Ce spatiu de negociere ai cu recuperatorii de creante?

Dacă creditul preluat e mai vechi de 3-5 ani, iar recuperatorul îşi acoperă suma oferită băncii (10-25% din creanţa preluată), îţi poţi răscumpăra datoria, în anumite condiţii, la 20-30% din valoare.

Secretul păstrării de către bănci în portofolii a creditelor ipotecare cu probleme este că... nu se prea înţeleg cu recuperatorii privind valoarea tranzacţiei. „Oferim maximum 25% din valoarea creditului, dacă ipoteca este bună (adică nu cine ştie ce terenuri în câmp - n.n) în vreme ce băncile cer 50%", spune Georg Kovacs, director general EOS KSI România. În condiţiile în care piaţa imobiliară a căzut deja cu 50% faţă de maximele din 2008, rezultă că băncile ar dori să vândă creditele cu probleme la preţul actual de piaţă al imobilelor în vreme ce recuperatorii nu oferă decăt jumătate din acesta. Cu alte cuvinte, dacă vânaţi chilipiruri, nu e cazul să vă legaţi mari speranţe de licitaţiile organizate de bănci pentru imobilele executate silit, cel puţin deocamdată. În cazul creditelor de consum fără ipotecă, sumele oferite băncilor de recuperatori pentru creditele cu probleme pleacă de la 10% din valoarea lor, iar în cazul sumelor restante la furnizorii de utilităţi chiar mai puţin. Costurile? „La fiecare leu recuperat avem cheltuieli de aproximativ 30 de bani" spune Kovacs, iar perioada medie de recuperare este de 3 ani.

„Dacă datoria se recuperează în 3-5 ani costurile urcă la 40% iar în 5 ani de alergat debitorul recuperatorii cheltuiesc pe scrisori, telefoane, deplasări cam 50 de bani din fiecare leu recuperat.  Ce spaţiu de manevră aveţi în relaţia cu recuperatorii? În cazul în care datoria e veche, nu există ipotecă, debitorul dă semne că vrea să plătească dar nu are venituri (nici măcar unele pe care să se pună poprire), puteţi obţine un discount semnificativ, de 70-80% din valoarea debitului, dacă s-ar găsi un „binevoitor" care să achite în locul dvs. datoria (rudă, prieten, etc) după cum a reieşit din discuţia cu reprezentanţii EOS. Şi încă un detaliu: contează foarte mult în ce moment al apariţiei... prescripţiei se produce această negociere. Dacă nu s-a făcut nici un demers timp de 3 ani (fie din partea creditorului/furnizorului de servicii, fie din partea recuperatorilor) intervine pres­crip­ţia şi nu mai poţi fi dat în judecată pentru recuperarea banilor. "Repunerea în termen este dificilă, fiind admisă doar pentru motive foarte întemeiate (se întâlneşte mai degrabă în relaţiile contractuale dintre persoanele fizice). Este greu de obţinut de persoane juridice, mai ales la trecerea unei perioade apreciabile de la expirarea termenului de prescripţie" spune avocatul Gheorghe Piperea.

Potrivit unui studiu realizat de EOS, valoarea pieţei de colectare a creanţelor din România a fost în 2011 de 52 milioane euro. Principalii jucători sunt EOS (25% cotă de piaţă), Coface (15%), Kruk (8%), etc. Consumatorii români sunt în general bun-platnici (92% din debite achitate la timp) dar în momentul în care încep să întârzie la plată creditul devine în majoritatea cazurilor nerecuperabil. Pentru 2012 EOS consideră că valoarea creditelor neperformante preluate de la bănci va stagna, cât timp acestea vor continua să aibă acces la fondurile de la BCE. O importantă zonă de creştere va fi însă în sectorul utilităţilor, probabil şi pe fondul apropiatei liberalizări a preţurilor.  

Te culci pe urechea pensiei private?

Ungaria le-a naţionalizat, Polonia şi Slovacia au redus contribuţiile către fondurile private de pensii. „Resursele statului vor asigura decreţeilor o pensie de cel mult 15% din ultimul salariu", ameninţă CSSPP. „Fondurile din pilonul II au crescut cu 11% pe an", se laudă reprezentanţii industriei. Ce pensie ar primi însă decreţeii dacă fondurile private redevin publice, cum se discută deja în mai multe state europene?

