Chiar avem nevoie de FMI?

M-a amuzat săptămâna trecută un articol-pamflet de pe Hotnews care împacheta mesajul populist şi apelurile de nu vinde activele valoroase din economie practicate de fosta Opoziţie la începutul anului trecut într-un protest indignat după ultimele decizii ale Guvernului Ponta. Dacă vă amintiţi, moţiunea care a trântit Guverul Ungureanu se intitula “Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată! şi ataca cu un populism grobian tentativa (eşuată) de privatizare a CupruMin, atitudinea mai degrabă favorabilă exploatării gazelor de şist şi aurului de la Roşia Montana sau vânzarea unui pachet minoritar suplimentar de la Transelectrica şi de la alte companii din energie (în cazul Translectrica se reproşa ca preţul este inferior celui din oferta publică din 2006, deşi compania trecuse între timp de la un profit consistent la o pierdere mai greu de digerat).

După ce orice privatizare sau subiect sensibil legat de locurile de muncă la stat au fost îngheţate în 2012, an electoral, iată că Guvernul s-a angajat recent ca până în iulie să recupereze terenul pierdut şi să vândă acţiuni la Transgaz (nu ratăm oportunitatea gazelor din Marea Neagră, cum s-a invocat anul trecut la amânarea ofertei secundare?), Romgaz, integral CFR Marfă (nu mai e societate strategică?), complexele energetice, etc. În plus, exploatarea gazelor de şist nu mai sună rău pentru Premier iar la Roşia Montana…riscăm să ne dea în judecată investitorul plicitisit de aşteptare, deci trebuie făcut ceva.

De ce atâtea cedări surprinzătoare având în vedere discursul practicat cu mai puţin de un an în urmă? Autorităţile, devenite brusc “responsabile” la trecerea din opoziţie la putere, arată cu degetul spre FMI. Ei ne obligă, nu avem ce face, noi am vrea dar nu se poate. De ce ţin atât de mult politicienii, indiferent de culoare, la relaţia cu FMI?

Cel mai la îndemână răspuns este că FMI asigură un somn liniştit şi o acumulare de osânză netulburată la putere taberei politice ce deţine majoritatea. România nu mai este în postura din 1989, fără datorii externe şi fără obligaţii de onorat. Ţara funcţionează pe deficite şi cu datorii de onorat, pentru finanţarea lor la costuri rezonabile este nevoie de bunavoinţa creditorilor interni şi externi. Dacă pe cei interni îi rezolvă BNR (banca centrală oferă lichiditate la discreţie la dobânda de politică monetară, de 5,25%, urmând ca băncile locale să plaseze banii în titluri de stat, cu o mică primă care să le justifice efeortul), pentru cei externi avem nevoie de acordul cu FMI pentru ca dobânzile să nu sară prea mult peste cal (pentru a fi percepuţi ca economie fără derapaje, oarecum “sigură”). Nu vă gândiţi că România are datorie mică (35% din PIB, 51 miliarde euro), costurile cu refinanţarea ei sunt mari (în medie, dobânzi de 5%). Cheltuim de pildă cu dobânzile cam cât creştrea economică preconizată în 2013 (1,6% din PIB); dacă creştem mai puţin ne scufundăm şi mai mult în datorii. E ca şi cum am avea datorii de 100% din PIB (ca SUA) dar le-am refinanţa la dobânzi puţin peste 1,5%.

Facem deci sluj în faţa FMI pentru că de ei depinde mărimea dobânzii la partea în valută a datoriei publice (ponderea ei este de 50% din total) şi pentru că în lipsa unei atitudini cooperante (implicând aici privatizări ale resurselor şi eterna protecţie acordată băncilor în dauna debitorilor-vezi ultima solicitare a Fondului de amânare a unui articol din Codul de Procedură Civilă) politicienii ar trebui să accepte ajustări interne nepopulare dar cuantificabile electoral (concedieri în sectorul de stat, tăieri de fonduri pentru clientela de partid, etc). Concesiile făcute FMI cumpără liniştea şi prosperitatea la guvernare. Merită însă efortul?

În 2013 şi 2014, conform graficului de rambursare sumat, dispare mai bine de jumătate din datoria publică în valută, plătită preponderent din rezerva BNR. Dacă ţinem sub control deficitele, nu sărim cu populismul peste cal şi ne abţinem cât putem de la investiţii publice costisitoare (ne place sau nu, n-am ajuns încă la stadiul de a respecta banul public, se fură încă prea mult), nici n-am avea nevoie de certificate de bună purtare de la FMI iar grosul necesarului de finanţare va veni din piaţa internă. Vă temeţi că băncile nu vor plasa la infinit bani în certificate de trezorerie ale Guvernului? Ia să vedem cu ce ochi vor privi bancherii nişte emisuni de titluri de stat pentru populaţie, bine popularizate? Vor mai mima abstinenţa în căutarea unor randamente superioare? Eu pariez că nu.

