Chiar avem nevoie de FMI?

M-a amuzat săptămâna trecută un articol-pamflet de pe Hotnews care împacheta mesajul populist şi apelurile de nu vinde activele valoroase din economie practicate de fosta Opoziţie la începutul anului trecut într-un protest indignat după ultimele decizii ale Guvernului Ponta. Dacă vă amintiţi, moţiunea care a trântit Guverul Ungureanu se intitula “Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată! şi ataca cu un populism grobian tentativa (eşuată) de privatizare a CupruMin, atitudinea mai degrabă favorabilă exploatării gazelor de şist şi aurului de la Roşia Montana sau vânzarea unui pachet minoritar suplimentar de la Transelectrica şi de la alte companii din energie (în cazul Translectrica se reproşa ca preţul este inferior celui din oferta publică din 2006, deşi compania trecuse între timp de la un profit consistent la o pierdere mai greu de digerat).

După ce orice privatizare sau subiect sensibil legat de locurile de muncă la stat au fost îngheţate în 2012, an electoral, iată că Guvernul s-a angajat recent ca până în iulie să recupereze terenul pierdut şi să vândă acţiuni la Transgaz (nu ratăm oportunitatea gazelor din Marea Neagră, cum s-a invocat anul trecut la amânarea ofertei secundare?), Romgaz, integral CFR Marfă (nu mai e societate strategică?), complexele energetice, etc. În plus, exploatarea gazelor de şist nu mai sună rău pentru Premier iar la Roşia Montana…riscăm să ne dea în judecată investitorul plicitisit de aşteptare, deci trebuie făcut ceva.

De ce atâtea cedări surprinzătoare având în vedere discursul practicat cu mai puţin de un an în urmă? Autorităţile, devenite brusc “responsabile” la trecerea din opoziţie la putere, arată cu degetul spre FMI. Ei ne obligă, nu avem ce face, noi am vrea dar nu se poate. De ce ţin atât de mult politicienii, indiferent de culoare, la relaţia cu FMI?

Cel mai la îndemână răspuns este că FMI asigură un somn liniştit şi o acumulare de osânză netulburată la putere taberei politice ce deţine majoritatea. România nu mai este în postura din 1989, fără datorii externe şi fără obligaţii de onorat. Ţara funcţionează pe deficite şi cu datorii de onorat, pentru finanţarea lor la costuri rezonabile este nevoie de bunavoinţa creditorilor interni şi externi. Dacă pe cei interni îi rezolvă BNR (banca centrală oferă lichiditate la discreţie la dobânda de politică monetară, de 5,25%, urmând ca băncile locale să plaseze banii în titluri de stat, cu o mică primă care să le justifice efeortul), pentru cei externi avem nevoie de acordul cu FMI pentru ca dobânzile să nu sară prea mult peste cal (pentru a fi percepuţi ca economie fără derapaje, oarecum “sigură”). Nu vă gândiţi că România are datorie mică (35% din PIB, 51 miliarde euro), costurile cu refinanţarea ei sunt mari (în medie, dobânzi de 5%). Cheltuim de pildă cu dobânzile cam cât creştrea economică preconizată în 2013 (1,6% din PIB); dacă creştem mai puţin ne scufundăm şi mai mult în datorii. E ca şi cum am avea datorii de 100% din PIB (ca SUA) dar le-am refinanţa la dobânzi puţin peste 1,5%.

Facem deci sluj în faţa FMI pentru că de ei depinde mărimea dobânzii la partea în valută a datoriei publice (ponderea ei este de 50% din total) şi pentru că în lipsa unei atitudini cooperante (implicând aici privatizări ale resurselor şi eterna protecţie acordată băncilor în dauna debitorilor-vezi ultima solicitare a Fondului de amânare a unui articol din Codul de Procedură Civilă) politicienii ar trebui să accepte ajustări interne nepopulare dar cuantificabile electoral (concedieri în sectorul de stat, tăieri de fonduri pentru clientela de partid, etc). Concesiile făcute FMI cumpără liniştea şi prosperitatea la guvernare. Merită însă efortul?

În 2013 şi 2014, conform graficului de rambursare sumat, dispare mai bine de jumătate din datoria publică în valută, plătită preponderent din rezerva BNR. Dacă ţinem sub control deficitele, nu sărim cu populismul peste cal şi ne abţinem cât putem de la investiţii publice costisitoare (ne place sau nu, n-am ajuns încă la stadiul de a respecta banul public, se fură încă prea mult), nici n-am avea nevoie de certificate de bună purtare de la FMI iar grosul necesarului de finanţare va veni din piaţa internă. Vă temeţi că băncile nu vor plasa la infinit bani în certificate de trezorerie ale Guvernului? Ia să vedem cu ce ochi vor privi bancherii nişte emisuni de titluri de stat pentru populaţie, bine popularizate? Vor mai mima abstinenţa în căutarea unor randamente superioare? Eu pariez că nu.

Cel mai bine a sesizat că nu riscăm mare lucru dacă ne dispensăm de FMI însuşi Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Sigur, nu s-a spus pe şleau că odată cu scăderea datoriei publice în valută nu trebuie să avem insomnii legate de refinanţarea din pieţele externe, Guvernatorul s-a limitat să sublinieze că nu pică bine postura de etern asistat pentru credibilitatea unui Guvern. L-o fi auzit însă cineva? După graba Guvernului Ponta de a-şi face temele pentru vizita FMI şi de a-şi asuma cuminte sarcini noi, s-ar zice că nu.