 Cu state din ce în ce mai îndatorate şi deficite publice din ce în ce mai greu de peticit, tentaţia guvernelor de a înghiţi fondurile de pensii private este cât se poate de palpabilă. În urmă cu doi ani. Ungaria a naţionalizat fondurile private de pensii, echilibrând miraculos bugetul. Anul trecut, Polonia a modificat legea pensiilor reducând contribuţiile către fondurile private de la 7,3% din salariul brut la 2,3%, iar în 2012 Slovacia a tăiat, la rândul său, contribuţiile de la 9% din salariul brut la 4%. După cum vedeţi, tăieri spectaculoase şi n-ar fi de mirare dacă modelul unguresc, de naţionalizare completă, ar fi adoptat prin regiune. Cum stă România la acest capitol, cât de liniştiţi pot dormi administratorii? Cu un deficit cronic la fondul public de pensii care se tot adânceşte, România va privi tot mai lacom spre fondurile sale de pensii private pe măsură ce generaţiile decre­ţeilor se apropie de pensie. Din fericire, cotizaţiile obligatorii încă mici (3,5% din salariul brut) şi sumele acumulate de fondurile din pilonul II (pensii private obligatorii) modeste (1,9 miliarde euro) pentru a tenta cu adevărat statul să le înghită în acest moment (Polonia are, de pildă, 74 miliarde dolari acumulaţi în fondurile de pensii). Problema se va pune pe tapet probabil în apropierea valului de pensionări pentru cei născuţi între 1966 şi 1971.

Cât va reprezenta totuşi o pensie de stat?

Ieri, prezenţi la un seminar despre pensile private, reprezen­tanţii Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP) au afirmat că pensile de stat pentru decreţei nu vor fi mai mari de 15% din ultimul salariu. Pentru a înveseli audienţa, reprezentanţii administratorilor de fonduri au venit cu o statistică ce demonstrează că din mai 2008 creşterea medie obţinută de aceştia este de 11,5% pe an. Să fie fondurile private salvarea decreţeilor la pensie, iar fondul public condamnarea lor sigură la foame? N-aş miza pe asta, din mai multe motive. În primul rând, cotizaţia de 3,5% pentru fondurile private este modestă, iar în condiţiile în care banii la buget se tot subţiază, speranţa că Guvernul va renunţa anii următori la sume suplimentare pentru a permite creşterea cotizaţiilor este firavă. În plus, creşterea de 11,5% nu e chiar atât de spectaculoasă dacă ne gândim că reprezintă profit încă nemarcat, poate nişte instrumente mai puţin lichide prin protofolii (să nu uităm nici de dobânzile mari din 2008-2009 care nu se mai întorc). Apoi, nu e obligatoriu ca pensia de stat să fie chiar atât de subţire, dacă la un moment dat statul va înghiţi fondurile private, cum s-a întâmplat în Ungaria şi cum este tot mai aproape în Polonia. În sfârşit, este posibil ca cele 15 procente din ultimul salariu avansat de CSSPP ca sperietoare să fie obţinute presupunând că decreţeii vor deveni automat abonaţi la sistemul public, or, dacă ne uităm că în acest moment sunt mai puţin de 5 milioane salariaţi, în condiţiile în care muncesc cele mai numeroase generaţii ale ţării, estimarea este exagerată (mulţi decreţei sunt fie contributori la sistemele de pensii din alte ţări, fie şomeri de cursă lungă).   

Cu smerenie, despre fiscalizarea Bisericii

Nu sunt creştin practicant. Trec însă prin preajma bisericilor şi mânăstirilor vechi din când în când. Au „energie buna", construită în zeci, sute de ani cu gândurile bune, speranţa, smerenia celor care le-au trecut pragul şi asta se simte cumva în aer, te ajută să-ţi pui ordine în gânduri, să furi nişte clipe tihnite.

Vineri am prins la difuzoarele din curtea mănăstirii o parte din predica de la Radu Vodă din Bucureşti-partea în care se pomenea de „răutatea celor care pretind că Biserica nu plăteşte taxe şi care nu vor decât să dezbine". „Cum nu plăteşte Biserica TVA când din salariile preoţilor se reţine CAS? E adevărat că nu se plăteşte impozit pe teren şi clădirea bisericilor, dar când mănăstirile au alte posesiuni, ele nu sunt impozitate? Cum adică nu plătim taxe, cum de se scornesc mereu atâtea răutăţi?"

Las la o parte diferenţa dintre taxe şi impozite pe care Sfinţia Sa nu avea cum s-o stăpânească şi mă întorc puţin la ideea impozitării veniturilor şi proprietăţilor Bisericii.Dacă v-aţi mirat de rapiditatea cu care se înalţă bisericile în România trebuie să ştiţi că în majoritatea cazurilor „investitia" vine din donaţii - primăriile dau terenul (sau îl donează credincioşii), materialele de construcţii, mâna de lucru se dăruiesc de regulă tot pe principiul „poate vede cel de sus şi îmi întoarce darul, poate mai închide ochii.." (iar în cazul primăriilor sunt multe motive de închis ochii).