Cel mai bine a sesizat că nu riscăm mare lucru dacă ne dispensăm de FMI însuşi Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Sigur, nu s-a spus pe şleau că odată cu scăderea datoriei publice în valută nu trebuie să avem insomnii legate de refinanţarea din pieţele externe, Guvernatorul s-a limitat să sublinieze că nu pică bine postura de etern asistat pentru credibilitatea unui Guvern. L-o fi auzit însă cineva? După graba Guvernului Ponta de a-şi face temele pentru vizita FMI şi de a-şi asuma cuminte sarcini noi, s-ar zice că nu.

Logica stramba a liberalizarii pretului la gaze

Consumatorii casnici platesc doar 50% din pretul mediu la nivelul UE27 iar cei industriali 68%. Rusine, privilegii, liberalizare grabnica, nu? Cifrele sunt si in programul de guvernare la capitolul energie, dar lipsesc datele la nivelul salariului mediu din Romania vs cel din UE, pentru o comparatie completa. Or, cand ai mai putin de 25% din media europeana la venituri, de ce sa cedezi presiunilor FMI grabindu-te sa scoti bani din buzunarele cetatenilor pentru a trai mai bine... OMV?

Stiu, statul n-are decat sa vanda la pretul pietei gazul sau iar cu ce castiga in plus sa subventioneze facturile nevoiasilor, nu? Nu uitati insa ca productia de gaz autohton e impartita 50%-50% cu OMV. Liberalizarea preturilor face deci OMV sa vanda mai scump iar statul sa dea pe pere ce ia in plus pe mere, adica ce rezulta din pretul mai mare la gaze pentru companii se duce in subventii pentru populatie (si nu uitati ca actionarii Romgaz devin tot mai mult privati tot prin grija FMI, deci subventiile or sa vina tot mai putin din dividendele Romgaz varsate statului si tot mai mult din alocarile de la buget). Cu ce ma incalzeste pe mine, posesor de centrala pe gaz, ca vor plati mai mult si combinatele de ingrasaminte daca mie mi se dubleaza factura si nu am veniturile necesare pentru a primi subventii? Suveranitatea e un termen cam vag, dar ma gandesc ca statul cu ceva resurse ar trebui sa decida de unul singur cu ce pret vine propriei populatii (daca FMI are ceva de obiectat sa rezolve mai intai chestiunea in zona Golfului, Rusia, ma rog, statele unde mai exista ceva resurse si preturi mai mici pentru populatie). Cand stiu cu ce pret de nimic a cumparat OMV Petromul, cand stiu ce artificii a facut sa ascunda an de an profitul (mai tineti minte lantul de benzinarii cumparat de Petrom de la OMV?) doar ca sa nu livreze statului partea care i se cuvenea sub forma de dividende, n-am nici un chef sa le plang de mila austriecilor ca nu pot vinde “la pretul pietei”in Romania. Le ajunge ca vand titeiul romanesc la pretul international desi costurile de extractie sunt de peste 4 ori mai mici.

In plus, tineti cont ca in Romania cam jumatate din cheltuielile gospodariilor se duce pe alimente, bauturi, tigari si o cincime pe “utilitati” (in urban sumele sunt mai mari pentru ca la tara gazele si apa nu sunt chiar atat de raspandite pe cat am vrea). Dublati cheltuielile cu utilitatile si vedeti ce obtinem: eliminarea unor mofuri neesentiale gen cheltuieli cu sanatatea, transportul, concediile, educatia copiilor. Da, dar actionarii OMV vor fi fericiti. Merita sa ne sacrificam pentru ei de vreme ce am luat 20 de miliarde euro imprumut si trebuie sa stam drepti in fata FMI. Sau poate ca nu.

Goldman Sachs fluiera in Biserica mizand pe deprecierea dolarului. Bonus: ghid de interpretare a paritatilor valutare. Moca: o paralela DSK-Wikileaks

Cand tot mujicul din piata Forex parea setat pe shortat Euro/USD si revenirea miraculoasa a dolarului, dumnezeii de la GS schimba complet perspectiva. Motivatiile sunt bineinteles macro, de parca ciclicitatea evolutiei celor doua valute ar tine cont de asa ceva in mod real. Cititi mai jos detaliile plus un mic ghid de interpretare a oscilatiilor valutare in functie de pshihologia jucatorilor.

Cine s-a jucat pe pietele valutare stie ca multi brokeri ofera servicii de analiza, rapoarte macro bine up-datate, selectie de stiri la zi. Asta de parca pietele ar tine in mod real cont de asa ceva. Sa luam de pilda perechea euro/dolar. In prima parte a lui 2008 ajunsese la 1,6. A fost apoi 1,2 cand cu problemele porcusorilor, apoi aproape 1,5 luna trecuta. Ce s-a intamplat atat de diferit in economomiile celor doua zone-mamut pentru a justifica volatilitatea in cauza? Sigur, daca te referi in rapoarte numai la reperele analizei tehnice, si ii dai oblu cu suporturi, rezistente, MACD-uri si lumanari japoneze iti pierzi audienta pe traseu. Bizonii vor argumente mult mai “solide” decat un numar de linii trase pe un grafic, asa ca avem raporte macro, cu deficite comerciale si bugetare, evolutii PIB, etc. Numai ca astfel de “detalii” influenteaza pietele doar pe termen scurt, trendul principal continuand apoi netulburat odata cu de-focalizarea media.