Cum îi face domnul Swap imagine guvernului Ponta

“Leul a fost o valută lovită în 2012, poate nemeritat”, “euro scade ca efect al stabilității politice din țară”, “economia nu arată rău”, etc. De fapt aprecierea leului din ultimele zile ține mai puțin de macroeconomie și politică și are de-a face cu speculațiile câștigătoare care se fac pe piețele valutare. Citiți mai jos cum câștigă de două ori cei ce vând euro și cumpără lei.

“Vă amintiți când se deprecia leul în vara? Toți dădeau vina atunci pe USL…Acum, când leul se întărește față de euro, să ne gândim că e meritul Guvernului, nu?” spunea într-un interviu la începutul anului Premierul. Și pe bună dreptate să se mândrească: nici n-a facut bugetul, nici n-am trecut cu bine peste varful de rambursare al datoriei publice că leul s-a și năpustit pe euro și  crește ca apucatul. Ieri, cursul a fost de 4,375 lei/euro, o fotografie frumoasă de grup pentru perechea valutară care începea anul de la 4,428 lei/euro.

Vi se pare un mizilic avansul de 1,2% al leului în 2012? Poate vouă, dar există în lume o specie deosebit de încântată de asta:  speculatorii de pe Forex (piața valutară internațională). Ei câștigă de mai multe ori din aprecierea leului iar profiturile se scriu cu mai multe cifre!

Cine nu știe cu ce se mănâncă sportul asta, explicăm pe scurt. Se joacă în marjă, chiar și cu una de 1% (pui 1% din suma drept garanție, imobilizezi niște bani pentru a suporta eventualele pierderi și suporți oscilațiile de preț ale contractului euro/leu ca și când ai fi investit toți banii-de exemplu, la o oscilație de 1% îți dublezi banii dacă ai pariat în direcția bună). Leul nu crește însă din această cauză ci mulțumită punctelor de swap. Punctele de swap sunt costurile de tranzacționare (nu se percep comisioane dar asta nu înseamnă că distracția pe Forex nu costă!) și reprezintă, în principiu, diferența dintre dobânzile de referință din economiile de proveniență ale celor două valuter, cu ceva ajustări în funcția de politica brokerului. Cine cumpără de pildă contractul Euro/Leu (valoare 100.000 euro), va plăti zilnic un anumit număr de puncte de swap, iar cine vinde Euro/Leu (vinde euro și cumpără lei) va primi un număr de puncte de swap. Ce înseamna asta în bani?

La XTB de pildă, pentru cumpărarea de Euro/Leu plătești 8,06 puncte de swap, la vânzarea Euro/leu primești 5,78 puncte de swap. Un punct de swap reprezintă 0,0001 din valoarea contractului, deci 10 euro. Cine vinde euro ca să cumpere lei va primi deci 57,8 euro pe zi, ceea ce la o marjă (garanție) minimă de 1% (1.000 euro la o valoare a contractului de 100.000 euro) înseamnă peste 5% câștig zilnic.Sau 15%, dacă ne uităm la cotațiile Admiral Markets, pentru echivalentul unui lot de 100.000 euro! Păi, să tot pariezi pe leu!

Vă dați seama că o valută care provine dintr-o econommie ce traversează o perioadă de stabilitate și cu o dobândă mare de referință în spate, va fi raiul speculatorilor. Numărul mare de investitori care intră “short” pe euro/leu (vând euro si cumpără lei) determină simultan și deprecierea euro în piața valutară și un câștig constant din puncte de swap. Cu alte cuvinte, speculatorii câștigă în acest moment pe ambele sensuri din euro/leu 9și din deprecierea cursului și din punctele de swap), profitând de “stabilitatea politică” și alte bla-bla-uri folosite pentru explicarea publicului larg evoluțiile valutare. Până când? Până când euro va ajunge atât de jos încât speculatorii se vor muta pe poziții de cumpărare, simțind că vor câștiga mai mult din aprecierea cursului euro/leu față de cât vor pierde din punctele de swap (în acest caz se plătesc puncte de swap).Moment în care politicienii vor da din noou vina unii pe alții sau vor încerca să-l aresteze pe sir Swap cum au mai făcut cu Rasdaq-ul!

Pentru avizati: 

Swap-ul pentru perechile valutare este calculat dupa formula:

f = (s x p x r) / d

unde:  f = ajustarea zilnica;  s = numarul de CFD-uri in valuta de baza, prima; p = cotatia la rollover (cotatia medie AM la 17:00 ET – 22:00GMT);  r = diferentialul ratei LIBOR dintre prima valuta si a doua valuta; d = numarul de zile, se utilizeaza 360.

Daca prima valuta are o dobanda superioara, atunci va fi creditata balanta pentru o pozitie long, de cumparare, sau debitata in cazul unei pozitii short, de vanzare.  Daca prima valuta are o dobanda inferioara, atunci va fi debitata balanta pentru o pozitie short, respectiv creditata pentru o pozitie short.