Chiar avem nevoie de FMI?

M-a amuzat săptămâna trecută un articol-pamflet de pe Hotnews care împacheta mesajul populist şi apelurile de nu vinde activele valoroase din economie practicate de fosta Opoziţie la începutul anului trecut într-un protest indignat după ultimele decizii ale Guvernului Ponta. Dacă vă amintiţi, moţiunea care a trântit Guverul Ungureanu se intitula “Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată! şi ataca cu un populism grobian tentativa (eşuată) de privatizare a CupruMin, atitudinea mai degrabă favorabilă exploatării gazelor de şist şi aurului de la Roşia Montana sau vânzarea unui pachet minoritar suplimentar de la Transelectrica şi de la alte companii din energie (în cazul Translectrica se reproşa ca preţul este inferior celui din oferta publică din 2006, deşi compania trecuse între timp de la un profit consistent la o pierdere mai greu de digerat).

După ce orice privatizare sau subiect sensibil legat de locurile de muncă la stat au fost îngheţate în 2012, an electoral, iată că Guvernul s-a angajat recent ca până în iulie să recupereze terenul pierdut şi să vândă acţiuni la Transgaz (nu ratăm oportunitatea gazelor din Marea Neagră, cum s-a invocat anul trecut la amânarea ofertei secundare?), Romgaz, integral CFR Marfă (nu mai e societate strategică?), complexele energetice, etc. În plus, exploatarea gazelor de şist nu mai sună rău pentru Premier iar la Roşia Montana…riscăm să ne dea în judecată investitorul plicitisit de aşteptare, deci trebuie făcut ceva.

De ce atâtea cedări surprinzătoare având în vedere discursul practicat cu mai puţin de un an în urmă? Autorităţile, devenite brusc “responsabile” la trecerea din opoziţie la putere, arată cu degetul spre FMI. Ei ne obligă, nu avem ce face, noi am vrea dar nu se poate. De ce ţin atât de mult politicienii, indiferent de culoare, la relaţia cu FMI?

Cel mai la îndemână răspuns este că FMI asigură un somn liniştit şi o acumulare de osânză netulburată la putere taberei politice ce deţine majoritatea. România nu mai este în postura din 1989, fără datorii externe şi fără obligaţii de onorat. Ţara funcţionează pe deficite şi cu datorii de onorat, pentru finanţarea lor la costuri rezonabile este nevoie de bunavoinţa creditorilor interni şi externi. Dacă pe cei interni îi rezolvă BNR (banca centrală oferă lichiditate la discreţie la dobânda de politică monetară, de 5,25%, urmând ca băncile locale să plaseze banii în titluri de stat, cu o mică primă care să le justifice efeortul), pentru cei externi avem nevoie de acordul cu FMI pentru ca dobânzile să nu sară prea mult peste cal (pentru a fi percepuţi ca economie fără derapaje, oarecum “sigură”). Nu vă gândiţi că România are datorie mică (35% din PIB, 51 miliarde euro), costurile cu refinanţarea ei sunt mari (în medie, dobânzi de 5%). Cheltuim de pildă cu dobânzile cam cât creştrea economică preconizată în 2013 (1,6% din PIB); dacă creştem mai puţin ne scufundăm şi mai mult în datorii. E ca şi cum am avea datorii de 100% din PIB (ca SUA) dar le-am refinanţa la dobânzi puţin peste 1,5%.

Facem deci sluj în faţa FMI pentru că de ei depinde mărimea dobânzii la partea în valută a datoriei publice (ponderea ei este de 50% din total) şi pentru că în lipsa unei atitudini cooperante (implicând aici privatizări ale resurselor şi eterna protecţie acordată băncilor în dauna debitorilor-vezi ultima solicitare a Fondului de amânare a unui articol din Codul de Procedură Civilă) politicienii ar trebui să accepte ajustări interne nepopulare dar cuantificabile electoral (concedieri în sectorul de stat, tăieri de fonduri pentru clientela de partid, etc). Concesiile făcute FMI cumpără liniştea şi prosperitatea la guvernare. Merită însă efortul?

În 2013 şi 2014, conform graficului de rambursare sumat, dispare mai bine de jumătate din datoria publică în valută, plătită preponderent din rezerva BNR. Dacă ţinem sub control deficitele, nu sărim cu populismul peste cal şi ne abţinem cât putem de la investiţii publice costisitoare (ne place sau nu, n-am ajuns încă la stadiul de a respecta banul public, se fură încă prea mult), nici n-am avea nevoie de certificate de bună purtare de la FMI iar grosul necesarului de finanţare va veni din piaţa internă. Vă temeţi că băncile nu vor plasa la infinit bani în certificate de trezorerie ale Guvernului? Ia să vedem cu ce ochi vor privi bancherii nişte emisuni de titluri de stat pentru populaţie, bine popularizate? Vor mai mima abstinenţa în căutarea unor randamente superioare? Eu pariez că nu.

Cel mai bine a sesizat că nu riscăm mare lucru dacă ne dispensăm de FMI însuşi Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Sigur, nu s-a spus pe şleau că odată cu scăderea datoriei publice în valută nu trebuie să avem insomnii legate de refinanţarea din pieţele externe, Guvernatorul s-a limitat să sublinieze că nu pică bine postura de etern asistat pentru credibilitatea unui Guvern. L-o fi auzit însă cineva? După graba Guvernului Ponta de a-şi face temele pentru vizita FMI şi de a-şi asuma cuminte sarcini noi, s-ar zice că nu.