Cel mai bine e sa te misti la apogeul unor sentimente profund umane: teama si euforia. Cine mai dorea dolari cand euro valora 1,5 usd luna trecuta? Dar euro la 1,2 dolari la inceputul anului? Stiu, nu e deloc simplu sa identifici corect momentul de intrare sau iesire de pe o anumita pereche valutara. Urmareste insa atent corul media. Daca ziarele vorbesc tot mai mult de momentul ideal pentru a vinde sau cumpara o valuta, e cazul sa faci invers. In general, momentul in care turma e manata concertat intr-o anumita directie marcheaza o schimbare de trend.

Euro/Dolar prin filtrul GS
Sa revenim acum la dumnezeii de la Goldman (preseditele bancii de investitii asemuia cu ceva timp in urma activitatea bancherilor cu cea a lui Dumnezeu). Interesant e aici contextul si nu argumentatia. GS pariaza impotriva unui trend care parea consolidat in piete, vazand in continuare depreciere a dolarului, targetul sau pentru raportul Euro/Dolar fiind de 1,45; 1,5 si 1,55 pe un orizont de 3,6 respectiv 12 luni (1,42 in prezent). Goldman zice asa:

-Deficitul structural al contului curent al SUA intensifica nevoia strangerii de fonduri. Pentru ca dolarul sa se stabilizeze sau sa se aprecieze ar trebui ca investitorii sa fie convinsi ca este momentul unui plasament pe termen lung in SUA, ceea ce nu pare cazul.
-Cu un somaj ridicat, o consolidare fiscala amanata si o continua slabire a pietei imobiliare sperantele de crestere economica in SUA sunt mai fragile decat in alte parti.
Ceea ce face tot mai greu de finantat deficitele americane.
-In absenta investitorilor, politica Fed va ramane la fel de permisiva iar dobanzile reduse. Diferentialul de dobanda este in defavoarea dolarului.
-Cresterile de preturi din domeniul energiei reduc venitul disponibil pentru alte cheltuieli de consum la nivelul gospodariilor, cererea in scadere afectand negativ PIB-ul. Un pret mai mare la petrol adanceste de asemenea deficitul comercial al SUA, punand din nou problema strangerii de fonduri din exterior.

Mai multe despre viziunea GS gasiti aici. Acum, nu trebuie sa va mizati toti banii pe analizele lor pentru ca mai sunt si alte interese de aparat prin vecini cu genul asta de instrumente. Sa nu uitam apoi de recomandarea lor de “BUY” cand pretul petrolului atinsese maximele in iunie 2008, cu target de 200 dolari/baril. Este insa interesant de urmarit “feelingul” GS si efectele lui deloc neglijabile, avand in vedere ca Goldman este printre putinii mamutii care a supravietuit dupa glaciatiunea financiara.

Addendum
Pentru ca textul de azi e ceva mai scurt, va propun o completare fara legatura cu subiectul. Cititi aici niste conexiuni inedite legate de arestarea boss-ului FMI, recent demisionat din fruntea institutiei. Eu parca as paria ca evolutiile ulterioare vor semana cu cazul Wikileaks. Si acolo am avut un scandal sexual, aratarea hotarata a pisicii spre Julian Assange si apoi o tacere mormantala (ati mai vazut vreo “scurgere” semnificativa de informatii marca WL in ultima vreme? Parca urma ceva important despre o banca Americana, etc, etc..?). Probabil ca dupa demisia lui DSK sapaturile media prin trecutul sau vor inceta (aud ca si o jurnalista de la Realitatea s-a declarat curtata excesiv de personaj. Oare unde o fi fost la ora aia Bianca lui Bote?), articolele despre episodul neclar cu violul vor fi tot mai putin numeroase iar procesul declansat ulterior va trena terminandu-se in coada de peste. Astept insa intr-un viitor relativ apropiat o initiativa majora demarata de institutie (FMI), bineinteles sub bagheta noului board.

PS: Vad ca tocmai s-a lansat ideea unui plan Marshall pentru lumea araba. Sunt curios care va fi rolul FMI aici.

