Deși îmi propusesem să mă izolez până la alegeri de șuvoaiele de ură mobilizatoare și panica creativă, cred că datorez un articol în oglindă celui care îi viza pe susținătorii „proeuropenilor” („Cine sunt nicușoriștii și ce caută ei în viața lor”).
Spuneam acolo că cei care votează neizolaționist și proeuropean pot fi cuprinși în patru categorii: ONG-iști abonați la finanțări europene, corporatiști cu jobul amenințat de suveranismul economic, sinecuriști din diverse domenii (servicii, pilele politice din administrație, trompetele propagandei etc.) și elitiști din diverse păturile sociale, cei care semnează cu entuziasm apelurile ultimei șanse emise periodic de liiceni și cepețiști, cu speranța că se autovalidează îmbrățișând „valorile”.
În marea lor majoritate, susținătorii lui Nicușor își maschează interesele materiale concrete sub plapuma unor slogane bine insuflate de propagandă, pentru a le scuza mercantilismul. Deloc surprinzător, există categorii în oglindă în tabăra suveraniștilor.
Salariaților privilegiați din corporații li se opun micii patroni și angajații lor, PFA-urile, cei care nu depind în mare măsură de o suprastructură. Nu au nici pe departe privilegiile corporatiștilor, nu pleacă în city break-uri prea des și nici la team buildinguri nu o să-i vezi. Au salarii mici când sunt angajați și sunt hăituiți de fisc dacă sunt patroni sau angajați pe cont propriu. Frustrarea lor e mare, a tot crescut în ultimii ani văzând risipa bugetară direcționată spre privilegiați.
Sinecuriștilor nicușoriști li se opun pensionarii umiliți. Știrbi, subnutriți în unele cazuri, considerați electorat de mâna a doua, depind și ei de stat, dar nu pentru serviciile pe care le fac mafiei politice de la putere, ci ca recompensă pentru munca lor de decenii, prin care au susținut sistemul asigurărilor sociale. Și ei au infinite motive de frustrare și să se considere nedreptățiți de tranziție.
ONG-iștilor li se opun dezmoșteniții economiei de piață. Celor abonați la granturile UE li se opun cei care au ieșit de mult din orice statistică de șomaj, care supraviețuiesc în fostele orașe monoindustriale din ajutoare sociale sau din remiterile rudelor din străinătate.
Cei care au alergie la propagandă li se opun elitiștilor din tabăra progresistă. Ei nu mai suportă că aceleași figuri care i-au umflat de-a lungul timpului pe Băsescu și Iohannis, care au susținut isteria din pandemie și apoi din primele săptămâni ale războiului din Ucraina, vin acum să bată toba pentru Nicușor Dan.
Există, de asemenea, două diaspore—una a frustrării, plătită prost și la negru, făcând munci manuale și suferind de dorul copiilor rămași acasă, și una a integrării și bunăstării, care își poartă copiii cu ei și care ne dă lecții despre democrație din timp în timp, mai ales în perioadele electorale.
Sigur, exista si persoane care se regasesc in categoriile dintr-o tabara dar voteaza totusi cu cealalta iar de multe ori explicatia e data de asumarea afectiva mai degraba decat cea politica sau axiologica-mame care voteaza cum le spun copiii, soti/sotii care faca acelasi lucru, etc.
Două Românii, o singură cale...trumpistă?
În concluzie, avem două Românii. Una a privilegiilor și fițelor elitiste, alta a frustrării și a aversiunii crescute la propaganda care apără privilegiile primei tabere și ale finanțatorilor săi, mimând discursul despre valori și principii sau manipulând teama de apocalipsă financiară atunci când a doua tabără amenință că nu mai votează „corespunzător.”
„Pe cine ai vrea să ai vecin?”, ca să parafrazez o tehnică de dată recentă a partizanilor nicușoriști. Evident, de peste gardul progresiștilor vei auzi muzică bună și nu manele sau populară, va mirosi a brânză tofu pe grătar și nu a mici, și vei auzi râgâieli de prosecco și aperol, nu de bere proastă.
Iar când vei avea nevoie ca cineva să pună osul pentru tine, să-și riște o parte din confort, bunăstarea sau integritatea... vei bate la ușa „neamurilor proaste,” pentru că elitele sunt mai degrabă cam empatice („Tati, îmi spui că mă iubești? Chiar trebuie?”), e greu să le defocalizezi de pe egoul lor.
Una peste alta, sunt totuși optimist legat de votul din 18 mai. Se refac taberele, retorica și chiar meme-urile din campania Trump-Harris. Dacă la ei s-a putut, cu woke-ismul, sinecurismul și deep state-ul și mai bine înrădăcinate, se va putea și la noi—mai ales că avem precedentul alegerilor anulate.
Cum mai spuneam, dacă suveraniștii vor pierde alegerile, va fi o fraudă, nu încă o reușită a propagandei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu