miercuri, 16 aprilie 2014

Cât pierzi cumpărând un telefon scump

Costul de producție al vedetei Samsung, Galaxy S5, este de 251 dolari. Proaspăt lansat, se comercializează în România la peste 3.000 lei (930 dolari). HIS Technology estimează costurile de producție ( materiale plus manoperă) pentru smarphone-ul Galaxy S5 iar acestea sunt-surpriză!-sub 30% din prețul său de comercializare în România (de pildă, 3099 lei la eMag, adică peste 950 dolari).

Sigur, în prețul afișat de retailerii români intră pe lângă TVA și marjele lor de profit, costurile cu softul, licențele, etc suportate de producătorul coreean. Totuși, marja de profit a Samsung în aceste condiții are toate șansele să sară de 50%. Ne ghidăm în acest sens după o estimare mai veche a HIS, cea privind costurile de producție pentru modelul mai vechi, Samsung Galaxy S4, cu numai 12 dolari sub cele ale S5.

Or, în acest moment, prețul său de comercializare tot la Emag este de 1.649 lei (510 dolari). Scăzând TVA-ul de 24%, ajungem deci la 438 dolari la comercializare, o sumă care nu mai pare enormă raportat la costul de producție efectiv de 239 dolari în cazul lui Galaxy S4 (eventual doar piperată). Ce concluzii se desprind de aici?

1.Telefoanele scumpe includ și cele mai mari marje de profit pentru producători
2. La 6 luni de la lansare, aveți șanse bune să găsiți telefoanele la 60% din prețul inițial (chiar mai jos dacă producătorul a mai lansat ceva asemănător între timp).

Cât costă câteva componente din S5, potrivit HIS
-procesorul Qualcomm MSM8974AC-41 dolari.
-procesor plus memorie RAM și memorie internă-109 dolari
-display-63 dolari
-camerele foto de 16 MP și 2 MP-18 dolari
-baterie-11 dolari
-senzor citire amprente-4 dolari

joi, 3 aprilie 2014

Vom avea tribunalul datornicilor la bănci

 
Sub umbrela evitării instabilițății sistemului bancar, Guvernul trece în memorandumul cu FMI înființarea unui tribunal specializat unde să se judece procesele colective cu băncile. Dacă soluțiile rămân în defavoarea băncilor autoritățile promit să apeleze la CE și FMI pentru instrucțiuni.


Legea care pune în aplicare noul Cod de procedură civilă a creat deja probleme băncilor, mai mulțe acțiuni fiind deschise de asociații ale clienților ce vor să anuleze toate contractele-tip de credit cu clauze abuzive. Iar asta a stârnit îngrijorarea FMI. “Riscul de instabilitate financiară care decurge din recent adoptatul Cod de procedură civilă trebuie atenuat” începe abrupt pasajul din raportul de țară al FMI privind sectorul financiar. Instituția financiară detaliază apoi: “intrarea în vigoare de la 1 octombrie 2013 a noului Cod a creat anumite interpretări ale prevederilor clauzelor abuzive care, odată aplicate la contractele de credit, pot duce la neplata unor dobânzi și comisioane, cu caracter retroactiv, și acțiuni colective împotriva băncilor. Decizii în acest sens au fost deja adoptate de instanțele inferioare  și pot deveni sursă de instabilitate (citește pierderi, n.n) pentru anumite bănci”. Raportul subliniază că autoritățile române s-au angajat să înființeze un tribunal specializat care să judece aceste cauze.

Falimentul personal, victimă colaterală
În memorandumul semnat cu FMI, Guvernul certifică această afirmație din Raportul de țară și plusează,  promițând că pe lângă Tribunalul specializat va descuraja adoptarea legislației privind falimentul personal. “Deoarece păstrarea disciplinei de plată în rândul debitorilor contribuie în mod semnificativ la consolidarea stabilității financiare, vom evita adoptarea de inițiative legislative privind falimentul personal care ar spori hazardul moral și pot genera abuzuri pe scară largă ce ar submina disciplina de rambursare a împrumuturilor. Mai mult, pentru a evita amenințările la adresa stabilității finaciare din legislația de aplicare a Codului civil privind clauzele abuzive din contractele de credit, ne vom asigura că noua instanță specializată va deveni repede operațională (incluzând alocări bugetare pentru un sediu și angajarea de personal) și va lua toate măsurile necesare pentru aplicarea acestor dispoziții, inclusiv instruirea judecătorilor”.

Și dacă nici în acest mod “stabilitatea finaciară” nu se simte bine? Se cer noi instrucțiuni. “În cazul în care noul aranjament instituțianal nu reușeste să elimine amenințările la adresa stabilității financiare, ne vom consulta cu toate părțile interesante relevante precum și cu FMI și CE, pentru a oferi soluții alternative” afirmă Guvernul în Memorandum.

O premieră românească?
De ce nu se pot judeca procesele clienți-bănci cum se judeca până acum orice proces care implică prevederi contractuale între furnizorul și beneficiarul de servcii? De ce e nevoi de un Tribunal specializat? Nu sunt judecătorii pregătiți să ofere soluții la astfel de cazuri  “complexe” sau e nevoie de soluții “cuminți”? Am vrut să aflu dacă Tribunalul specializat care să judece procesele colective ale clienților băncilor este o soluție originală, românească. La BNR am fost însă redirecționat. “Chiar dacă va începe judecând procesele colective ale clienților ce reclamă clauze abuzive ale băncilor, cred că acest tribunal specializat va deveni pe parcurs unul comercial. Dar nu știu foarte multe despre asta, întrebați la Ministerul Justiției, ei se ocupă cu așa ceva” spune Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului BNR. Nu am primit în timp util un răspuns nici din partea ministerului Justiției. Din surse neoficiale ni s-a precizat că este vorba de o discuție mai veche care privea însă înființarea unui Tribunal comercial.



miercuri, 19 martie 2014

De ce crește tariful de distribuție când consumul de gaze scade


Calendarul asumat de liberalizare a prețurilor scoate în evidență un paradox: prețurile cresc accelerat pentru industrie, consumul scade pe măsură ce marii consumatorii devin mai eficienți sau se inchid dar tarifele de distribuție urcă în loc să scadă, companiile având o rata de rentabilitate asigurată chiar dacă transportă mai puțin.

Într-un studiu Deloitte (”Evaluarea strategică a impactului liberalizării pieţei gazelor naturale asupra consumatorilor industriali din România”) realizat la cererea CONPIROM) se arată că prețul gazelor de producţie internă va creşte cu 143% în următorii doi ani pentru consumatorii non-casnici, conform calendarului de liberalizare a pieţei gazelor, ceea ce înseamnă că pentru companii preţurile finale vor fi majorate cu 72% considerând că prețurile de import și ponderea importurilor (28% în prezent) se conservă. Diferența dintre o majorare a prețului gazelor cu 143% și o creștere a facturilor cu numai 72% vine din faptul că în facturi ponderea gazului este aproximativ jumătate, restul fiind costurile de distribuție și taxele statului (TVA). Vestea proastă este că majorarea prețului gazelor va atrage în curând și o creștere a tarifelor de distribuție, deși consumul o să scadă previzibil, cum a făcut-o în ultimii ani. Asta pentru că pentru perioada 2014-2018 companiile de distribuție au asigurată o rentabilitate de 8,4% a activelor (care poate crește cu 1,4% pentru anumite tipuri de investiții-modernizare conducte, montarea unor contoare inteligente, etc).

Cu alte cuvinte, în condițiile în care consumul va scădea, tariful de distribuție pe MWh va fi majorat pentru a menține rentabilitatea garantată distribuitorilor. Consumatorii vor fi prinși astfel ca într-o menghină între efectele majorării prețurilor și creșterea tarifelor de distribuție. În plus, ponderea costurilor de distribuție în facturi va crește în perioada următoare dacă avem o ajustare a consumului. “Cred că ANRE va trebui să fie mult mai drastică pe viitor în recunoașterea costului umflat al unor investiții făcute de companii, pentru a limita creșterea tarifelor din această sursă (costurile cu forța de muncă, mentenanța, materialele se întorc parțial ca profituri la distribuitori având în vederea rentabilitate asigurată de stat)” ne-a declarat un analist pentru piețele de capital dintr-o mare bancă din România care dorit să-și păstreze anonimatul. “La limită, s-ar putea lua măsuri chiar mai dure, de pildă nerecunoașterea redevențelor în tarife” adaugă acesta (orice taxă picată peste noapte care afectează rentabilitatea asigurată, gen taxa pe stâlp, se va regăsi de regulă în tarife).

Cât de scumpă e distribuția în România?
Rata de rentabilitate asigurată distribuitorilor locali, de 8,4% ne plasează pe palierul de sus în Europa. În Suedia se practică  4,2%, la fel în Marea Britanie, Slovacia are 6%, Olanda 6,2%, Franța 6%, Cehia 8,2%, Italia 8%. Mai sus găsim Polonia cu 8,8% și Germania cu 9,2%, potrivit unei analize EY Global Power &Utilities Center din 2013. Dacă adaugăm și bonusul de 1,4% rentabilitatea asigurată în România distribuitorilor (cei mai importanți sunt GDF Suez și E.ON) ajunge cea mai mare din Europa.