Calculele(le) Onorabilului domn Isarescu

Zilele trecute, Onorabilul a avut chef sa se dea pe sticla, prin urmare Venerabilul sau consilier Vasilescu a fost trimis la redactorii-sefi din principalele canale media sa medieze niste aparitii “intamplatoare”. N-am prea inteles de ce s-a dorit focalizarea cu pricina, ca mari mesaje de transmis norodului (sau narozilor de la Cotroceni si Piata Victoriei) n-au prea fost. Poate doar atentionarea de a nu scapa boii electorali in porumbul public in 2012 si castana trasa micului Titulescu (China? Rusia? Jizas! FMI iz za best!). A mai pomenit ce-i drept la un moment dat la TVR de schimbarea paradigmei financiare globale dar gastele Lidia Moise si Rodica Culcer erau prea ocupate sa culeaga scamele de pe reverul Onorabilului si n-au insistat. Imi vine oricum greu sa cred insa ca Onorabilul ar fi pomenit ceva de etalonul aur, sau de un de un cos valutar care sa includa si aurul, avand in vedere ca noi ne-am trimis aurul pe afara pentru ..credibilitate (!) iar aurul pe care l-am cazat in timpul razboiului la Moscova nu-l prea vrem de frica sa nu-l revendice entitatile private care alcatuiau BNR in acel timp (era aurul BNR, nu al Romaniei!). Cum Onorabilul si nici Venerabilul n-au facut in mod public si explicit calculele de rentabilitate privind imprumutul FMI, le reiau eu mai grosier acum, sa inteleaga si Doreii fara frontiere.

Asaaaa. Deci prin 2009 Romania s-a trezit cu un deficit greu finantabil de vreo 6-7% din PIB. Sa zicem ca lipseau vreo 8-9 mld euro, bani pe care pietele externe i-ar fi dat usturator de scump, poate la 10% dobanda, cam sub Grecia. Ei bine, Onorabilul s-a gandit atunci la urmatoarea schema: luam bani de la FMI, mai luam ceva de la UE, ii parcam la BNR si eliberam rezervele bancilor cu care ne intelegem sa cumpere titluri de stat in ei. Toata lumea e multumita, politicienii nu se confrunta cu miscari sociale, speculatorii nu ne ataca la curs, pupat piata Independentei. Prin urmare bancile si-au primit banii, au si externalizat repede o parte si au cumparat cu restul titluri de stat cu dobanzi in jur de 7%. Pentru banii de la FMI platim insa 3,5% dobanda. Adunati 7% (cursul leu-euro a fost cvasi-stabil in ultimii 2 ani) cu 3,5% aplicat la o suma cam de douri ori mai mare si vedeti cat da. Imprumuturile externe angajate (20 miliarde) sunt mult mai consistente decat deficitul care trebuia acoperit, asa ca pana la urma ne costa chiar mai mult schema cu FMI decat finantarea din pietele externe, unde si costurile au mai scazut intre timp daca nu te cheama Grecia sau Irlanda. De ce a fost atunci FMI solutia providentiala? Uite ca prostii de bulgari o duc bine-mersi si fara dumnezeii de la FMI.

Ca sa nu mai zic ca speculantii aia ordinari care ne-ar fi imprumutat la extern cu 10%, nu ne-ar fi impus ce sa facem prin economia nationala. Si poate nu s-ar mai fi pus problema de viitoare privatizari in scopul eficientei desigur, si eliminarii managementului neperformant de stat.

PS: Special pentru comentatorul Vala, bancher de meserie, care incearca sa imi dea cu matematica peste ochi….Deci Romania avea nevoie de o suma de bani pentru a-si finanta deficitul, sa spunem S. In loc sa se imprumute din pietele externe cu dobanda de 10%, platind deci anual 0,1 S (10 S/100) in contul acestei datorii, ce a facut Guvernul? A luat de la FMI+restul dublu, deci 2S, pentru care plateste o dobanda de, sa zicem, 3,5% pe an adica 0,07 S (2S x 3,5/100). Banii de la FMI au mers insa la BNR, care a eliberat banii bancilor din rezerve, bani care s-au dus partial in finantarea deficitului. Imprumuturile de la banci au dobanda de 7% pe an, adica 0,07S (cursul a fost stabil, asa ca sunt comparabile randamentele). Adunam acum si comparam costurile anuale: pe de-o parte avem 0,1 S, pe de alta 0,14 S (0,07+0,07), adica platim mai mult in varianta Isarescu (si asta chiar daca scad din cei 0,14 S randamentul sumelor plasate de BNR in bonduri americane-nu prea stiu la ce scadente s-au facut plasamentele respective, banuiesc ca la cele mai scurte, probabil la 2 ani, cu randamente sub 1%, deci maxim 0,02S in cazul nostru).

Cine conduce de fapt tara asta

Haideti sa punem cap la cap impreuna doua informatii publice: 1) Romania este cel mai mare datornic al FMI (vezi aici) si 2) Guvernul va avea in curand un “cap limpede”(aici) care sa includa economisti straini, echipa respectiva urmand sa se ocupe de strategia Romaniei pe termen lung.

Capul limpede al Guvernului cu neuroni de import urmeaza sa dicteze deci o strategie considerata potrivita pentru tarisoara asta cu politicieni impotenti si incapabili, in care Occidentalii au bagat deja suficienti bani pentru mai privi impasibili leapsa pe care o joaca autoritatile si contribuabilii, partidele de varii coloraturi, diferitele autoritati ale statului zilnic; si bineinteles, acelasi Cap Limpede va veghea la implementarea sa, ca in Guvernul roman, sfasiat de imperative electorale din 2 in 2 ani (locale, europarlamentare, generale), si in alternativele la actuala clasa politica nimeni nu mai angajeaza vreo speranta lesinata.

