A crescut alarmant cartoful, sa majoram pensiile? Benzina ne da dureri de cap: sa marim sau nu salariile pentru a scapa poporul de migrene? Problema nu e deloc simpla, preturile produselor alimentare sau a celor energetice pot fluctua (ganditi-va la evolutia petrolului in 2007-2008 cat si a celorlalte marfuri-crestere la stele si cadere apoi la subsol) in vreme ce salariile si pensiile odata majorate nu mai pot fi diminuate fara convulsii sociale majore. Incercam sa determinam in ce moment realitatea bursiera si economica ar trebui reflectata in fluturasul de salariu.
In a doua jumatate a anului 2008, petrolul a cazut de la 149 sub 30 de dolari/baril, o miscare acompaniata de evolutii similare in pietele energiei, materiilor prime, produselor agricole, metalelor pretioase, etc. Nu au existat majorari salariale in 2008 care sa atenueze efectele micsorarii puterii de cumparare in principalele economii, altfel banii ar fi trebuit luati inapoi cu forta in cateva luni pentru a reflecta schimbarea perceptiei in pietele de commodities. Sigur, miscarea ampla de care vorbim s-a produs in contextul falimentului Lehman Brothers, teama de contraparte cuprinzand sistemul bancar iar cash-ul fiind la mare pret (va amintiti de dobanzile de 20% care se plateau la un moment dat deponentilor in Romania?). Fara incidentul Lehman probabil ca scaderea cotatiilor marfurilor in 2008 ar fi fost mult mai lenta si mai putin abrupta.
In ce masura insa preturile mari din acest moment reflecta o tendinta de durata, o schimbare radicala a raporturilor dintre cerere si oferta in pietele cu livrare fizica imediata si nu doar in cele “la termen”, unde se tranzactioneaza doar marfuri “de hartie”? La fiecare varf pe commodities apar analisti care ne vor explica schimbarea obiceiurilor de consum, imputinarea stocurilor, etc asa cum rareori veti vedea astfel de analize in ciclul de scadere, atunci cand se insista pe reducerea cererii cauzata de recesiune, cresterea stocurilor, etc; cu alte cuvinte nu analistii si “formatorii de opinie” sunt principalul reper de luat in calcul (poate doar unul de marketing).
Qui prodest?
Cea mai buna metoda pentru a afla daca ne aflam intr-o miscare naturala de crestere a preturilor sau doar intr-una artificiala este sa examinam fenomenele monetare si investitionale in derulare. Suntem intr-un palier de dobanzi extreme de scazute, care favorizeaza speculatiile (vezi 2009-2010)? Asistam la o “schimbare de paradigma” sau doar la refugiul temporar al investitorilor de pe o categorie de active (precum cele financiare in 2008, considerate “subrede”) spre alta (commodities, “afacerile sigure, ce ceva palpabil la baza”)? Ambele situatii descrise mai sus reprezinta fenomene temporare, susceptibile de a dispare cand conditiile din piete se schimba (cresterea dobanzilor de politica monetara, reorientarea investitorilor, etc). In definitiv, cum se poate inghiti pe nemestecate cresterea de la 70 la 150 de dolari/baril intr-un singur an, punand asta pe seama resurselor epuizabile in urmatorii…30-40 de ani? In tot acest timp opinia publica se va focaliza si de-focaliza de pe chestiunea in cauza poate de mai bine de 10 ori. O crestere sanatoasa, bazata pe raportul cerere-oferta in piete mari ar trebui sa fie de cateva procente anual si nu de zeci sau sute de procente in cateva luni, anticipand parca dimensiunea cererii peste 10 ani, altfel vorbim doar de speculatii.