Efectele liberalizării prețurilor
Mihai Ivaşcu, secretarul general al CONPIROM, este de ărere că România riscă să piardă 6,3 miliarde de euro şi peste 500.000 de locuri de muncă din cauza liberalizării accelerate a pieţei gazelor naturale pentru consumatorii industriali. “Creşterea preţului gazelor (urmare a calendarului de dereglementare a preţului), noile taxe, creşterea tarifelor servicilor (determinate de continuarea scăderii cererii), lipsa unei strategii energetice etc. vor determina în viitor noi creşteri de preţ. Crearea unor mecanisme prin care preţul gazelor să reacţioneze la presiunea pieţei, în care modul de stabilire a tarifelor să fie unul care să depindă de presiunea cererii şi înţelegerea taxelor din sector ca metodă de reglare a pieţei gazelor şi economiei şi nu ca principala măsură de a colecta bani la bugetul de stat, vor permite să reapară speranţa la nivelul consumatorilor de gaze” notează pe blogul personal analistul Dumitru Chisăliță. Acesta remarcă că în ultimii 8 ani, tarifele de transport au crescut cu peste 100%, de la 10 la 25 de dolari/1000 mc, în condițiile în care cantitatea transportată a scăzut cu 5 miliarde mc, de la 18 la 13 milliarde mc. Dinamica tarifelor de transport o depășește net pe cea prețurilor la consumatorul final, fară taxe și servicii incluse (prețurile s-au dublat în dolari în ultimii 14 ani, de la 100 la 200 dolari/1000 mc)
 


 

luni, 3 martie 2014

Irinel Columbeanu si criza din Crimeea


Irinel avea “principii” solide. Facea cadouri scumpe gagicilor pe care nu ezita insa sa le ia inapoi cand acestea ii dadeau papucii. La o scara diferita, cam asa arata si criza din Crimeea. Teritoriul a fost un cadou acum 50 de ani. Unul cam otravit, care permitea rusilor sa controleze tara vecina si prietena (cam cum i-ai da concubinei o masina cu camera ascunsa in telecomanda). Ucraina i-a dat acum papucii Rusiei si vrea sa se casatoreasca din interes cu UE. Rusii isi iau deci cadoul inapoi. E cam lipsit de eleganta gestul, mitocanesc de-a dreptul, dar sa nu uitam 2 lucruri cand ne vaitam ca cizma Rusiei ameninta iar Europa: populatia e majoritar rusofona, teritoriul a stat un timp limitat la ucrainieni si exista un interes geostrategic imens pentru Rusia. Sigur, exista tratate, exista granite, exista suveranitate. Nu prea conteaza asta pentru cei mari. Exemple? Israel-Palestina, invadarea Libiei, armele lui Saddam, etc (n-am mai insistat pe exemplele cu Rusia in prim-plan, se face oricum risipa de ele acum).

joi, 27 februarie 2014

Ne va scădea de trei ori factura la mobil din aprilie?

ANCOM obligă operatorii de telefonie să practice, din aprilie, tarife de interconectare (cele terminate în altă reţea) de trei ori mai mici pentru mobil şi de peste patru ori la fix. Se vor reduce facturile corespunzător? Raspunul se afla, paradoxal, nu la ANCOM ci la...RCS&RDS.
Vestea bună este că operatorii telecom vor practica de la 1 aprilie tarife de interconectare mult reduse, de la 3,07 eurocenţi/minut la 0,96 eurocenţi/minut în cazul telefoniei mobile şi de la 0,67 la 0,14 eurocenţi/minut pentru telefonia fixă, potrivit Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM).
Dacă operatorii privaţi plăteau 3 eurocenţi pentru apelurile clienţilor terminate în alte reţele (cele în reţeaua proprie nu îi costau nimic), nu înseamnă că acesta era şi costul perceput clienţilor. Să luăm câteva dintre cele mai populare abonamente ale Orange, Vodafone, Cosmote.
La abonamentul Easy 6 de la Voda­fone, pentru 6 euro pe lună aveaţi incluse 500 minute în reţea, 50 minute naţionale şi 15 MB de internet pe mobil. Pentru ce se depăşeşte, clientul plăteşte 0,21 euro (deci 21 eurocenţi) pentru apelurile naţionale şi 14,8 eurocenţi pentru apelurile în reţea. La Orange, la abonamentul Delfin 6, tot pentru 6 euro aveaţi parte de 50 de minute naţionale (ca la Vodafone), 500 minute în reţea (tot ca la Vodafone) şi 20 MB internet pe mobil. La depăşirea lor se plătesc 21 eurocenţi/minut pentru convorbirile naţionale, 50 de eurocenţi/30 MB dacă sari calul cu internetul şi 15 eurocenţi/minut dacă depăşeşti minutele incluse în reţea (cam asemănătoare tarifele şi oferta celor doi operatori pe acest segment, nu?). Cel mai accesibil abonament Cosmote (Free S) oferă pentru 8,8 euro pe lună 100 minute naţionale, minute nelimitate în reţea, 100 MB de internet. La depăşiri se plătesc 22,3 eurocenţi/minut pentru apelurile naţionale.
Concluzia? Cei trei giganţi din piaţa telefoniei impuneau clienţilor tarife de peste 6 ori mai mari decât cele suportate pentru apelurile în afara reţelei (în cazul apelurilor pe fix, tarifele erau de peste 20 de ori mai mari!).
Să ne aşteptăm la o scădere considerabilă a valorii facturilor noastre din aprilie (evident, vorbim de cei care depăşesc constant minutele incluse)sau operatorii vor băga în buzunar diferenţa? Având în vedere ofertele lor cam asemănătoare ca tarife, n-ar fi chiar exclus. Din fericire, există concurenţa (concurenţa din piaţă, nu Consiliul Concurenţei).
RCS&RDS a făcut dumping
De la începutul anului, RCS&RDS a lansat o ofensivă pe piaţa telefoniei mobile. Abonamentele Confort bat de departe concurenţa, iar preţurile erau practic de dumping înainte de intrarea în vigoare a deciziei ANCOM. De pildă, pentru 2 euro pe lună la abonamentul Optim 2 primeşti 200 minute naţio­nale incluse, 500 MB de internet pe mobil şi convorbiri nelimitate în reţea. La depăşirea minutelor naţionale se plătesc 1,24 eurocenţi pe minut (sub tariful de interconectare încă în vigoare) şi 0,5 eurocenţi/minut la convorbirile pe fix (de asemenea sub tariful de interconectare actual). Cum decizia ANCOM era cunoscută din decembrie iar propunerea fusese făcută încă din august 2013, operatorul RCS&RDS a avut timp să-şi contureze o strategie de smulgere a unor felii consistente din clientela concurenţei consacrate, prin tarife care la un moment dat păreau de dumping. Din aprilie însă, acestea vor permite operatorului chiar să facă profit, unul decent însă, având în vedere că tariful pentru apelurile în alte reţele mobile perceput de RCS&RDS va fi cu 30% mai scump decât cel de interconectare. De aici rezultă şi răspunsul la întrebarea din titlu: Orange, Cosmote, Vodafone vor fi obligate să taie la rândul lor din tarifele convorbirilor în afara reţelei nu neapărat din cauza ANCOM, cât presate de ofertele irezistibile ale RCS&RDS.
Cum s-a ajuns aici
În urma finalizării procesului de consultare naţională a modelelor de calculaţie a costurilor pentru determinarea tarifelor de interconectare din a doua jumătate a anului 2013, ANCOM a notificat Comisia Europeană şi autorităţile naţionale de reglementare din celelalte state membre ale Uniunii Europene cu privire la aplicarea noilor plafoane tarifare. Acordul primit din partea Comisiei Europene permite ANCOM adoptarea setului de măsuri propuse. ANCOM a calculat costurile eficiente ale furnizării serviciilor utilizând ipoteze de lucru în conformitate cu legislaţia din România, informaţiile transmise de furnizorii de reţele, precum şi cele mai bune practici de modelare la nivelul Uniunii Europene.

joi, 20 februarie 2014

Salariul minim te face asistat social la pensie

Dacă raportul dintre salariul minim pe economie şi salariul mediu brut s-ar conserva la valorile actuale un stagiu complet de cotizare, tânărul pensionar ar obţine 0,34 puncte de pensie sau 276 lei. Suficient pentru a primi… ajutor din partea statului, egal cu diferenţa dintre pensia minimă garantată (350 lei) şi pensia sa.
Valoarea pensiei lunare se obţine înmulţind valoarea punctului de pensie cu un coeficient ce exprimă valoarea sumelor reţinute din veniturile viitorului pensionar. Mai concret, coeficienţii pentru calculul pensiei se obţin împărţind salariul brut din care asiguraţilor li s-a reţinut CAS la valoarea salariului mediu brut pe economie. Se calculează mai întâi o medie anuală (se adună şi se împart la 12 coeficienţii lunari), apoi o medie generală pe stagiu complet de cotizare care va fi luată la calculul final al pensiei prin înmulţirea sa cu ultima valoare a punctului de pensie. De exemplu, cine ar fi muncit până la pensie pe o remuneraţie egală cu salariul mediu brut pe economie, fără oscilaţii, ar avea un punctaj mediu anual egal cu 1, deci poştaşul îi va aduce lunar acasă o sumă echivalentă cu valoarea punctului de pensie.
Tânăr pensionar, proaspăt asistat social
Ce se întâmplă cu asiguraţii care au muncit însă toată viaţa pe un salariu egal cu salariul minim pe economie? Depinde, evident, de raportul dintre câştigurile lor şi salariul mediu brut şi modul în care va oscila acesta timp de până la 35 ani (un stagiu maxim de cotizare). Să presupunem însă că cineva a început să lucreze din ianuarie 2014, până se pensionează pentru vechime completă, fără să aibă întreruperi de activitate acest raport se conservă la valoarea din prezent (850 lei salariu minim, 2.430 lei salariu nominal mediu brut), iar valoarea punctului de pensie îşi păstrează puterea de cumpărare. Pensionarul nostru va avea deci dreptul la 0,34 puncte de pensie (850/2.430), echivalentul a 276 lei în banii de azi. Observaţi cum pensia sa îl transformă automat în asistat social, având în vedere că pensia minimă garantată este de 350 lei iar Guvernul îi asigură o sumă egală cu diferenţa dacă încasează mai puţin din sistemul asigurărilor sociale. Să mai spunem că valoarea punctului de pensie se indexează anual în funcţie de inflaţie şi creşterea reală a salariului mediu brut. Dacă unul dintre aceste repere este negativ, se ia în calcul doar cel mai mare ca zero (dacă ambii sunt negativi pensiile nu mai cresc în acel an).
Deoarece punctajul pentru pensie se calculează proporţional cu cota contribuţiei individuale CAS, cei care lucrează pe drepturi de autor vor avea doar o treime din pensia celor ce încasează o sumă brută egală trecută în contractul de muncă. Asta deoarece contribuţiile angajatorului şi angajatului pentru pensie însumează 31%, în timp ce în cazul drepturilor de autor vorbim doar de 10,5% din suma brută. Cine nu pune un ban de-o parte cât timp regimul fiscal îl favorizează, are şanse să întindă, la rândul său, mâna pentru pensia minimă garantată.

“Solutia” Maior. Un presedinte care stie sa asculte


Pe diferite canale se vehicula aparitia drept candidat prezidential a sefului SRI, George Maior. Iata ca se confirma aproape oficial, desi nu explicit. USD va avea candidat propriu.