Astept impacat momentul in care Primul-Ministru va deveni un decorativ purtator de cuvant pentru “troika” UE-FMI-Asociatia Bancilor Straine din Romania (Boc i s-ar potrivi oricum manausa rolul asta).Un moment deloc indepartat avand in vedere "forta de negociere" de care deja dau dovada autoritatile in relatia cu FMI, o institutie fata de care "centura de siguranta" din urma cu un an se transforma pe nesimtite in cordon ombilical.Teama mi-e insa ca bebelusul adaptat economiei de criza, Romania pre numele sau, se va naste cu cordonul ombilical infasurat in jurul gatului riscand sa se sufoce inainte de a deveni un mare succes al FMI (singurul?).

Lucrurile se leaga

Dan Selaru are o postare-bomba astazi.
Vezi http://romaniadeieri.blogspot.com/2010/11/raspunsuri.html.
Veti descoperi niste informatii halucinante despre soarta Tezaurului Romaniei , trocul privind datoria Germaniei, adevarata dimensiune a “rezervelor” BNR dupa ce excludem banii bancilor comerciale si datoriile platibile de catre aceasta, cum am trimis aurul pe care il mai aveam in afara Romaniei pentru a nu mai cheltui pentru …asigurarea securitatii sale si in fine, motivele intrunirii Comisiei Trilaterale la Bucuresti si achizitiei de bonduri guvernamentale americane de catre BNR.

Avand in vedere acest text, am de facut comentariile mele:
1. Scumpa, tare scumpa paza la hambarul cu aur al d-lui Isarescu.
Romania a trimis in strainatate aurul pe care il are (suntem printre primele 10 natiuni daca nu ma insel la acest capitol), pentru ca nu putea suporta costurile de 1 milion euro/luna! Ca sa nu dea acesti bani de pomana, BNR a trimis aurul la Londra, Zurich si Geneva, unde primeste o dobanda de 4% pe an pe el! Intrebare intrebatoare: oare de ce or da baietii astia si dobanda si mai suporta si consturile depozitarii? Or vinde in contul sau produse derivate pe aur, “aur de hartie”cu alte cuvinte? Si daca investitorii nu se vor mai multumi la un moment dat cu hartia si vor solicita metalul? Eu cred ca Mugurel ar putea fi ultimul servit in aceasta idee, daca mai ramane ceva de inapoiat. Daca nu, inseamna ca Romania si-a platit datoriile morale istorice date de admiterea in UE si NATO.

2. Reuniunea Comisiei Trilaterale la Bucuresti este de fapt un “omagiu” adus Guvernatorului BNR, Mugurel Masonescu, pentru decizia sa curajoasa de a achizitiona bonduri americane tocmai in momentul in care SUA isi pregatea terenul pentru QE2. Ma rog, daca chinezii isi cauta zar de fuga, trebuia sa existe mici compensatii pentru imagine probabil. In plus, daca tot primisem niste miliarde de la FMI, iar BNR nu deturnase decat o parte a lor spre bancile comerciale reducand rezervele minime obligatorii la valuta, era normal sa folosim restul la sprijinirea economiei americane, cel mai mare contributor la FMI. Sau nu? Iata cum FMI reprezinta cureaua de trasmisie prin care SUA se imprumuta singura iar banii ii achita prietenii (adica doar in Afganistan si Irak sa fim carne de tun pentru fratele alb mai mare, si pe frontul monetar sa nu punem deloc umarul?).

3. Despre soarta Tezaurului si deciziile autoritatilor cu privire la acesta nu ma pronunt inca, astept niste dovezi mai clare. Trocul privind datoriile Germaniei fata de Romania mi se pare perfect plauzibil.

Vezi mai jos textul integral scris de Dan Selaru:
Răspunsuri
1. Care e situaţia Tezaurului de la Moscova?

