miercuri, 21 iulie 2010

Ce asemanare exista intre Romania si Germania pre-nazista?

Un dezgust general fata de politicieni, neincredere in democratia care permite doar alternanta la…furt, slabiciune a institutiilor, deruta in planul valorilor personale. Cum de au fost atat de orbi germanii de l-au ales pe Hitler? Sa nu uitam frustrarea generata de conditiile impuse Germaniei dupa primul razboi mondial, coruptia si ineficienta partidelor “democratice”, lipsa unei alternative credibile la guvernare, colapsul economic si hyperinflatia. Ce era atat de greu sa fie votat primul personaj “mesianic”, cu un mesaj revansard si un trecut relativ onorabil? Daca ne intoarcem la modelul romanesc, norocul nostru a fost ca Vadim era totusi necredibil, si cu toate astea a reusit sa intre in turul doi in 2000. Ce ziceti de un partid de dreapta cu mesaj justitiar, cu lideri charismatici si nepatati la guvernare in ultimii ani? Este reteta dupa care au venit si legionarii la putere in perioada interbelica. Sa nu se inteleaga de aici ca as nutri simpatii pentru partidele de extrema dreapta. Spun doar ca o alternativa la actuala clasa politica se va coagula mai devreme sau mai tarziu si nu cred ca miscarea in cauza va fi una a ecologistilor. Pentru asta e nevoie de prosperitate, un climat de tihna si cooperare si nu de frustari si lipsuri cum vom gusta din plin in urmatorii ani. Lipseste doar purtatorul charismatic de mesaj, liderul credibil si nepatat in jocurile politicianiste din ultimii 20 de ani care sa ceara resetarea sistemului politic. Oricum, amestecul dintre interventionismul de stat si corporatismul agresiv pe care il intalnim in multe locuri din lumea occidentala seamana deja a fascism. Inca un 11 septembrie 2001 si acesta va fi institutionalizat odata cu variatiunile la starea de urgenta.

marți, 20 iulie 2010

O mostra de ipocrizie

Prin forta imprejurarilor, am un card de debit la ING. De cateva saptamani, cand incerc sa scot bani, imi apare pe ecran o poveste amuzanta in momentul in care trebuie sa decid daca vreau sa nu chitanta la eliberarea de numerar Mai intai o intrebare moralizatoare: . Vrei sa salvezi padurea? Apoi, optiunile: “Da”, adica nu mai iau “recipisa”cu pricina iar bancomatul imi bucura ochiul cu imaginea electronica a unei zburatoare fericite si “Nu”, adica iau chitanta de 5/6 cm, daca imi da inima sa pun umarul astfel la disparitia codrilor milenari, plus ca pasarica ING din imagine ofteaza de sare camasa de pe ea cand tastezi “Nu”. Acum, chiar asa de grava sa fie situatia forestiera a tarii de s-a sensibilizat si dl Misu Negritoiu si vrea sa economiseasca si petecute infime de celuloza?. Nu prea cred de vreme ce in fiecare centru ING gasesti la discretie zeci de pliante colorate in care ti se explica cu lux de amanunte inutile dar fara detaliile esentiale produsele grupului. Le poti lua sa le studiezi acasa, te poti sterge cu ele…de transpiratie, ma rog, de gustibus. Cum ramane insa domnu Negritoiu cu padurea in cazul lor? Sau sunt facute din saboti olandezi abandonati?...

In alta cheie, jos palaria pentru ultimul articol de pe Trenduri Economice, despre adevaratele motive care au dus la plecarea FMI din Ungaria (intentia autoritatilor de a taxa bancile, un precedent periculos)…Il gasiti la:

http://trenduri.blogspot.com/2010/07/ungaria-rezista.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+TrenduriEconomice+%28Trenduri+economice%29