Cin’ sa fie, cin’ sa fie? Sa fie dandy-ul ruginit Oprescu? Parca lumea s-a saturat de mistourile si sarcasmul gen Basescu. Plus ca Bucurestiul e dovada vie a competentei chirurgului picat in administratia Capitalei ca musca in lapte (si miere). De eternul perdant Geoana nu mai poate fi vorba, pentru un candidat surpriza venit din neant n-ar mai fi timp sa-l popularizezi. E nevoie deci de un om "brav", "echilibrat", care "a luptat cu coruptia" si care "e iubit de Vest". E cam ursuz si rigid, dar si Eltsin a fost invatat de baieti sa joace geamparalele in campania electorala si a castigat fara probleme. O sa deprinda si Maior stilul populist, baile de multime, vorba sprintara. Mai greu o sa fie pentru Badea si Gadea sa inghita un om al serviciilor alergand sa ia locul lui Base. Sa vedem daca o sa inghita broasca pentru salariul bun si postul sigur din Antene. La cate broaste s-au inghitit si se vor inghiti in presa noastra mustind de deontologie (mai mult in ceea ce-i priveste pe altii si mai putin in curtea proprie), nici nu prea mai conteaza...

Altfel, o decizie aproape transparenta de cand Ponta si-a grupat partidele-satelit si partidul-televizune sub brandul comercial-USD. Si pentru ca cineva trebuia sa numere voturile candidatului victorios, Iohannis nu va ajunge niciodata la Interne cu STS-ul in subordine. Si a trecut mai putin de o generatie de la "Revolutie"...

luni, 10 februarie 2014

Fondurile private de pensii dețin 3,7% din datoria publică


Administratorii pot dormi deocamdată liniștiți, dimensiunea redusă a fondurilor românești face improbabilă reeditarea “modelului polonez”. Recapitulăm avantajele și riscurile naționalizării parțiale a fondurilor private de pensii și structura actuală a portofoliilor acestora.
 
Guvernul polonez a preluat toate titlurile de stat din portofoliile fondurilor de pensii private obligatorii, astfel că valoarea investițiilor acestora s-a redus la jumatate. Datoria publică a Poloniei a scăzut în acest mod cu echivalentul a aproape 9% din PIB (intrând sub 50% din PIB per total) deoarece fondurile de pensii au transferat active în valoare de 36,4 miliarde euro. Care este situația în România? Fondurile de pensii private obligatorii (pilonul II) acumulaseră active de 13,93 miliarde lei la sfârșitul anului trecut, din care 9,33 miliarde lei erau plasamente în titluri de stat (67% din active). Pe pilonul III, al pensiilor private facultative, se adumaseră active de numai 811 milioane lei, din care 521 milioane lei (64%) erau investițiile în titluri de stat. Adunându-le obținem o valoare totală de 9,86 miliarde lei pentru datoria publică deținută de fondurile private de pensii. Având în vedere că datoria publică cumula la 31 octombrie 2013 peste 266 miliarde lei (40% din PIB) putem spune că fondurile private de pensii dețin în acest moment 3,7% din datoria publică a România, fondurile private obligatorii având însă 3,5% din aceasta. Raportat la PIB, datoria statului deținută de fondurile private de pensii reprezintă aproximativ 1,5%.

Modelul polonez: riscuri și avantaje
Pentru asigurați, preluarea de către stat a investițiilor în bonduri guvernamentale deținute de fondurile de pensii are două aspecte. Din perspectiva costurilor, ies mai ieftin. Administratorii privați iau anul 2,5% din contribuțiile vărsate de viitorii pensionari și 0,6% din activele acumulate (per total, cam cât dobânda actuală la un depozit bancar); administrarea de către stat a activelor nu-i costă însă aproape nimic pe posesorii de pensii publice. Din perspectiva solvabilității plătitorului de pensii la scadență apar ceva probleme având în vedere situația demografică din România și sănătatea finanțelor publice. Nu poți fi foarte liniștit dacă te bazezi doar pe pensia de stat. Pe de altă parte, nici dacă ai pensie privată nu poți fi absolut liniștit pentru aproape 70% din valoarea sumelor acumulate (este ponderea titlurilor de stat în portofoliile actuale ale fondurilor). Mai trebuie menționat un aspect: când activele fondurilor cresc prea mult afectează indirect dobânzile la care se împrumuta statul. Asta pentru că o datorie publică mare atrage costuri mai mari de refinanțare, investitorii intuind că e rost să supraliciteze randamentele (de aici soluția găsită de Polonia, Slovacia, etc). Deocamdată, având în vedere dimensiunea redusă a fondurilor de pensii autohtone care au pornit mai târziu decât cele din Polonia, riscul unei naționalizări fie și parțiale a fondurilor private de pensii, este încă redus (scăderea datoriei publice ar fi modestă în schimb scandalul declanșat ar fi unul considerabil). Rămâne de văzut ce se va întâmpla pe parcurs.

Cum au investit fondurile
Fondurile private obligatorii (pilonul II) au plasat 67% din bani în titluri de stat, 15% în acțiuni listate la bursă, 9% în conturi bancare, 4,7% în obligațiuni corporative, 2,9% în fonduri mutuale, 0,6% în obligațiuni supranaționale și 0,3% în obligațiuni municipale. Pe pilonul III (fondurile private facultative de pensii) distribuția este următoarea: titluri de stat (64,2%), acțiuni listate (19%), conturi bancare (8,1%), obligațiuni corporative (5,5%), obligațiuni supranaționale (1,6%), fonduri mutuale (1%), obligațiuni municipale (0,6%), instrumente derivate (0,1%).




marți, 4 februarie 2014

Statul ajută iar băncile mimând stimularea economiei


 Măsura centrală a pachetului convenit cu FMI pentru impulsionarea economiei-reducerea ratelor la credite-conține în esență un nou ajutor dat sectorului bancar ce urmează să încaseze dobânzi suplimentare prin lungirea scadențelor.

“Stimularea consumului” era de câteva săptămâni obiectivul declarat al Guvernului, chiar dacă ultimele date oficiale arată totuși o creștere ușoară a acestui indicator în 2013 pe seama ascensiunii neașteptate din decembrie (creștere de peste 6% mulțumită pachetul de marketing Black Friday & Moș Crăciun). În principal, autoritățile vor să stimuleze economia (consumul  reprezintă aproximativ 80% din PIB) lovită d ecreșterea accizelor la combustibili prin credite fiscale acordate debitorilor sufocați de datorii, scutiri de taxe pentru profitul reinvestit și stimulente oferite companiilor ce fac noi angajări.

În cazul debitorilor, vorbim de o reeșalonare a creditului astfel încât valoarea ratei lunare să scadă considerabil timp de 2 ani pentru cei cu venituri sub salariul mediu net pe economie. După acest interval, debitorul reintră în schema inițială de rambursare urmând să suporte timp de alți 2 ani un efort financiar suplimentar având de înapoiat și fracțiunile din principal de la plata căruia a fost scutit (băncile nu renunță la dobândă în primii 2 ani ci doar fracțiunea din principal ce intră în componența ratei e redusă). Acest efort va fi însă acoperit de Guvern, care va acorda o scutire din impozitul pe venit în anii 3 și 4 în limita a 200 lei/lunar. Pe scurt, îți poți reduce rata (diferite surse vorbesc chiar de o înjumătățire în limita a 500 lei lunar-rămâne să vedem forma finală a proiectului de lege) timp de 2 ani iar în următorii 2 ani Guvernul îți va achita surplusul față de valoarea inițială a acesteia acceptând să-ți reducă impozitul pe venit.

Se remarcă în acest context că principalul beneficiar al măsurii de stimulare a consumului prin reducerea ratelor debitorilor cu împrumuturi care n-au ajuns încă în stadiul de credite neperformante (la peste 90 de zile de întârziere banca trebuie să provizioneze creditul) este sectorul bancar. Băncile vor primi din partea statului timp de 2 ani dobânzile aferente creditelor rescadențate pentru că toate împrumuturile care se vor încadra în această categorie vor ajunge cu doi ani mai tărziu la scadență. Este un efort aproximat de ministrul delegat pentru Buget, Liviu Voinea, la 0,1% din PIB (aproximativ 130 milioane euro), dar estimarea se poate dovedi ulterior prea pesimistă, precum valoarea încasărilor din impozitul pe stâlp. Astfel, dacă am lua în considerarea o DAE medie la creditele rescadențate de 10%, un număr mediu de debitori care vor profita de această “oportunitate” de 1 milon și o valoare medie a soldului creditelor echivalentă cu 5.000 euro, cele 20% de procente colectate de bănci suplimentar timp de 2 ani înseamnă per total 1 mililard euro împărțit în 2 ani de scutiri fiscale. Cu alte cuvinte, Liviu Voinea subevaluează de câteva ori impactul bugetar al acestei măsuri.

Altfel spus,Guvernul recirculă niște bani din buget parcându-i în final în sectorul bancar, cu speranța că se va alege măcar cu ceva TVA. "Îi ajutăm pe oamenii care au rate şi care pot să treacă în aceşti doi ani mai uşor peste perioada respectivă. S-a întâmplat acest lucru în Spania, se întâmplă şi în alte ţări. E pentru oameni, nu e pentru bănci. Nu scoatem niciun ban din buget, e vorba de aproape 4 miliarde lei care, în loc să stea în bănci, stau la oameni pentru consum şi se reeşalonează pe cei doi ani", a spus premierul Ponta marți, “uitând” că banii vor ieși din buget ulterior, din 2016. Prin urmare, debitorii cu ratele scăzute ar urma să se năpustească să cumpere mai mult în loc să economisească- activitate descurajată hotărât în ultima vreme de BNR prin reduceri repetate ale dobânzii de politică monetară și de bănzile comerciale prin randamente de 2-3% la depozite. Nu miră pe nimeni că FMI-ul și-a dat acordul, potrivit premierului Ponta, pentru aplicarea acestei strategii de stimularea consumului, câtă vreme instituția internațională a susținut în reptate rânduri interesele sectorului bancar.

“Asistăm de ceva vreme la o ofensivă de sprijinire a sectorului bancar-vezi reducerea rezervelor minime obligatorii, mutarea tranzacțiilor cu cash prin conturile bancare (prin asta băncile vor câștiga cam 100 milioane euro) și acum această nouă măsură de stimulare a consumului. Probabil că mulți se vor lăs păcăliți de ușurarea temporară a efortului de rambursare a datoriilor, uitând că petrecerea ține doar 2 ani. Legat de scutirea de taxe pentru profitul reinvestit, nu-i văd utilitatea. Se încasează 21% din impozitele aferente profiturilor reale în schimb rata de încasare a impozitelor pe muncă ajunge la 88%. De ce scutim capitalul și nu încurajăm munca? Nu cred că mai este spațiu și pentru reducerea CAS în acest an” spune analistul Ilie Șerbănescu.