1) La nivel oficial, adică de la stat la stat, situaţia este complet îngheţată, asta după gafa incredibilă a lui Cristian Diaconescu din februarie 2009, când a minţit opinia publică cu informaţia că a discutat cu Lavrov despre reluarea lucrărilor Comisiei Mixte, dar, de fapt, tema Tezaurului nu a fost discutată la intâlnirea oficială Lavrov - Diaconescu ! La nivel privat, situaţia este înfloritoare ! Dar în favoarea altora, nu a românilor ! Proiectul restituirii Tezaurului a fost predat de ruşi, în februarie 2006, către firma olandeză Ajeka Investment Bergambacht B.V., cu indicaţia ca Tezaurul, mai exact proiectul „componentei de metale preţioase” să fie predat, integral, adică 93,4 tone de aur, către BNR. Până în noiembrie 2006 olandezii au făcut mai multe oferte către BNR, prin adrese înregistrate la registratura BNR, prin care olandezii ofererau cele 93,4 tone de aur, fără comision, fără discount şi fără nici o pretenţie financiară din partea BNR sau a statului român, dar BNR - ul nu a răspuns la nici una din ele ! Atunci olandezii au deschis în decembrie 2006 o procedură judiciară, prin Ministerul Justiţiei din Olanda, care a decis să acţioneze prin trei căi diferite, astfel: au deschis o procedură de solicitare de înfiinţare, către Ministerul Justiţiei din România, a unei comisii rogatorii româno-olandeze, prin Procuratura din Rotterdam şi Tribunalul din Dordrecht. Ministerul Justiţiei din România însă a respins, în două rânduri această solicitare. A doua cale a fost prin ambasada României de la Haga. Olandezii au predat actele originale de restituire a Tezaurului ambasadorului României din Olanda, dar acesta a returnat olandezilor, după 7 zile, actele originale, motivând că proiectul respectiv este un proiect privat, iar ambasada României nu poate accepta imixtiunea într-un proiect privat ! Ulterior ambasadorul român din Olanda a fost ridicat in funcţie, el devenind secretar de stat la MAE ! A treia cale a fost prin DHL, procuratura din Rotterdam trimiţând setul de acte direct către Mugur Isărescu. Acesta a semnat de primire dar n-a dat curs solicitării olandezilor, astfel că după trecerea termenului legal de 30 de zile, stabilit de Tribunalul din Dordrecht, olandezii au intrat, legal, în posesia „refuzului oficial” al autorităţilor româneşti de a prelua cele 93,4 tone de aur. Cu acest „refuz” în mâna lor olandezii au primit o parte din aurul BNR – ului, l-au gajat apoi în favoarea unor bănci elveţiene, au luat un credit nesperat de mare, cu care au construit două spitale, o creşă, o gradiniţă, o şcoală pentru infirmi şi vreo 4 complexe de cămine şi locuinţe sociale, toate în Olanda, în parteneriat cu diferite consilii locale şi municipale din Olanda. Toate documentele care certifică aceste lucruri sunt publice şi pot fi consultate liber.

2. Ce se mai aude despre datoria Germaniei?

2) Descoperirea lui Radu Golban a făcut ceva vâlvă, dar cei care s-au speriat cel mai tare de consecinţele acestei descoperiri au fost germanii, care au tratat problema foarte serios. Românii însă au aruncat problema în derizoriu, nedorind să supere pe unul din factorii decizionali ai Comisiei Europene. De aceea, cu 7 zile înainte de vizita lui Angela Merkel la Bucureşti, cei doi miniştri de externe ai României şi Germaniei, au semnat un „Addendum” la „Nota de Discuţii” pe care Angela Merkel ar fi urmat să le aibă în România cu autorităţile de la Bucureşti şi Cluj, prin care aşa-zisă problemă a creanţei BNR faţă de Casa Germană de Compensaţie să nu fie abordată de ambele părţi, cel puţin până la încheierea actualului mandat de preşedinte al lui Traian Băsescu ! O cursă abil ţesută de ambele servicii de informaţii de la Berlin şi Bucureşti, fiindcă această creanţă nu mai poate fi solicitată Germaniei după anul 2012, când se va prescrie ! Factorul de decizie în această problemă a fost Traian Băsescu, care a preferat să obţină sprijinul decisiv al Germaniei în obţinerea aprobării ajutorului Germaniei pentru intrarea României în spaţiul Schengen, în aprilie 2011, contra renunţării la tema soldului. Singura problemă ramasă nerezolvată o constituia încăpăţânarea şi îndârjirea lui Radu Golban în dovedirea realităţii acestei teme. Omul trebuia compromis, într-un fel sau altul. Dar era mai greu, fiindcă omul e curat, n-are trecut dubios, n-are probleme cu justiţia, nu are amante şi nici vicii ascunse. Văzând că Radu Golban e cam „prea insistent” serviciile noastre, în cooperare cu serviciile de informaţii germane, i-au întins o cursă lui Radu Golban. L-au chemat la Bucureşti, l-au plimbat pe la televiziuni, pe la Preşedinţie, BNR şi Ministerul Finanţelor, după care i-au aruncat „nada” şi i-au propus, prin portavocea Cotrocenilor, recte Radu Moraru, să devină consilier al lui Ialomiţianu la Ministerul Finanţelor, urmând ca apoi însuşi Radu Golban să rezolve problema soldului, din postura de consilier al Ministrului Finanţelor ! Se spera ca, în acest fel, Radu Golban ar fi lucrat sub controlul zilnic al serviciilor româneşti, fiind apoi mult mai uşor de „corupt”. Radu Golban, nefiind la curent cu manevrele serviciilor specializate în astfel de diversiuni subtile, a muşcat momeala şi a revenit urgent la Bucureşti, aşteptând să-şi ia postul în primire. Dar între timp a intervenit acordul lui Băsescu cu Merkel şi varianta compromiterii lui Radu Golban nu-şi mai avea rostul, fiind considerată o pierdere colaterală, neimportantă. Aşa că totul a cazut, iar Ialomiţeanu a primit ordin să-l respingă imediat pe Radu Golban, „să-i dea cu flit”, chiar în prima zi lui „de muncă” la minister. Sigur că totul a fost o strategie eşuată, dar Radu Golban nu a gustat „gluma” şi acum se războieşte cu Radu Moraru pentru a-l face pe acesta să-i plătească daunele suferite. În ceea ce priveşte soarta acestui sold problema nu mai poate fi rezolvată la nivel de state, deoarece înţelegerea Băsescu – Merkel a pus capac acestei teme. Singura variantă rămasă ar fi una non-oficială, poate una a societăţii civile, eventual a implicării unor mari firme internaţionale de recuperări de dauneşi creanţe, dar şansele sunt extrem de mici, fiindcă timpul rămas până în 2012 este foarte scurt.