luni, 19 iulie 2010

Un Paradis pierdut

Nu cred sa fie cineva care sa nu regrete starea de spirit cu care numai in copilarie te intalnesti. Poate fara legatura, se pare ca adevaratii prieteni se fac tot atunci. Sa fie lipsa de griji, protectia pe care o asigura adultii, noutatea pe care o aduce aproape fiecare experienta? Poate, dar in mod sigur este si ceva in plus. Iar eu cred ca nostalgia dupa anii copilariei ne vine si dintr-o stare tipica a mintii din acei ani. N-am auzit de copii care sa deruleze interminabile monologuri interioare, care sa sufere ca n-au spus fraza corecta, ca personalitatea lor a fost diminuata din confuntarea cu X. Mintea lor nu face permanent scenarii despre viitor si nici nu spera sa remodeleze trecutul rememorand permanent momentele de mare incarcatura emotionala care i-au marcat. Copii sunt mult mai ancorati in prezent si asta e suficient pentru a fi mai fericiti ca adultii, chiar daca cei din urma sunt lipsiti de grija zilei de maine. Inainte sa devina rationali si conventionali, copii sunt naturali si gusta din plin asta. Sigur, nu sunt mereu niste ingeri, pot fi rai unii cu altii sau cu animalele in anumite momente, ne pot scoate par alb cand au chef. Nu despre asta era insa vorba. Pornisem de la o anumita stare proprie copilariei, despre momentele in care mintea nu a preluat controlul iar sentimentul de a fi are alta savoare decat in cazul adultilor. Ar trebui sa invatam cate ceva de la copii nostri legat de asta.

vineri, 2 iulie 2010

Borna “40”

In adolescenta, ii consideram “trecuti” pe cei de 30 de ani. La majorat, credeam ca esti terminat la 40 de primaveri. Acum, microbul “40” ma va atinge in mai putin de 3 saptamani. Sunt “trecut”, poate “terminat”? Tot ce se poate, nu voi face eu aprecieri in aceasta chestiune, pot fi subiectiv. Iarna trecuta, vecinul sarit bine de a doua tinerete spunea “crezi ca ma simt de 65 de ani? Aiurea! Parca ieri aveam 30…N-am constiinta varstei mele, poate doar a neputintelor mele. Nu stiu cum am ajuns aici. Ieri parca eram tanar, alergam dupa femei, imi faceam de cap”. Ups, asta putea fi fi discursul meu peste 25 de ani. Realizam tarziu ca ne luam prea in serios, ne consumam prea mult pentru cauze mici si ne trezim brusc ca nu mai suntem tineri, ca nu mai avem energie, entuziasm, poate doar reumatism. Pe masura ce trece timpul se accelereaza, sunt mai putine senzatii de experimentat, avem mai putin timp la dispozitie prinsi in tot felul de obligatii zilnice. Sunt totusi norocos. In Evul Mediu, 40 era speranta de viata. Molima, razboiul, foametea, lipsa igienei taiau felii mari din populatie in fiecare an. Chiar daca stresul sapa mai putin adanc ca acum.

Planuri de viitor? Profesional niciunul, multumesc de intrebare. Cel putin pe termen scurt ma limitez sa fiu observator. Mai vedem apoi. Putine profesii au primit mai multe suturi in ultima vreme precum cea de jurnalist. Cine continua in conditiile prezente e cu siguranta un temerar. Pe plan personal tot niciunul, mersi inca o data de interes. Sunt si aici in zona de compromis intre dorintele personale si oferta realitatii. Om muri si om vedea, vorba poetului.

Ce imi reprosez? Personal, destule. Dar n-o sa fac din blogul asta asa-zis economic un jurnal de domnisoara de pension, nu asteptati detalii. Profesional, cred ca mi-am spalat din pacate in ultimii doi ani, cand am spus lucrurilor pe nume. Asta nu anuleaza articolele tembele din 2002-2007, terne, fara viziune, variatiuni ale opiniilor insuflate abil de cei care fac jocurile prin economie. N-am vazut nimic din ce avea sa vina dupa 2007, asta e adevarul.

Ma simt la 40 de ani ca si economia globala, intr-un teritoriu al nimanui. Lasand in spate o zona a inconstientei relaxate, a formelor fara fond, abandonand o partitura care suna tot mai fals. In fata, incertitudinea totala, conjuncturi vagi, disolutie a formelor trecutului si multa ceata in jurul constructiilor noi care trebuie ridicate...no man's land.

PS: Ceva probleme personale presante m-au obligat sa fiu mult mai rezervat in postari in ultima vreme. Sper sa remediez in urmatoarele saptamani.