Faptul că reducerea ratelor urmează să opereze din plin în anul electoral 2014 iar scutirile fiscale abia din 2016 arată destul de clar care au fost obiectivele urmărite de autorități. Ce alternative erau la îndemână pentru a stimula pe termen lung cererea din economie? În primul rând, reducerea CAS (mai mulți bani la dispoziția tuturor angajaților nu numai în buzunarele unei părți a acestora-cei cu datorii). Am putea vorbi apoi de un sistem de cupoane valorice oferite salariaților și pensionarilor pentru achiziții  în cadrul unui program “Fabricat în România” relansat (asta ar echilbra pe termen lung raportul importuri/exporturi afectat de orice puseu de stimulare intempestivă a consumului).

“Prababil că băncile sunt avantajate prin pachetul de măsuri al Guvernului, mai ales având în vedere rata mare a împrumuturilor neperformante cu care se confruntă. Există percepția că economia poate fi impulsionată prin creșterea cererii agregate, vezi și refacerea salariilor bugetariilor, creșterea salariului minim, etc. Cred însă că un efect pozitiv pe termen lung s-ar fi obținut prin reducerea CAS-urilor mai degrabă decât prin măsura temporară a reducerii ratelor la credite” este de părere analistul Aurelian Dochia.

luni, 3 februarie 2014

Fondul Proprietatea ocoleşte impozitul pe dividende

Acţionarii FP au aprobat reducerea capitalului social cu 676 milioane lei, o sumă apropiată de profitul obţinut de Fond în 2013. Astfel este ocolit impozitul pe dividende, cvorumul necesar reducerilor ulterioare de capital social fiind coborât simultan de la 50% la 25%. Dacă ASF îşi dă avizul se crează discriminări între foştii şi actualii investitori ai FP.

Faptul că reducerea capitalului social nu este accidentală, motivată de realităţile pieţei (motiv ce ar putea fi invocat de acţionarii unei companii ce operează în funcţie de cere şi ofertă şi mai greu de un fond de investiţii ce administrează doar participaţii) o arată modificarea cvorumului pentru deciziile ulterioare de acelaşi tip. Astfel, dacă pentru a majora capitalul social a rămas pragul de 50% din numărul total de voturi, pentru reducerea capitalului social acţionarii au decis să coboare la un cvorum de 25%. În plus, reducerea capitalului social cu 0,05 lei (de la 1 leu la 0,95 lei/acţiune) coincide cu profitul realizat anul trecut de Fond (0,0495 lei/acţiune). De altfel, managerul FP, Greg Konieczny, le-a spus acţionarilor că nu trebuie plătit impozit pentru banii pe care îi vor primi şi că Fondul va încerca să obţină o poziţie oficială de la autorităţi în ceea ce priveşte acest subiect, potrivit Mediafax. Reprezentanţii FP au invocat o prevedere din codul fiscal, potrivit căreia distribuţiile de bani nu sunt asimilate dividendelor, astfel că nu se plăteşte impozit, ipoteză confirmată pentru România Liberă de consultantul Dan Schwartz.

Justificarea reducerii de capital social? Potrivit hotărârii AGA, “reducerea este justificată de optimizarea capitalului social al FP, implicând restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi”. Aici poate fi călcâiul lui Achile: aporturile au fost făcute în majoritate de alţi acţionari decât cei care urmează să le reprimească acum. FP a fost creat pentru despăgubirea foştilor proprietari deposedaţi de regimul communist. Majoritatea acestora şi-au vândut însă acţiunile la preţuri derizorii în perioada 2007-2009 (preţul a coborât până la 0,1 lei faţă de cotaţia actuală de peste 0,8 lei) cât timp Fondul nu era listat la bursă iar în prezent investitorii străini au cea mai mare pondere în acţionariat. Reducerea capitalului social în loc de a distribui către acţonari profitul rezultat din lichidarea participaţiilor sub formă de dividende generează un avantaj fiscal celor care au profitat oricum de subevaluarea acţiunilor FP.

O altă paralelă se poate face între investitorii SIF şi cei ai FP. Deşi este vorba de fonduri închise cotate în toate cele 6 cazuri, niciodată SIF-urile n-au încercat să ocolească impozitul pe dividende prin reducerea de capital social, deşi după 2008 investitorii lor au fost puternic loviţi de scăderea cotaţiilor (de la aproape 100.000 puncte în 2007 indicele BET-FI coborâse în 2009 sub 10.000). Dacă ASF dă undă verde acestui tip de operaţiuni practica la nivelul BVB se poate generaliza, iar statul va număra câteva sute de milioane de lei din impozite mai puţin (reducerea de capital social cu 676 miloane de lei decisă la FP scuteşte acţonarii de plata unui impozit pe dividende de 108 milioane lei).
Fondul Proprietatea este implicat în operaţiuni de lichidare accelerată la presiunea unor fonduri din acţionariat (Elliott, Manchester Securities) şi a renunţat în ultima perioadă integral la deţinerile de acţiuni la Transgaz, la pachete de acţiuni Petrom şi caută în continuare cumpărători pentru distribuitorii de energie din portofoliu. Sumele rezultate din aceste operaţiuni n-au fost folosite însă integral pentru dividende, ci s-a utilzat pârghia răscumpărării de acţiuni proprii, fapt ce a oferit acţionarilor un avantaj suplimentar-cerere asigurată pentru facilitarea exiturilor (şi-au putut vinde acţiunile la preţuri în creştere). La AGA de ieri, Konieczny a menţionat că Fondul nu poate începe al treilea program de răscumpărare de acţiuni, întrucât FP a ajuns la limita maximă legală de acţiuni pe care o companie poate să o deţină din capital, respectiv 10%. Reprezentanţii ASF şi FP nu ne-au putut oferi deocamdată o poziţie oficială.

joi, 23 ianuarie 2014

Ambasada SUA face lobby pentru investitorii Fondului Proprietatea


Oficialii americani arată că bursa autohtonă este printre cele mai scumpe din regiune din cauza comisioanelor ASF și BVB. În condițiile în care costurile de tranzacționare cumulate datorate celor două entități nu sar, în medie, de 0,12%, trimiterea se face spre fondurile închise, în special Fondul Proprietatea, “asuprite” suplimentar de comisionul anual de supraveghere datorat ASF (0,1% din active).

Sub afirmația că prețul unui serviciu e mare se poate ascunde constatarea că nu e pentru toți la fel de mare. “Reducerea taxelor de tranzacționare și a cerințelor birocratice ar putea face piața de capital românească mai atractivă pentru investitori. Accesul pe piața locală rămâne încă o provocare. Conform unui studiu recent, e nevoie de 6 luni pentru a deschide un cont pentru a tranzacționa în România în timp ce în țările mai dezvoltate din Centrul și Estul Europei același lucru ia doar câteva ore. În plus, piața românească de capital este printre cele mai scumpe din regiune, din cauza taxelor administrative și a comisioanelor de tranzacționare percepute împreună de operatorul de piață și organismul de rereglementare (BVB și CNVM, n.n.)” se exprima recent însărcinatul cu afaceri al SUA în România, Duane Butcher, la un aveniment aniversar legat de listarea Fondului Proprietatea. Chiar așa să fie?

Să vedem ce taxe iau BVB și ASF investitorilor ce doresc să tranzacționeze acțiunile românești. CNVM are un comision de 0,08% aplicat tranzacțiilor de cumpărare iar BVB percepe 0,117% din tranzacțiile de vânzare și 0,045% din cele de cumpărare. Trăgând linie, avem aproximativ 0,12% din suma adusă în România. Atenție, asta nu reprezintă costul final. La acest procent adaugă și brokerii procentele lor (nu se poate tranzacționa decât prin intermediar la BVB). Cât de mari sunt acestea? “Dacă un investitor ar aduce 2-3 milioane de euro la Intercapital, ar obține un comision de 0,2%?” l-am întrebat pe Răzvan Pașol, președintele Intercapital, o societate de brokeraj medie. “ La noi sigur nu, poate la alții. Păi, 0,08% dintr-un million de euro (diferența dintre comisionul de 0,2% și cei 0,12% datorați ASF+BVB) fac doar 800 de euro. Cu banii aștia mergem toți la un film” mi-a răspuns Pașol. Cu alte cuvinte, brokerii locali se codesc să se mulțumească cu un comision comparabil cu cel al ASF deși primesc indirect o parte din comisionul bursei ca dividende (toți brokerii sunt acționari la BVB).

Întrebat dacă piața de capital românească e scumpă, Pașol a fost imediat de acord cu ambasada SUA, e scumpă. “Ar deveni ieftină dacă mâine ar fi eliminate comisioanele ASF și BVB?”. “Din păcate, doar puțin mai ieftină” mi-a răspuns Pașol, care a recunoscut că pe lângă costurile impuse de operatorul de piață și reglementator, cea mai mare contribuție o au cele percepute de brokeri. Iar brokerii din România sunt scumpi pentru că avem o piață mică și se câștigă mai puțin din rulaje aici-a fost concluzia comună (de pildă, un investitor local cu un rulaj lunar de aproximativ 100.000 lei rar coboară sub un comison al brokerului de 0,5%). De ce ambasada SUA n-a spus însă nimic de brokeri, ci doar de ASF și BVB?

Legătura cu Fondul Proprietatea
Un investitor nu suportă doar taxele de tranzacționare, ci indirect și pe cele de menținere la cota bursei și reglementare (ambele reduc profitul companiei în care a investit și pe cale de consecință și dividendele sale potențiale). Dacă în cazul majorității companiilor listate acestea sunt de regulă modice (Fondul Proprietatea plătește doar 4.000 lei pe an pentru menținerea la cota bursei, potrivit departamentului său de comunicare), în cazul fondurilor închise (SIF-uri, Fondul Proprietatea) listate ASF-ul face o excepție și ia 0,1% din activul mediu lunar, deci aproximativ 0,1% pe an. Cea mai grasă vacă de muls din acest punct de vedere este evident tot Fondul Proprietatea, care are un activ de aproape 3 miliarde euro. Iar Fondul Proprietatea are în acționariat mai multe fonduri americane de investiții (vezi Manchester Securities New York, fondurile Elliott, etc) care au ajuns să facă jocurile în AGA.Cele 0,1% procente pe an care dispar din averea acestora “mulțumită” ASF aproape că dubleaza ponderea costurilor de tranzacționare cauzate de binomul BVB-ASF. Iată de ce ambasada SUA se arată interesată de costurile din piața românească de capital. În încheiere, să mai spunem că problema costurilor de intermediere/listare/supraveghere s-a pus doar în momentul în care acțiunile sunt relativ corect evaluate de piață. Cât sunt ieftine prin prisma raportului preț/profit, preț/active investitorii par dispuși să ignore comisioanele. Așa a ajuns de altfel Fondul Proprietatea controlat de investitori străini.