In concluzie, salariile si pensiile nu ar trebui ajustate fidel in functie de varfurile marfurilor, cat timp avem de-a face cu evolutii conjuncturale generate de miscarile de capital, efectele politicii monetare, etc. Speculatorii nu asteapta ani buni sa isi marcheze profitul, miscarile burselor in aceste cazuri seamana cu un montagne-russe-cresc repede si se dezumfla la fel (vezi petrolul in 2008, cuprul, produsele alimentare sau argintul in anii ’80, etc) astfel incat cine majoreaza veniturile angajatilor sau asistatilor social va trebui sa le taie la loc. Un fenomen asemanator s-a petrecut in 2008, cu majorarea salariilor profesorilor. O crestere temporara de venituri, efect al bulelor din constructii, piete de capital si remiterilor capsunarilor a dat ocazia politicienilor sa curteze in 2008 o parte din electorat. Recesiunea ne-a demonstrat caracterul nesustenabil al cresterii economice de pana atunci si iata ca avem acum salarii de bugetari taiate in loc de majorarile promise.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Da, bune argumente. Mai mult, majorari in acelasi ritm cu inflatia nu fac decat sa autosustina inflatia.
RăspundețiȘtergerePentru companiile private, in calitate de cumparatori, si pentru lucratori, in calitate de producatori, munca este o marfa, iar pretul ei, adica salariul, cauta echilibrul dintre cerere si oferta si e corelat in mod obligatoriu cu productivitatea muncii respective, in sensul ca niciun angajat nu va fi platit pe termen lung mai mult decat "face". Puterea de cumparare a salariilor este complet irelevanta pentru nivelul acestora, la fel ca orice cost de productie. Daca cineva, actionand pe o piata libera, nu este in stare sa-si asigure un anumit nivel de trai, vina este exclusiv a sa, pentru ca nu e capabil sa produca suficient sau/si sa-si vanda munca la un pret bun, cu alte cuvinte, are fie un deficit de capital, fie unul de talent antreprenorial.
RăspundețiȘtergerePentru stat, calculul economic este imposibil, si de aceea, salariile angajatilor sai vor fi intotdeauna stabilite arbitrar. Mai mult, aceste salarii reprezinta o povara pentru economia privata, pentru ca sunt platite exclusiv din taxe si impozite, adica din bani spoliati de pe spinarea sectorului privat. Chiar si privind din punct de vedere pur utilitarist, cantitatea si calitatea bunurilor si serviciilor publice oferite nu va putea niciodata sa compenseze complet resursele apropriate de stat, deoarece aceste servicii sunt oferite de un actor economic lipsit de criterii obiective de eficienta, cel mai adesea in regim de monopol absolut.
In afara de povara fiscala, statul impune o serie de restrictii activitatilor economice desfasurate de actorii privati, si desfasoara o intensa activitate de planificare economica, cel mai adesea prin intermediul manipularii agresive monedei. Toate aceste ingerinte ale statului viciaza calculul economic desfasurat de actorii privati, lucru care duce la o scadere a eficientei si implicit la o alocare sub-optima a resurselor in general, si a muncii in particular. Alaturi de spolierea directa a rodului muncii prin fiscalitate si inflatie, care afecteaza direct veniturile realizate de pe urma acesteia, ingerinta statului le afecteaza indirect, prin scaderea productivitatii mult sub nivelul potential.
Rezumand afirmatiile anterioare, pot afirma ca salariile nu trebuie nici sa scada, ori sa creasca automat in functie de preturi, ci exclusiv in functie de cerere, oferta si productivitatea muncii. Pentru a ajunge cat mai aproape de un astfel de deziderat, trebuie indeplinite o serie de conditii esentiale:
1)Piata trebuie liberalizata prin eliminarea reglementarilor care pastreaza monopolurile etatice sau private, dar sprijinite politic;
2)Costurile bunurilor si serviciilor publice trebuie sa devina transparente, prin eliminare finantarii "la gramada" a acestora de la buget si inlocuirea acesteia cu finantarea directa, dupa principiul "taxa si serviciul";
3)Eliminarea caracterului obligatoriu a celor mai multe servicii oferite de stat, si implicit a taxelor platite pentru acestea, si pastrarea obligativitatii doar pentru un pachet minim, care cuprinde doar servicii de baza: politie, aparare, justitie si servicii consulare.
Conrfruntat cu realitatile economice si cu handicapul de eficienta fata de firmele private, statul ar deveni in scurt timp unul de facto minimal.