În afara donaţiilor fondurile proprii ale preoţilor contează în mai mică măsură şi n-am auzit să existe credite imobiliare pentru preoţi, cu ipotecă pe Biserică. Ce se întâmplă apoi cu rezultatul acestor donaţii? Păi, devin oarecum afacerea de familie şi nefiscalizata a părintelui. Nu există impozit pe teren şi clădire, TVA la vânzarea articolelor bisericeşti, venituri declarate şi impozitate din oficierea slujbelor de înmormântare, cununie, botez, etc. Iar tarifele nu sunt deloc modice (mă rog, depinde şi cum negociezi cu Sfinţia Sa).

Cine a observat mai îndeaproape maşinile şi standardul de viaţă al preoţilor, ştie că sunt de regulă semnificativ peste medie deşi veniturile oficiale sunt mici (da, cele pentru care se plăteşte CAS şi CASS-absolut normal de vreme ce şi preoţii iau pensie şi ajung la spital când se îmbolnăvesc). Or, în condiţiile astea, de ce să eliminăm taxele (pe circulaţia produselor şi serviciilor bisericeşti) şi impozitele (pe proprietate)? Preoţii o duc bine oricum iar Dumnezeu nu cred să aibă nevoie de fond de rulment...

Ca să nu risc afurisenia sunt dispus chiar la un compromis.Accept ca o parte din banii ăştia să ocolească statul, dar numai sub forma unor deduceri.Banii care în mod normal erau colectaţi drept TVA şi impozite pe proprietate să rămână la dispoziţia bisericilor şi mânăstirilor dacă se demonstrează negru pe alb că sunt folosiţi în opere de binefacere, proiecte sociale, etc. Atenţie, demonstraţie cu acte, viramente în cont, îmbunătăţiri vizibile la un control pe teren la azilele, casele de copii, familiile nevoiaşe! Chiar şi preoţii ar avea de câştigat la capitolul credibilitate (aţi observat că încrederea în Biserică în toate sondajele e mult mai mare decât cea în preoţi?).

Iar dacă în final taxele sunt văzute venind de la „cel rau" şi nici deducerile nu sună bine, propun conducerii BOR să introducă macar „mercurialul". Să existe tarife clare pentru participarea preotului la evenimentele importante din viaţa fiecăruia şi o linie telefonică dedicată la Patriarhie pentru a semnala abuzurile. Nici Preafericitul Daniel, cu proverbialul sau simţ practic, n-ar putea ignora avantajele plusului de transparenţă.

Ştiu că politicienii cedează greu tentaţiei de a impozita Biserica din evidente raţiuni electorale. E greu de ignorat scăderea în sondaje dacă pe linie ierarhică se da dispoziţia ca la finalul predicii toată tagma preoţească să condamne statul (şi partidul care ia decizia) pentru „lacomia şi lipsa sa de milă creştinească faţă de Biserică" (la victimizare Biserica iese întotdeauna bine).In plus, filozofia "da Cazarului ce e al Cezarului" pica prea bine in contextul crizei economice si politicilor de austeritate pentru ca politicienii sa riste ruperea relatiilor reciproc avantajoase cu Biserica

Din acelaşi motiv-protestele cuantificabile electoral ale Bisericii- nu s-a luat nici o decizie în privinţa legalizării şi fiscalizării prostituţiei deşi fenomenul defilează la lumina zilei pe sub ochii tututor (iertată-mi fie alăturarea celor două fenomene sociale şi vechi profesii din istoria umanităţii).

Prin Europa apar însă fenomene interesante care ar putea schimba optica autorităţilor. Creditorii Greciei recomandau recent ca ţara să treacă la săptămâna de lucru de 6 zile pentru că bugetul să capete o gură prospătă de oxigen, deficitele să se umple mai repede, datoriile să fie plătite mai cu spor. Iar Ungariei i s-a sugerat să tăie din pensii dacă doreşte un nou ajutor de la FMI. Dacă-Doamne fereşte!-ajungem la un moment dat în situaţia de a cere ajutor de urgenţă de la instituţiile financiare internaţionale, ce aţi prefera la schimb: creşterea veniturilor statului prin mijloace neortodoxe precum fiscalizarea Bisericii sau să munciţi o zi în plus ori să vi se tăie din şi aşa minuscula pensie? Ghici, ghicitoarea mea!(articolul original aici)

După boom, depresie. De ce e greu sa evadezi din turma.

Apartamente ceaușiste cu 100.000 euro. Euro la 3,1 lei Indicele SIF-urilor la 100.000 puncte. România, tigrul economic al Estului. Fost primul ministru îndemnându-ne să profităm de criza imobiliară din America. Sună ridicol acum, suna bine atunci. Cine ne-a obturat bunul simț și vederea spre adevărata dimensiune a realității economice ?