PS: Articolul asta ar fi trebuit sa apara in ziarul Romania Libera. N-a aparut pentru ca Ambasada nu formulase un punct de vedere (desi i se solicitase unul).A trebuit deci amanat in asteptarea unui raspuns care intr-o saptamana n-a mai venit. Apoi...era deja perimat.Ghinion....

luni, 20 ianuarie 2014

Cât de inutilă e Şcoala?

Memoria e perisabila, pentru a o forţa să fixeze date şi evenimente informaţia trebuie să poarte o anumită amprentă emoţională. Nemaiputând să administreze teroare şi nici slujbe asigurate, incapabilă să povestească şi să explice Lumea şi să educe creativitatea, Şcoala e redusă la postura de agenţie guvernamentală de baby-sitting.
Ce-mi amintesc din cei 20 de ani de şcoală? Nu prea multe. Nu mai ştiu nimic din analiza matematică deşi mi-am tocit serios coatele cu ea prin liceu. Surprinzător, îmi aduc destul de bine aminte de studiul probabilităţilor deşi n-am făcut materia asta decât un trimestru-nu se cerea la admiterea la facultate deşi te izbeşti tot timpul de ea când faci alegeri în viaţa reală. E destul de vie amintirea profesorului de matematică din clasa a V a-domnul Toader se pricepea să îmbine umorul cu algebra şi dădea din timp în timp nişte extemporale din noţiunile de bază la care şi cei mai leneşi din clasă luau note mari, motiv de mare mândrie pentru ei. Şi pe cel din liceu, directorul Gheorghiu, un fanfaron cam sărăcăcios mobilat intelectual, care mă luase la ochi astfel încât eram destul de timorat la orele lui. Restul materiilor şi profesoriilor s-au estompat serios în memoria mea odată cu trecerea timpului.
Adevărul este că memoria e foarte perisabila. Uităm des, cu atât mai mult cu cât învăţam mecanic, fără conexiuni cu alte discipline şi mai ales când informaţia îngurgitată nu „miscă” nimic în interiorul nostru. Pentru a fixa ceva (noţiuni, întâmplări, personaje) ai nevoie de suportul emoţiilor. Îmi amintesc mai puţin din câteva concedii consecutive la Sinaia prin anii 90 care au însumat săptămâni bune (în afara unui sentiment difuz de tihnă) decât dintr-o deplasare de o zi, în interes de serviciu, la Ankara. Rutina nu mai generează emoţie-senzaţia de nou, de contact cu ceva diferit, îţi pune mintea şi inima în mişcare când ineditul îţi trezeşte interesul.
La fel şi în cazul informaţiilor care ni se predau la şcoală. Nu ai multe emoţii la îndemână când afli ceva nou, decât senzaţia că ţi se răspunde explicit la o întrebare pe care în mod vag ţi-o puneai şi tu şi exact pe asta ar trebui să se insiste cu copiii. În mod ideal Şcoala ar trebui să răspundă la întrebările abia schiţate sau nerostite ale elevilor, să le determine o reacţie emoţională de genul „asta e!”, „iată deci explicaţia!”, „cum de nu m-am gândit (şi) la asta?”. E greu să faci asta zi de zi iar când nu există „combustibil” pentru aşa ceva, la Şcoală ar trebui să se educe creativitatea, să se încurajeze copiii să asambleze în moduri diferite informaţia oferită şi nu doar să o reproducă mecanic. Iar în restul timpului să-i lase să bată mingea supravegheat. Tot ce este însuşit mecanic dispare repede din memorie, de multe ori şi din cea pe termen scurt (tabla înmulţirii, alfabetul le ştim pentru că le exersăm zilnic nu pentru că le-am memorat temeinic în şcoala primară).
Dincolo de faptul că nu mai dă slujbe („repartitii”), prestigiul Şcolii s-a şifonat rău şi pentru că nu poate oferi decât răspunsuri standardizate la întrebările elevilor, de cele mai multe ori rupte de contextul vieţii de zi cu zi, şi pentru că nu poate sugera soluţii la problemele lor. „Pe vremea mea se făcea Scoală, mai ştiu şi azi cutare şi cutare lucru” aud des de la cei din generaţia a treia. De fapt, şcoala de modă veche oferea mai puţine noţiuni pe care le repeta însă mai des permiţând elevilor să le fixeze şi datorită unui sistem de „teroare” bine pus la punct (mustrările şi recompensele profesorului aveau mai mare rezonanţă, ieşitul din rând era amendat sever de o societate care nu cultiva ca acum individualitatea, etc). Noţiunile turnate cu pompa la şcoală, tot mai stufoase acum, nu sunt dublate de efortul de a face corelaţii cu realităţile de zi cu zi.
Şcoala nu ştie să povestească şi să explice „Lumea” pe înţelesul copiilor şi nici să înveţe viitorii adulţi să problematizeze-deprinzi cel mult disciplină studiului la şcoală dar nimeni nu te învaţă să gândeşti. Se învaţă instorie ani la rând dar asta se reduce la cifre şi nume proprii, în nici un caz la studiul evoluţiei mentalităţilor, a stilurilor de viaţă şi valorilor din societate. Poate de asta se spune că omul nu învaţă nimic din istorie. Câţi din absolvenţii de liceu ştiu că Pitagora nu e doar numele unei teoreme, că autorul s-a ocupat şi cu altceva decât trasarea cercurilor în nisip pentru a o demonstra?
Şcoala de azi a devenit o uriaşa agenţie de baby-sitting unde ne rezumăm să ne lăsăm copii când plecăm la serviciile tot mai solicitante. Cel cel puţin în varianta „de masă”, Şcoala nu pare să ştie cum cum să ne dezvolte copiii armonios intelectual şi emoţional şi nici dispusă să înveţe. Bine măcar că le oferă pretextul să socializeze supravegheat cu cei de vârsta lor. Păcat că n-o fac prin mult mai multe ore de sport şi ieşiri în natură decât prin pauzele scurte după ore lungi de pompat informaţie inutilă ori fără relevanţă.

miercuri, 15 ianuarie 2014

Cum se împrumută statul pentru ştergerea datoriei privaţilor

Marţi, Ministerul Finanţelor s-a îndatorat cu 2 miliarde dolari din pieţele externe, la un randament de peste 5%-mai scump decât o face în lei din piaţa internă. Suma este foarte apropiată ca valoare de reducerea rezervelor minime de către BNR săptămâna trecută, RMO-urile reprezentând datorie externă pe termen scurt.

Săptămâna trecută BNR a eliberat o parte din rezervele minime obligatorii (nivelul RMO a fost redus de la 20% la 18% iar la lei de la 15% la 12%). Au plecat din BNR cu destinaţia băncile comerciale echivalentul a 1,8 miliarde dolari. RMO-urile reprezintă un anumit procent din orice resursă atrasă de bănci (prin credit de la banca-mamă, depozite, emitere de obligaţiuni, etc). Cum în perioada de boom al creditării s-au acordat pe bandă rulantă împrumuturi pe câţiva ani de la băncile-mamă pentru extinderea cotei de piaţă a fiicelor din România, grosul acestor rezerve vine din acest tip de împrumuturi (până în 2009 RMO-urile în valută erau de 40%). RMO-urile reprezintă simultan şi datorie pe termen scurt a…României. Este făcută de privaţi, dar este făcută în România. Însuşi Guvernatorul menţiona că băncile pot opta să acclereze creditarea cu banii oferiţi sau să-şi reducă datoriile, scăderea datoriei pe termen scurt a României, cea la care se uită agenţiile de rating, fiind partea bună a acestei măsuri de politică monetară.

Scăderea datoriei României a durat exact o săptămână (mă rog, nici atât, reducerea RMO-urilor urma să devină operabilă de la sfârşitul lunii ianuarie). Marţi, Ministerul de Finanţe a anunţat cu mândrie că a obţinut 2 miliarde dolari din pieţele externe, la randamente mai scăzute decât cele indicative prezentate investitorilor. Cu alte cuvinte, s-a cam înghesuit lumea să cumpere obligaţiuni româneşti. Randamenele scăzute sunt însă de 5,04% (la 10 ani) şi 6,28% (la 30 de ani), în condiţiile în care tot marţi Finanţele au derulat şi licitaţii cu titluri de stat pentru piaţa internă, randamentul la care s-au adjudecat fiind de 4,99%. Cu alte cuvinte, statul s-a împrumutat mai scump din piaţa externă decât o face din piaţa internă. E adevărat, vorbim de scadenţe diferite (“doar” 7 ani la lei) şi sume diferite (în ianuarie se vor lua, în lei, echivalentul a “doar” 1,5 miliarde dolari), dar comparaţia nu îşi pierde din relevanţa.

Circuitul creditului în natură
Banii care urmau să plece din BNR pe 24 ianuarie au fost deja acoperiţi de Ministerul Finanţelor (împrumuturile sunt evidenţiate în rezerva valutară a BNR) aşa că aparent avem un joc cu suma nulă. Să nu pierdem din vedere detaliile. S-a înlocuit o datorie pe termen scurt a României făcută însă de privaţi, cu una pe termen lung tot a României făcută însă de stat. Aceeaşi schemă a fost făcută în cazul împrumutului de la FMI: o datorie publlică a înlocuit una privată, de vreme ce asta a coincis cu o reducere agresivă a rezervelor (erau 40% la valută înainte de asta).
“Nu ştiu dacă reducerea RMO-urilor înseamnă automat reducerea datoriei externe a României. Poate băncile vor da credite din aceşti bani”spune Adrian Vasilescu, consilerul Guvernatorului BNR. Tot din BNR, şeful supravegherii atragea atenţia în decembrie 2013 că băncile din România se grăbesc să ramburseze liniile de finanţare de la băncile-mamă apelând şi la banii deponenţilor.