3. Ce s-a întâmplat între 1947 şi 1953 cu cele 150 de tone de aur care au dispărut?

3) N-au dispărut deloc ! Iată ce descoperim pe http://www.sfin.ro/articol_18386/goana_dupa_aur_adauga_peste_500_de_milioane_de_euro_la_rezerva_bnr.html : În septembrie 2007, guvernato¬rul BNR, Mugur Isărescu, a afirmat că a devenit superstiţios când, du¬pă 1990, rezerva de aur a băncii centra¬le a crescut rapid, având în vedere că, în istorie, situaţia Româ¬niei se complica atunci când cantitatea de aur depăşea 100 de tone. Guver¬na¬to¬rul a adus în discuţie mo¬mentul cedării tezaurului Ro¬mâ¬niei către Ru¬sia, pentru proteja¬re, precum şi pro¬ble¬mele economice ale ţării după Al Doilea Răz¬boi Mondial. „Înainte de război am avut neinspiraţia să ducem aurul la ruşi, pentru protejare. În perioada interbeli¬că, rezerva a atins vârful istoric de 220 de tone de aur şi apoi am pă¬ţit-o, iar în 1953 rezerva era doar de 20-30 de tone de aur. Nu l-am mai pierdut ca în Primul Război Mon¬dial, ci altfel, plătind datoriile“, a spus Isăres¬cu. El a menţionat că, după ce a preluat postul de guvernator, a coborât să vadă rezerva de aur a BNR, preci¬zând că imaginea aceea este una pe care nu poate să o uite. Guverna¬to¬rul făcea aceste afirmaţii într-o pre¬le¬gere având ca te¬mă argumentele pro şi contra u¬nui sistem bazat pe eta¬lo¬nul aur, în cadrul căreia Isă¬res¬cu pu¬nea la în¬doială calitatea aurului de „scut“ îm¬potriva inflaţiei. Deci, după spusele lui Isărescu, s-au plătit datoriile. Care datorii, veţi întreba ? Păi cele ale României, ca urmare a Tratatului de Pace din februarie 1947. Un articol extrem de sugestiv, tot al lui Radu Golban, explică pe larg toate aceste obligaţii de plată ale statului român. Dacă nu mă înşel articolul se referea la rolul sovromurilor in ţara noastră.

4. BNR a fost o entitate privată până la război, acum este o entitate publică. Cum au fost compensaţi foştii acţionari?

4) Nişte precizări, tot din rapoartele BNR: Legea de înfiinţare a Băncii Naţionale a României, sub formă de societate anonimă cu participarea statului, reproduce, cu unele modificări, modelul de organizare a Băncii Belgiei. Prin legea de funcţionare şi statutul adoptat în 1880, Banca Naţională a României este o bancă privată deplin autonomă în exercitarea funcţiilor de emisiune şi reglementare a creditului. Aidoma corespondentelor sale din Europa, BNR exercită privilegiul de emitere a bancnotelor convertibile în metal preţios (ca mijloace de plată legale, echivalente în prerogative cu moneda statului), pe baza rescontării efectelor comerciale oferite şi garantate de băncile comerciale. Astfel, BNR îşi exercită rolul de centrală a creditului comercial, al cărui preţ îl orientează prin fixarea ratei scontului. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 milioane lei, din care 12 milioane depuşi la înfiinţare, sumă considerată suficientă în acel moment pentru a asigura funcţionarea instituţiei, particularii participând cu 2/3, iar statul cu 1/3. Ulterior, legea organică a Băncii Naţionale a României va fi modificată în funcţie de situaţie. În 1901, statul îşi vinde participarea la acţionarii existenţi, până în anul 1929 BNR funcţionând cu capital exclusiv particular, după care statul va reveni la participare. Însă, în permanenţă BNR va funcţiona ca instituţie pe deplin autonomă, exercitându-şi prerogativele cu care a fost investită în colaborare, de pe poziţii de egalitate cu statul, pentru a răspunde, potrivit cu împrejurările, multiplelor cerinţe ale evoluţiei economice şi politice a societăţii româneşti. Aranjamentele dintre stat şi bancă sunt precizate prin convenţii, ale căror rezultate sunt negociate pentru a fi reciproc avantajoase. Articolul 11 al Legii de înfiinţare a BNR specifică: “Banca va face serviciul de casierie a Statului, fără nici o indemnisare în condiţiunile stabilite prin o lege specială”. Anterior efectuate prin intermediul bancherilor, plăţile în străinătate pentru achitarea anuităţii datoriei publice sunt, de asemenea, efectuate prin Banca Naţională. Banca a fost autorizată să cumpere fonduri publice româneşti, scrisuri funciare şi alte valori garantate de stat până jumătate din capitalul social vărsat (Prin Legea din 1882, egală cu capitalul social vărsat.). “Apărând pe piaţă în calitate de cumpărătoare de obligaţiuni ale statului, banca de emisiune sprijinea cursul obligaţiunilor şi, în felul acesta înlesnea guvernului procurarea de bani prin împrumuturi publice.” De asemenea, banca avea dreptul de a sconta bonuri de tezaur, în limita a 1/5 din capitalul social vărsat. Primul împrumut pe bonuri de tezaur acordat de Banca Naţională a României (4.000.000 lei) a fost efectuat de către stat pentru acoperirea vărsământului părţii din capitalul băncii pentru care subscrisese. O importantă operaţie a BNR a reprezentat-o retragerea din circulaţie a biletelor ipotecare emise în baza Legii din 12 iunie 1877, prin înlocuirea cu propriile bancnote, contravaloarea acestora fiind scutită de garanţia portofoliului de scont sau de acoperirea metalică. Utilizând serviciile băncii, statul a putut să evite vânzarea masivă a moşiilor statului, care reprezentau acoperirea biletelor emise în 1878, iar BNR a evitat cheltuielile de emisiune. Ulterior, statul a răscumpărat biletele ipotecare stocate la BNR prin produsul unui împrumut acordat în acest scop chiar de către bancă, a cărui restituire a fost eşalonată pe 27 de ani. În 1901 statul obţine din partea BNR un avans de 15.000.000 lei fără dobândă, restituibil în 30 de ani, bancnotele emise în acest scop fiind scutite de acoperirea metalică.