Propriile proiecții.Era la moda viața pe credit și era firesc că... România se îndreaptă într-o direcție bună, că vom recupera decalajele față de Vest prin cursul de schimb și salarii majorate. Când focalizarea generală este pe bunăstarea iminentă, nu te poți limita să vizezi penthouse-uri în camp, acțiuni care nu pot decât să crească deși prețul e deja de 100 de ori profitul (Dafora vă spune ceva?), salarii majorate trimestrial, apartamentul din Militari rivalizând cu cel din Praga si leul surclasand euro-noi aveam potențial!. Deși nu sună înălțător, mergem în general cu turma si nu e simplu sa iesi din rand.Imaginati-va cat de greu v-ar fi fost de pilda sa puneti in discutie sentimentul ultra-dominant si sa ridicati semne de intrebare fata de Revolutia din decembrie 89, 11 septembrie in SUA, gripa porcina din 2010, schimbarea de putere din 1996 in Romania, etc cat evenimentele erau „calde” inca.

Expertiza șchioapă. Marea majoritate a analiștilor, comentatorilor, băgătorilor de seamă la televiziuni cântă în general aceeași partitură. Când economia crește sunt optimisti si vorbesc de extraordinarul potențial, cand recesiunea s-a generalizat sunt pesimisti si isi amintesc de Marea Depresie din 1929 si lipsa de orizont. Totul condimentat cu exemple din istoria economică (din care nimeni nu pare să înțeleagă ceva din moment ce repetăm erorile trecutului cu mare entuziasm) și jargonul păsăresco-financiar care anesteziază audiența. Când cineva care susține opinii contrare majorității apare în prim-plan, e fie ironizat, fie ignorat. În definitiv individul ăsta ne obligă să judecăm cu capul nostru, să comparăm scenariile si variantele posibile, să ne sculăm din somn simțul critic…Oboseala curata, nu e mai usor sa inghiti idei deja mestecate de altii? De fapt, specialiștii care ne sunt prezentați în media sunt un fel de agenți de marketing. Ei știu care sunt pozițiile băncii, firmei, bisericuței din care fac parte și trag tare cu declarații în sensul maximizării profiturilor proprii. O analiză cu adevărat inteligentă costă, cum de sperați s-o primiți gratis la televizor sau în ziar?

Ciclurile pieței si caruselul emotiilor. Nimeni nu pare să se gândească la ele nici când economia e văzută urcând la cer, nici când nu se întrevăd soluții pentru a o scoate din gard. Globalizarea a accelerat circulația banilor, investitorii se îmbulzesc să intre și apoi să se retragă în dezordine dintr-un anumit domeniu, apar si se sparg bule, randamentele bune la început devin repede nestimulative, entuziasmul lasa loc panicii. Nimic nu creste pana in stratosfera, nimic nu scade la infinit dar majoritatea ajunge mai mereu la spartul targului sau nu vede padurea din cauza copacilor: iau credite cand economia e gata sa intre in recesiune (veniturile vor scadea), fac achizitii pe maxime istorice si varful entuziasmului general („daca nu mai apuc?”) sau ezita sa cumpere pe minime pentru ca pesimismul e nota dominanta („asta pare sfarsitul lumii pe care o cunosc”).

Lipsa criteriilor de comparatie

Cei care asteptau si acceptau preturi de 70.000 euro pentru garsonierele din Pantelimon nu erau doar visatori, aveau si ceva argumente, chiar daca preluate din mers (cererea mare de case de pilda-de parca toata cererea era solvabila si trendul demografic nu conteaza ). Cine lua SIF-uri cand BET-FI era 96.000 puncte (acum e 23.000) se baza pe gradul redus de intermediere bancara (SIF-urile aveau actiuni la banci) de parca cei din mediul rural aveau ce venituri sa puna pe masa bancilor. Cine vedea euro mai jos de 3 lei miza pe efectul integrarii in UE, cresterea productivitatii si a salariilor de parca asta urma sa se faca peste noapte, fara efort si investitii masive, etc. Argumente exista pentru orice ineptie, nu exista suficienta experienta si cunostiinte pentru a cauta contra-argumente si a simti enormitatile.

Sunt aproape sigur ca generatia mea nu se va mai aventura in bule imobiliare si bursiere precum cele descrise la inceputul textului(desi listarea Facebook m-ar contrazice). Sa insemne asta ca suntem imuni la teorii gata mestecate si contagiune? In nici un caz. Ce ziceti de mini-bulele bio-alimentatiei (tot ce nu e bio e cancerigen!), metalelor pretioase (vine hiperinflatia!), „sfarsitului lumii”(2012, Maya, „inaltarea umantatii”), spiritualitatii (new age, channeling, mediumi si guru), E.T. (ultimile intalniri de gradul 3, mesajele din lanuri, spirala din Norvegia), etc? Chiar le-ati ocolit in ultimii ani?..