Cum împrumutul de la FMI se apropie de scadenţă, statul pare tot mai dornic să înlocuiască o datorie publică cu alta (anul trecut sumele rambursate din BNR spre FMI au fost înlocuite de obligaţiuni de stat în euro şi dolari echivalente cu 4,7 miliarde euro astfel încât nu s-a simţit în nivelul rezervei în valută) iar în intervalul 2014-2016 statul are în plan să mai ia încă 15 miliarde euro (sumă apropiată ca valoare de cât mai este de returnat în contul împrumutului extern din 2009). Datoriile externe făcute de privaţii din România s-au făcut pentru creşterea profitului acestora (vezi băncile, dezvoltatorii imobiliari) iar datoriile publice care vin să le acopere se fac cu preţul reducerii prestaţiilor sociale viitoare (ca să plătească dobânzi statul trebuie să taie cheltuieli de undeva). “Statul preia datorie privată, ce să ne mai ascundem. 70% din datoria externă a României au făcut-o străinii, nu românii. “Marea noastră datorie pe termen scurt” este şantajul câştigător care ne obligă să luăm credite pe termen lung în valută” afirmă analistul Ilie Şerbănescu.

marți, 14 ianuarie 2014

De ce va sări inflaţia la 4% în 2014

La sfârşitul anului trecut, inflaţia românească a devenit “europeană”. Creşterea de numai 1,5% a preţurilor se datorează în principal reducerii TVA la pâine şi produse de panificaţie şi mai puţin anului agricol excepţional. Citiţi mai jos ce va impulsiona inflaţia în acest an.

Prima explicaţie care ne vine în minte când ne gândim la inflaţia de numai 1,5% între decembrie 2013 şi decembrie 2012 este anul agricol excepţional. Ei bine, nu e chiar aşa. Preţurile mărfurilor alimentare au scăzut cu 1,8% fapt ce a diminuat influenţa scumpirilor la servicii (3,4%) şi a mărfurilor nealimentare (3,6%)- ponderea alimentelor fiind de 37,7% în coşul inflaţiei. Cum de a fost posibil să avem însă o scădere a preţurilor la alimente în condiţiile în care produsele din carne s-au scumpit cu 1,7%, lactatele cu 2,2% iar legumele cu 3%? Explicaţia ţine de diferitele ponderi ale acestor alimente; chiar dacă ponderea alimentelor care au avut preţuri în creştere este aproximativ egală cu cea a alimentelor care s-au ieftinit, amplitudinea a fost mai mare în cel din urmă caz.

Ce s-a ieftinit cel mai mult în 2013 şi de ce? Surpriză, ieftinirile date de anul agricol bun au ponderi minore în coşul inflaţiei deoarece făina şi mălaiul reprezintă doar 0,5% împreună, uleiul 1,3%, zahărul 0,8%, etc. Păinea s-a ieftinit însă cu 10,1% (pondere de 6,7% în inflaţie) iar produsele din panificaţie, evidenţiate diferit cu 8,6% (pondere de aproape 8%). Ieftinirile au venit însă în acest caz din scăderea TVA la pâine de la 24% la 9%, anul agricol bun nu are decât un merit colateral. Una peste alta, doar din TVA-ul redus la pâine şi produse din panificaţie inflaţia a scăzut cu 1,3%, ceea ce înseamnă că fără măsuri fiscale am fi avut o inflaţie de aproape 3% (2,8% mai exact) în 2013. Ieftinirea pâinii a ajutat indirect debitorii în lei, având în vedere că am asistat la tăieri ale dobânzii de politică monetară şi reduceri ale nivelului Robor.

Cum va sări inflaţia peste cal în 2014
În acest an avem scumpiri ale utilităţilor în calendar, majorări ale preţului combustibililor, efect de baza pentru inflaţie. Să presupunem că avem un an agricol mediu, nici o măsură fiscală similară reducerii TVA la pâine iar preţurile mărfurilor nealimentare şi al serviciilor avansează în acelaşi ritm ca în 2013. În acest caz, inflaţia va fi de aproximativ 3%, pentru că nu mai am scăderile la pâine (pâinea şi produsele de panificaţie au pondere de aproximativ 4% în coşul inflaţiei.
Vestea proastă este că vom avea scumpiri suplimentare. Efectul majorării accizelor la combustibili şi noul nod de raportare la inflaţie în calculul acestora au fost aproximate cu o majorare de 5% a preţurilor. Având în vedere că se aplică din aprilie şi că avem o pondere de 8% a combustibililor în inflaţie rezultă o creştere de 0,4% a indicelui preţurilor de consum. Utilităţile se vor scumpi la rândul lor, conform calendarului de eliminarea a preţurilor subvenţionate (gazele cu 10%, ponderea energiei electrice pentru consumatorii casnici achiziţionate din piaţa concurenţială va urca de la 10 la 30%, etc).

Să nu uităm de efectele “taxei pe stălp” (furnizorii vor încerca să transfere o parte din taxă în tarife) şi de scumpirea gigacaloriei în oraşele unde preţurile erau încă subvenţionate. Am aproximat la 5% impulsul suplimentar al preţurilor în aceste cazuri faţă de 2013 iar cum energia electrică, gazelle şi energia termică au o pondere de aproape 10% în inflaţie, rezultă încă un supliment de 0,5%. Trăgând linie, am ajuns la o inflaţie suplimentară de aproape 4% în 2014. Ne întrebăm ce va face BNR în acest caz: va urca la loc dobânda de politică monetară, va cere băncilor să restituie rezervele eliberate recent?

Ponderi produse şi servicii în inflaţie:
-pâine: 6%
-produse de panificaţie: 7,7%
-carne, preparate şi conserve: 8,4%
-lactate: 5,4%
-băuturi alcoolice: 3,2%
-ţigări: 6%
-îmbrăcăminte şi încălţăminte: 5,9%
-combustibili: 8%
-igienă, cosmetice: 6,8%
-energie electrică, gaze, energie termică: 9,9%
-apă, canal, salubritate: 2,2%
-poştă, telecomunicaţii: 6,5%

joi, 9 ianuarie 2014

BNR a intrat prima în campanie electorală

Anul 2014, presărat cu 3 rânduri de alegeri (europarlamentare, prezidenţiale şi cele pentru şefia BNR) începe în forţă, cu bani eliberaţi băncilor din rezerva BNR şi dobânda de politică monetară redusă. Semn că pomenile electorale pot avea şi o componentă monetară.

Dincolo de scăderea ratelor pentru debitorii în lei (odată cu scăderea Robor), efectele deciziei BNR se vor resimţi în comportamentul băncilor faţă de clienţi: chiar dacă e mai greu de crezut că vom asista la o reluare în forţă a creditării pentru persoane fizice şi IMM-uri în condiţiile în care băncile sunt foarte preocupate să restituie liniile de finanţare de la băncile-mamă, cel puţin sunt şanse mari să se slăbească şurubul ce apăsa datornicii de bună credinţă. În plus, RMO-urile la lei proaspăt reduse-aproximativ 4 miliarde lei se întorc la bănci-pot alimenta, cel puţin parţial, foamea de bani a statului în anul electoral ce urmează.

În ceea ce priveşte evoluţia euro, Guvernatorul pariază în mod corect pe stabilitatea cursului. Anii electorali au fost mai mereu calmi în ansamblu din această perspectivă iar lunile următoare vor demonstra probabil acest lucru chiar dacă diferenţialul de dobândă leu-euro a scăzut şi altă infuzie de lei a lovit piaţa. Euro se va cuminţi treptat faţă de leu până în vară (faţă de dolar lucrurile sunt mai complicate, nu depinde de BNR paritatea)-vara este perioada în care firmele străine repatriază dividendele-şi am putea avea atunci o valoare apropiată de cea la care euro începea anul, cel puţin dacă nu asistăm la o nouă perioadă de turbulenţe ample în pieţele externe.

Care sunt argumentele deciziei BNR, în condiţiile în care însuşi Guvernatorul recunoştea că lichiditatea musteşte în piaţă după ce banca centrală a decis să ofere băncilor lei fără număr la licitaţiile Repo iar şeful supravegherii tot din BNR afirma că băncile apelează chiar şi la depozite  clienţilor pentru a-şi returna datoriile către băncile-mamă? “Impulsionarea creditării”!. Şi asta în condiţiile în care neperformantele au sărit de 21%...N-ar fi fost mai simplu să se opereze doar o reducere a dobânzii de politică monetară în loc să se umble şi la RMO-uri dacă nu lichiditatea era problema în piaţă?

Ne explicăm acum de ce a fost nevoie ca rezerva valutară a BNR să crească într-un an cu vârf de rambursări în contul datoriei către FMI. După cum am mai arătat în România liberă, banii care au plecat din conturile BNR au fost compensaţi de împrumuturile în euro şi dolari (la dobânzi de peste 6% în ultimul caz) contractate de Ministerul Finanţelor din pieţele externe astfel încât, în final, în loc să scadă cu mai bine de 3 miliarde euro în 2013, rezerva BNR a urcat cu 1,3 miliarde euro. Miercuri
 BNR a decis să elibereze băncilor 1,38 miliarde euro, o sumă foarte apropiată de surplusul obţinut anul trecut prin îndatorarea grijulie a statului.

Cum dobânzile la noile împrumuturi urmează să fie achitate din taxele şi impozitele noastre, putem spune că Guvernul a apelat ocolit la sprijinul contribuabililor pentru susţinerea campaniei electorale din acest an, BNR jucând doar un modest rol de “intermediar”. Vă imaginaţi o măsură similară celei luate de BNR miercuri dacă din rezerva BNR ar fi urmat să iasă peste 8 miliarde de euro în 2013 şi 2014?

Calculam în România Liberă că vom plăti suplimentar cam 180 milioane euro pe an doar în urma deciziei de a se rostogoli împrumutul de la FMI/CE prin alte împrumuturi luate de Guvern şi parcate tot la BNR. Asta însă doar pentru 2013. Dacă se procedează similar şi în 2014, vom plăti cam dublu. E ca şi cum s-ar arunca pe geam în fiecare an o felie de 10% din Romgaz sau o companie ca Transelectrica. Avem atât de multe ca să ne permitem luxul asta?  România nu e Japonia să plătească dobânzi de 1% la bonduri, dacă plătim 4-4,5% e ca şi cum am avea o datorie apropiată de cea a Japonei (200% din PIB) din perspectiva serviciului acesteia. Este singurul argument forte în favoarea adoptării euro mai repede: poate că vom utiliza după acest moment rezerva BNR pentru plata datoriei publice (sau cat mai rămâne din aceasta după ce se eliberează aproape toţi banii băncilor de la banca centrală-probabil ceva peste 20 miliarde euro).