5. Care este suma exactă pe care o are BNR în rezervă, după ce eliminăm banii băncilor comerciale şi datoriile?

5) Suma exactă este cam greu de contabilizat, dar ea se poate estima undeva între 2,2 şi 2,3 miliarde de Euro. Doar atât, din păcate.

6. Care este motivul pentru care întrunirea "Trilateralei" a avut loc la Bucureşti?

6) Unul din motive îl constituie condescendenţa factorilor decizionali ai „Trilateralei” faţă de serviciile aduse, de-a lungul timpului, de Mugur Isărescu. Mugur a cerut mai mereu membrilor board-ului să ia în calcul organizarea la Bucureşti a unei astfel de întâlniri. El a fost mai tot timpul amânat, dar după ce BNR a decis achiziţionarea de bonduri FED abia atunci s-a luat decizia de a organiza una din şedinţele „trilateralei” la Bucureşti. Mai sunt şi alte motive, dar ele nu pot fi devoalate. Nu încă !

7. Care este cantitatea de aur aflată în ţară? Cât şi unde se află restul din rezerva de aur?

7) În scripte BNR are 103,7 tone de aur. Din care 61,9 la Londra, 34,8 la Zurich şi Geneva, iar restul la Bucureşti. Pentru aceste cantităţi aflate în străinătate BNR primeşte o dobîndă de 4 % pe an, calculată la valoarea medie lunară a aurului de la bursa din Londra. Este o procedură corectă şi legală a BNR-ului, fiindcă întreţinerea, paza şi asigurarea stocului de aur costă al naibii de mult. Astăzi o tonă de aur costă 10.000 Euro / lună, doar ca s-o depozitezi, s-o asiguri şi s-o păzeşti în spaţii bine definite, aflate sub control internaţional. Dacă ar fi ca BNR –ul să decidă depozitartea celor 103,7 tone de aur doar în beciurile sale de la Bucureşti, ar însemna să cheltuiască cam 1.037.000 Euro / lună ! Ar fi o prostie să procedezi astfel, aşa că BNR – ul a luat o decizie corectă şi înteleaptă de a depozita o mare parte din aur în străinătate, cu beneficii pentru ea şi în condiţii de garanţie depline.

8. De ce am cumpărat bonduri americane?

8) Cea mai grea întrebare… Nu fiindcă nu ştiu răspunsul, ci fiindcă adevărul, dacă ar fi spus integral, ar produce mari bulversaţii financiare pe piaţa politică şi economică românească. Parţial pot să spun doar câteva lucruri: Isărescu a fost nevoit să ia o astfel de decizie, salvând practic România de la faliment. Nu a vrut s-o facă, dar n-a avut încotro ! Politicile guvernamentale ale ultimilor 3 ani (mai ales din 2008 şi 2009) au fost … catastrofale. Vocea lui Isărescu n-a contat în faţa decidenţilor politici din ultimul an de mandat al lui Tăriceanu şi al primului an de mandat al lui Boc. Din păcate acţiunea de cumpărare de bonduri americane a fost supapa care a permis României să obţină banii de la FMI şi, mai ales, să aloce o parte importantă din ei către fondul de salarii şi pensii, lucru de neacceptat până azi de nici un alt acord între FMI şi oricare altă ţară din lume ! Isărescu este cel care a salvat ţara, realmente, de la faliment !