile să ajungi umorist de succes. Sau măcar un băiat de cartier simpatic.

Cum e cu inteligenţa? În accepţiunea comună e vorba doar de capacitatea combinatorie a minţii, ce au deci şahiştii de succes. Dar putem vorbi şi de inteligenţă lingvistică, emoţională, etc. Mă gândesc însă că aţi subînţeles “deşteptăciune” când vorbeam de inteligenţă. Capacitate combinatorie a minţii/maturitate emoţională/vocabular dezvoltat plus încă ceva. Să-i spunem calitatea de a fi bine plasat, de a înţelege corect contextul, de a intui consecinţele. Iar aici inteligenţa ar trebui dublată de încă ceva: gândire critică. O disciplină care nu se învaţă bineînţeles la şcoală, din simplul motiv că şcoala nu e locul în care te dezvolţi ci doar baby-sitting instituţionalizat. Dar dacă s-ar studia, am mai avea religia consumului, debitori pe vârf de bulă a creditului şi investitori pe vârf de bulă imobiliară, etc? Gândirea critică reprezintă deprinderea de a-ţi pune întrebări, de a cauta răspunsuri pe cont propriu refuzând să înghiţi pe nemestecate adevărurile altora. Şi mai ales sugestiile media.

Cum e cu generozitatea? Să pornim de la o observaţie simplă. De ce sunt generoşi săracii iar bogaţii avari? Un sărac e deseori generos sau tinde să fie mai generos decât un bogat, gândindu-se că sumele modeste la care renunţă nu-l vor trece graniţa în lumea bogaţilor. “Am nevoie de bani dar şi cu 100 de lei în plus şi cu 100 în minus nu voi deveni bogat, pot deci să fac o fapta bună cu ei”. Cine este mult mai bine mobilat financiar îşi înăbuşă uneori impulsurile de a dărui ceva pentru că se teme că gestul de a dărui poate fi începutul unui obicei care să-l aducă din nou în lumea săracilor. “Acum am bani dar dacă încep să dau câte 100 de lei fiecăruia mă voi obişnui să dispreţuiesc banii iar banii nu stau la cei care se poartă urât cu ei” este filosofia unor bogaţi. Mai este însă o motivaţie pentru dărnicia săracilor şi opacitatea bogaţilor. Gândul că în felul asta se poate tranzacţiona solidaritatea. Săracii care dau bani sau îşi oferă ajutorul gratuit se gândesc că pot fi şi ei într-o situaţie dificilă iar ajutorul acordat li se poate întoarce. Bogaţii în schimb cred că banii din cont îi pun la adăpost şi că îşi vor putea “cumpăra” ajutorul altora fără să fie deci nevoie să pretindă gesturi reciproce. Dar dacă motivaţia generozităţii nu este una habotnic-religioasă (“acumularea de puncte”) şi nu ţine nici de tranzacţionarea solidarităţii, cum explicam mai sus, putem ajunge la un resort ceva mai nobil care s-o declanşeze. Observaţia că nimic nu e veşnic, totul este perisabil şi nu are sens să încerci să conservi ceva (bunuri, bani, empatie) ţinând doar pentru ţine. Dacă porneşti de la premisa aceasta eşti pe drumul bun în găsirea generozităţii veritabile, a deschiderii spre celălalt şi a problemelor sale eclipsate până atunci de egoul tău.