Sigur, dispare un instrument de influenţare a economiei prin devalorizarea monedei (nu se mai pot controla dobânzile şi forţa deprecierea monedei) dar neajunsul este întrucâtva compensat dacă datoria publică s-ar reduce la jumătate.

Două vorbe despre eternul domn Isărescu din fruntea BNR, probabil la al cincilea mandat începând din octombrie ajutat şi de efectul ultimelor măsuri “ambiţioase” ale BNR. Mai în glumă, mai în serios, am ajuns să cred că România nu trece repede la euro pentru a nu rupe coincidenţa frumoasă între zodia Guvernatorului (întâmplător, leu) şi moneda pe care o păstoreşte. Nimeni nu pare să pună în discuţie meritele domnului Isărescu deşi dacă stai să calculezi inflaţia din 1991 şi până azi te pierzi în zerouri iar dacă vorbim de stabilitatea cursului, deprecierea de aproape 50% din anul de graţie 2007 ar trebui să deranjeze puţin în condiţiile în care, “ce-a fost mai greu, din perspectiva crizei financiare, a trecut”. Ca să nu mai detaliem şi deciziile de impulsionare a creditului pe varful bulei imobiliare din 2007. Or, dacă la stabilitatea preţurilor , stabilitatea cursului şi măsuri anti-ciclice domnul Isărescu iese prost, care îi sunt meritele în afara unei bonomii care contrastează cu şmecheria şi prostul gust afişate de politicieni şi “bancarezei” pe care nimeni n-o înţelege, deci nu poate fi contrazis de omul de pe stradă? Există contraexemple relevante prin jur (Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehia) din care să înţelegem unde ar fi  fost România fără providenţialul domn Isărescu în fruntea băncii centrale?

marți, 7 ianuarie 2014

Cum s-a prăbuşit încrederea străinilor în propriile firme din România

În condiţiile în care profiturile firmelor cu acţionari străini a scăzut cu numai 26% faţă de nivelul anului de graţie 2008, valoarea investiţiilor străine directe s-a redus per total de cinci ori iar cea a creditelor acordate de investitorii străini firmelor unde au participaţii de 10 ori.
Scăderea investiţiilor străine directe (ISD) este dramatică dacă ne raportăm la anul de graţie 2008: de la 9,45 miliarde euro am ajuns la numai 1,81 miliarde la finalul lui octombrie 2013. Reducerea creditului net acordat firmelor cu participaţii străine arată însă chiar mai rău: de la 4,62 miliarde la sub 500 milioane euro.
Pentru a înţelege dinamica fenomenului şi partea lui cu adevărat îngrojorătoare (scăderea încrederii investitorilor străini în firmele în care au investit în România) e nevoie de puţină teorie. Investiţiile străine directe (ISD) măsoară aporturile aduse de acţionarii străini în firmele din România unde aceştia deţin cel puţin 10% din acţiuni. ISD-urile reprezintă o sumă de doi factori: participaţiile nete la capitalul companiilor cu acţionari străini şi creditul net acordat de acţionarii străini companiilor unde au deţineri. La rândul lor, participaţiile nete reprezintă diferenţa dintre participaţia la capitalul social şi pierderile nete înregistrate de ISD-uri. În sfârşit, pierderile nete sunt diferenţa dintre profitul ISD-urilor căştigătoare minus dividendele plătite acţionarilor acestora minus pierderile înregistrate de restul ISD-urile care n-au nimerit reţeta succesului în piaţă.
Să aruncăm acum o privire asupra cifrelor. În 2008, anul în care premierul Tăriceanu ne sfătuia să profităm de scăderea imobiliară din SUA, investiţiile străine directe au aitns cifra record de 9,49 miliarde euro. Participaţiile nete la capitalul entităţilor economice (înfiinţări de firme, majorări de capital, fuziuni şi achiziţii) au fost de 4,87 miliarde lei iar creditul net de 4,62 miliarde euro. Era un pas înainte faţă de 2007, an când debuta oficial criza sub forma deranjului subprime în SUA (ISD de 7,25 miliarde lei, cu credit net de 3,7 miliarde). Ce avem în 2012? Valoarea ISD s-a redus la 2,13 miliarde euro, cu credit net de 1,34 miliarde euro şi participaţii nete de numai 0,725 miliarde euro. Noile aporturi sunt de 2,67 miliarde avem în schimb o pierdere netă de 1,88 miliarde euro dată de diferenţa dintre profitul de 4,69 miliarde lei şi dividendele de 2,21 miliarde plătite acţionarilor la care se adaugă pierderile companiilor mai puţin norocoase de 4,36 miliarde euro.
Observaţia care ar trebui să şocheze este următoarea: dacă în anul de boom 2008 profiturile ISD-urilor erau de 6,41 miliarde euro, în 2012 acestea scăzuseră..rezonabil, la 4,69 miliarde euro. Cu alte cuvinte, în timp ce profiturile firmelor cu acţionari străin s-au redus cu numai 26%, valoarea totală a ISD-urilor a scăzut de 4,4 ori iar cea a creditui net acordat firmelor de acţionarii străini de 3,4 ori. Tendinţa negativă s-a continuat în 2013: în primele 10 luni avem ISD-uri de numai 1,81 miliarde euro şi credit net de mai puţin de 500 milioane. Şi ţineţi cont că în 2013 băncile vor raporta profituri bune datorită schimbării modului de raportare contabilă. Când vom primi raportul final de la BNR pe 2013 am putea contempla o scădere în jur de 15 procente a profiturilor companiilor cu acţionar străin din România faţă de perioada pre-criză, în schimb o scădere de 5 ori a ISD-urilor per total şi una de 10 ori a creditelor acordate de acţionarul străin entităţilor din România pe care a pariat. Şi nu vă gândiţi că rezultatul final a fost influenţat de pierderile mai mari din perioada crizei: în 2008 ISD-urile aveau pierderi de 4,1 miliarde de euro iar în 2012 de 4,3 miliarde euro)
Ce concluzii se pot trage? Acţionarii nu mai au încredere în creşterea companiilor în care şi-au plasat banii în România şi se rezuma la culegerea roadelor investiţiilor anterioare (dividendele). Asta se vede cel mai bine în sistemul bancar unde rambursarea liniilor de finanţare de la băncile-mamă e cuvântul de ordine, folosindu-se în acest scop chiar şi banii deponenţilor, după cum declara la finalul anului trecut şeful supravegherii diin BNR.

Si inca o observatie: soldul creditului net pentru ISD este de 19 miliarde euro....cu alte cuvinte, Guvernul s-a imprumutat in 2009 cam cat toate liniile de finantare oferite firmelor proprii de actionarii straini (si au fost bani nu gluma, ganditi-va la bula bancara si imobiliara)...
Evoluţie ISD:
An
Valoare ISD (mld.euro)
Valoare credit net (mld. euro)
Profit firme ISD (mld euro)
2008
9,49
4,63
6,41
2009
3,48
1,75
4,49
2010
2,22
0,39
4,22
2011
1,81
0,3
4,71
2012
2,13
1,34
4,69
2013*
1,81
0,48
nd
*ianuarie-octombrie; sursa BNR


luni, 6 ianuarie 2014

BNR se pregăteşte să ofere un nou cadou băncilor

Reducerea rezervelor minime obligatorii, anunţată voalat de guvernator şi anticipată de unii analişti, vine în condiţiile unui exces de lichiditate şi ignorând semnalele că băncile locale preferă să înapoieze liniile de credit băncilor-mamă decât să finanţeze economia.

Oficial, motivaţia acestei decizii este oferirea de lichiditate pe termen lung băncilor comerciale pentru ca acestea să impulsioneze creditarea (BNR oferă în acest moment lichiditate la discreţie, dar pe termen scurt – 7 zile -prin licitaţiile săptămânale Repo). Ce scârţâie în acest raţionament este ignorarea comportamentului de până acum al băncilor.

Acestea au preferat să ramburseze cu orice preţ liniile de creditare a băncilor-mamă, uneori mobilizând în acest scop chiar şi resursele atrase de la deponenţi, după cum arăta la sfârşitul anului trecut şeful supravegherii din BNR. În urmă cu o lună, Nicolae Cinteză, spunea textual: “Verificări recente pe care le-am făcut în sistemul bancar (…) arată că banii plecau prea rapid în afară, în condiţiile în care creditele nu se rambursau în acelaşi ritm. Adică banii trimişi în afară proveneau nu din rambursări de credite ci din surse interne atrase (…). Mi-aduc aminte că la analiza din septembrie aveam o scădere a surselor externe de vreo 5 miliarde euro şi ea era realizată din surse interne – 4 miliarde iar un miliard, provenea din trecerea de la RAS la IFRS”.
În plus, în acest moment piaţa bălteşte de lei iar timiditatea băncilor în a acorda credite ţine poate de altceva. De altfel, excesul de lei din piaţă era recunoscut recent chiar de şeful BNR. “Pe piaţa monetară Banca Naţională face ce nu face de regulă o bancă centrală: lansăm lichiditate în piaţă. Media de lichiditate este de două miliarde de euro, exces de lichiditate, dar toată economia este un covor peste care a fost o secetă, s-a făcut o pojghiţă, stă lichiditatea deasupra, dar nu vrea să intre în economie”. De ce ar vrea să intre pojghiţa în economie de această dată în loc să alimenteze în continuare conturile băncilor-mamă?
“Pentru a rezolva problema creditării, şi eliminarea «pojghiţei» este nevoie de o combinaţie de acţiuni care implică atât politica monetară, cât şi cea fiscală. Politica monetară trebuie să ofere finanţare permanentă pe termen lung, să relaxeze condiţiile de intrare pe piaţa bancară, dar şi de ieşire, şi să accepte o lege a falimentului personal. Politica fiscală trebuie să reducă impozitarea capitalului şi a forţei de muncă pentru a creşte solvabilitataea clienţilor potenţiali ai sistemului bancar, deoarece în acest moment nu putem să ne aşteptăm la o relaxare a condiţiilor de creditare din partea sistemului”, este de părere analistul Florin Cîţu.
Deja-vu?
Dacă BNR reduce rezervele minime obligatorii pe 8 ianuarie (în acest moment acestea sunt de 20% din resursele atrase de bănci la valută şi 15% la lei) şi oferă bani nesperaţi sistemului bancar se reeditează la o altă scară schema folosită în 2009: statul s-a împrumutat atunci de la FMI-CE pentru ca BNR să poată elibera o parte din RMO-urile băncilor (40% era RMO la valută în 2008). Anul trecut statul s-a împrumutat din pieţele internaţionale pentru ca rezerva valutară a BNR să nu se diminueze cu sumele rambursate în contul datoriei externe. Se va împrumuta din nou Ministerul Finanţelor în 2014 pentru ca reducerea RMO (cam 10 miliarde euro reprezintă sumele păstrate la BNR în lei şi valută) să nu diminueze rezerva valutară a Băncii Naţionale? Şi cine îşi asumă creşterea datoriei publice dacă băncile nu vor da în continuare credite în economie?

marți, 17 decembrie 2013

Cine-i separă pe brokeri de banii clienţilor?

