Scandalul VW și viciile societății de consum

Mitul seriozității germane s-a făcut țăndări din coliziunea cu dorința acționarilor Volkswagen de a vedea mereu profituri în creștere. Dar poate exista armonie între acționari și consumatori într-o economie corporatistă?

După cazul VW auzim tot mai des că viciile ascunse abil n-ar fi o excepție în industria auto, ba că nici consumul electric al televizoarelor n-ar fi chiar atât de apropiat de eficiența energetică clamată de producători. Ne miră? Când sancțiunile aplicate marilor companii prinse cu mâța în sac abia se apropie de profitul lor anual, de ce n-ar încerca să repete figura? Cât timp cei care fraudează, companiile care înșală încrederea consumatorilor și testele autorităților de supraveghere, pot continua să activeze în piața liberă pe care tocmai au distorsionat-o, de ce am avea un mediu economic dominat de onestitate și respect pentru consumatori? Vorbesc de un respect tradus prin calitatea produselor, nu prin formulele de politețe însușite după training intensiv de departamentele de relații cu clienții.

Schemele de ocolire a vigilenței supraveghetorilor și legislația blândă cu firmele fraudatoare (vezi cât de ușor scapă băncile care manipulează piața) nu reprezintă decât consecințele unui viciu de sistem. Problema, într-o economie în care majoritatea actorilor principali sunt companii listate la bursă, este că acționarii acestora nu vor tolera scăderi ale profitului și dividende mai mici. Pentru ca valoarea activelor acţionarilor să nu scadă, iar managerii să-și ia bonusurile promise și să-și păstreze fotoliile, aceştia trebuie să aibă mereu rezultate în creștere, fie inovând (cazuri rare), fie mărind eficiența (deci reducând costurile, inclusiv tăind din schema de personal), fie fraudând. 

Iar consumatorii se uită la toată această încleștare pentru profit și cote de piață și se bucură că prețurile scad ca efect al concurenței. Da, prețurile scad, dar... cu ce preț? Să ne uităm la nivel micro, la micii producători lăsați la mâna hipermarketurilor. Marile lanțuri le impun marje minuscule de profit pentru a-și atrage propriii clienți cu preţuri mici, asta după ce au acceptat tot soiul de taxe împovărătoare - de raft, de pliant, de poziționare în locul mai luminos, în calea clientului, sub panourile cu reduceri etc., etc. Ce vor face producătorii? Vor merge în pierdere sau, în cazul fericit, vor accepta să-și amortizeze suma investită în sute de ani? Ori vor încerca, la rândul lor, să fenteze clienții hipermarketurilor oferind produsul cel mai slab calitativ, dar care mai păstrează urme vagi ale calităților și proprietăților invocate pe etichetă? Cei mai mulţi aleg varianta B. Cum protecția consumatorilor se ocupă mai mult de neîndeplinirea unor condiții asumate prin contract decât să vegheze dacă se respectă standardele de calitate și rețetele originale, riscurile sunt minime.

*articol publicat in ziarul Puterea