Am văzut într-un an fuga lui Cristian Sima cu banii fanilor, spolierea şefei IFC România sub privirile candide ale brokerilor Alpha Finance, Carpatica Invest şi Actinvest apoi golirea conturilor clienţilor Harinvest fără ştirea lor. Cât de bolnavă e piaţa românească de capital?

Avem o bursă mică şi un număr mare de intermediari costelivi ce supravieţuiesc tot mai greu din comisioanele puţinilor clienţi. O piaţă “scumpă” (trazacţii puţine = comisioane mari) şi tot mai nesigură. Din când în când apar scurtături între conturile brokerilor şi conturile clienţilor şi toată lumea (CNVM-ASF, conducerea bursei, presa de specialitate) se miră cum de a fost posibil aşa ceva.
Fosta conducere a încercat să ia taurul de coarne şi să reducă forţat numărul de intermediari punând o taxă pentru participarea la piaţă. S-a considerat că riscul de fradă se reduce dacă există un număr limitat de brokeri, cu bănci sau capital solid în spate, sau măcar scade riscul ca un client păgubit să nu fie despăgubit. Abonamentul”pentru brokeri n-a fost pe gustul majorităţii SSIF-urilor de buzunar iar executivul Victor Cionga a fost debarcat. La prima sa conferinţă de presă, l-am întrebat pe noul CEO, Ludwik Sobolewski dacă va continua politica demarată de Cionga. Atunci a refuzat să ofere un răspuns concret; ieri, cu scadalul Harinvest încă proaspăt, s-a arătat dispus să ajungă la acelaşi rezultat prin creşterea cerinţelor de capital.
Ce-i face pe clienţi atât de vulnerabili în acest moment la abuzurile brokerilor?
1.   Fondul actual de garantare nu acoperă riscul de fraudă ci doar pe cel de faliment al brokerului. Dacă societatea de brokeraj dă faliment, fondul existent acoperă în limita a câteva milioane euro şi a 20.000 de euro per investitor (sau o fracţiune din aceştia dacă sunt prea multe victime) pagubele. Dacă brokerul “fură” acţiunile clienţilor, le vinde fără ştirea acestora şi pleacă cu banii nu ai decât să te judeci cu hoţul sau angajatorul său cu speranţa că vei putea demonstra că au acţionat concertat.
2.   Costurile pentru “blocarea”acţiunilor la depozitar sunt prohibitive. Cine nu vrea ca brokerul să aibă acces la acţiunile sale le poate “bloca” contra unei taxe de 200 lei/titlu. La un portofoliu de 10.000 lei în care intră acţiunile a 10 companii trebuie să plăteşti 2000 lei pentru a dormi liniştit. Cine îşi permite?
3.   Cu un document fals, sau uneori chiar şi cu o copie Xerox,  se pot obţine de la depozitar lista acţiunilor şi codurile confidenţiale ce permite apoi tranzacţionarea lor. Dacă ar exista ceva similar ununi cod PIN pentru deţinătorii de acţiuni riscurile furtului de identitate (vezi cazul Ana Maria Mihăescu) sau a tranzacţiilor abuzive s-ar reduce spectaculos (investitorul care lichidează deţineri ar trebui să introducă pe lângă parola ordinului şi pe cea a aferentă pachetului de acţiuni deţinut).
4.   Există o tradiţie de incompenţă a organismelor de reglementare şi control care se perpetuează. Pentru mulţi, o “orbire” interesată de vreme ce organismul de control trăieşte din comisioanele celor verificaţi. Vechiul CNVM n-a zis nici pâs când se derula frauda de la FNI; actualul ASF a n-a observat neregulile de la WBS Holding-ul lui Cristian Sima, a început apoi nişte controale preventive la fondurile de pensii după furtul de identitate şi de acţiuni al Anei Maria Mihăescu dar n-a mai ajuns şi la brokeri. Asta deşi în cazul Harinvest primele semnale (o trazacţie nedecontată în urmă cu un an) erau vechi.
Conducerea şi acţionariatul bursei, organismul de reglementare şi control ar trebui să rezolve rapid aceste probleme de securitate pentru micii investitori pentru că sunt tot mai multe semnale că BVB va rămâne mai departe o piaţă ignorată de marile fluxuri de capital. Oferta economiei interne e săracă (primul IPO privat după 5 ani a eşuat recent), noile listări din portofoliul statului (Nuclearelectrica, Romgaz) nu sparg gura târgului ca volum de tranzacţionare iar Fondul Proprietatea şi o parte din SIF-uri au intrat într-un proces accelerat de lichidare. Bursa trebuie să ofere mai mult micilor investitori, cel puţin la capitolul securitate, cu ei va rămâne o lungă perioadă de timp. Dacă şi aceştia pleacă nu rămâne decât să se stingă lumina în Bulevardul Carol I 34-36, etajul 14 (oricum ajungea greu atât de sus).

miercuri, 11 decembrie 2013

Pe final de “bulă”, BCR vinde scump lingouri de aur populației

În urmă cu mai bine de 2 ani, pe un trend crescător al metalului galben, BCR a sistat cumpărările de aur de la populaţie abţinându-se însă să vândă. După o corecţie de 30% în 2013, BCR a început să vândă în premieră mici lingouri şi monede de aur populaţiei dar nu mai cumpără. Ce riscuri îşi asumă amatorii de aur?
Intenţia BCR de a vinde aur populaţiei vine pe fondul unei adevărate tradiţii în materie de analize şi tranzacţii pentru piaţa aurului a grupului Erste. În vara lui 2012, în timpul campionatului european de fotbal, Erste Bank lansa un raport despre aur (“In gold we trust”) în care urmărea corelaţia preţului unciei cu cea a ...halbelor de bere. 
“Cresterea anuală a preţului berii s-a situat în medie la 4,1% începând din 1950. În timp ce un litru de bere la Oktoberfest costă echivalentul a 0,82 euro în 1950 şi 9,50 euro în 2012, o uncie de aur, care în urmă cu 62 de ani cumpăra uşor peste 80 de litri de bere, înseamnă acum 136 de litri (...).Valoarea maximă a aurului, calculată în bere, a fost înregistrată în 1980, când cu o uncie se puteau cumpăra 227 de litri. Considerăm că este posibil să înregistrăm aceste valori din nou”.
Numai că aurul a început să se ieftinească (-27% în 2013) după ce au apărut tot mai multe informaţii că politica monetară relaxată din SUA e pe cale să ia sfârşit iar preţul aurului, cum se ştie, are o puternică componentă monetară. Nu e prima greşeală a analiştilor Erste legată de aur, în 2009 de pildă apărea un raport super-optimist care vedea uncia la 3.000 dolari. 
Până în urmă cu aproape 3 ani, BCR cumpăra aur de la populaţie, evident cu discount (adevărat, unul mai mic decât cel practicat de casele de amanet) dar nu avea nimic la vânzare. Apoi, a început să ofere aur fizic doar clienţilor de private banking şi doar cantităţi mari. Din 11 decembrie, oricine poate cumpăra aur de 24 k în cantităţi mici de la BCR (prin 15 sucursale, 5 din Bucureşti). E vorba de monede de o uncie (31 grame) şi o zecime de uncie şi de lingouri (de la 2 grame la un kilogram). Numai că banca nu mai cumpără acum decât de la cei care îşi păstrează aurul în custodie la BCR (contra unui comision) şi atunci cu discount faţă de preţul de vânzare.
Ce risc îşi asumă cei care cumpără? În primul rând, e vorba de riscul de a cumpăra scump, un activ care a început deja să se corecteze. Cine nu îşi păstrează aurul la BCR are doar alternativa caselor de amanet pentru revanzare care plătesc, în medie, cu 10% mai puţin decât cotaţia BNR. Un risc de care erau conştienţi şi reprezentanţii băncii în conferinţa de presă organizată cu ocazia anunţului deschiderii spre retail care subliniau că nu preţul aurului este principalul target al clienţilor in opinia lor, ci ocazia de a deţine ceva de valoare sau de a oferi o bucurie celor apropiaţi. 
 În al doilea rând, există riscul de a cumpăra la suprapreţ faţă de cotaţiile oficiale. Deşi vinde la final de bulă metalul galben, BCR un renunţă la primă, una consistentă. Un lingou de 2 grame costă 368 de lei (184 lei/ gram deci), în condiţiile în care cotaţiile BNR sunt de 130 lei/gram. Cu alte cuvinte, cu 40% peste cotaţiile oficiale. Cine cumpără 1 kg, are parte de un adaos mai mic (143 lei/gram e oferta), de numai 10%. Spre comparaţie, Piraeus vinde gramul de aur cu 167 lei (165 lei la cantităţi mari) şi îl răscumpăra de la cei care l-au păstrat în custodie în bancă cu 129 lei (o diferenţă de “numai” 22%). Am căutat lingouri de aur de 2 grame pe coininvestdirect.com, un comerciant tradiţional de lingouri şi monede in Europa. Am găsit la 68, 26 euro, adică 303 lei (150 lei pe gram), mai ieftin ca la BCR sau Piraeus.

Spre exemplu, cine ar dori să cumpere 10 monede de jumătate de uncie de aur (Vienna Philharmonic) de la coininvestdirect ar obţine un preţ de 5036 euro, la care se adaugă costurile de transport pentru România de 29 euro, în total 5065 euro. La BCR, care are aceleaşi monede în ofertă, 10 dintre ele costă 23860 lei, adică 5361 euro, cu peste 280 euro în plus (putem include la costurile coininvestdirect şi transferul bancar, aproximativ 15 euro). Se poate şi mai ieftin, la aurargentum.de, un furnizor din Germania care livrează şi în România, o monedă de jumatate de uncie din exemplul de mai sus costă 491 euro.