Un Paradis pierdut

Nu cred sa fie cineva care sa nu regrete starea de spirit cu care numai in copilarie te intalnesti. Poate fara legatura, se pare ca adevaratii prieteni se fac tot atunci. Sa fie lipsa de griji, protectia pe care o asigura adultii, noutatea pe care o aduce aproape fiecare experienta? Poate, dar in mod sigur este si ceva in plus. Iar eu cred ca nostalgia dupa anii copilariei ne vine si dintr-o stare tipica a mintii din acei ani. N-am auzit de copii care sa deruleze interminabile monologuri interioare, care sa sufere ca n-au spus fraza corecta, ca personalitatea lor a fost diminuata din confuntarea cu X. Mintea lor nu face permanent scenarii despre viitor si nici nu spera sa remodeleze trecutul rememorand permanent momentele de mare incarcatura emotionala care i-au marcat. Copii sunt mult mai ancorati in prezent si asta e suficient pentru a fi mai fericiti ca adultii, chiar daca cei din urma sunt lipsiti de grija zilei de maine. Inainte sa devina rationali si conventionali, copii sunt naturali si gusta din plin asta. Sigur, nu sunt mereu niste ingeri, pot fi rai unii cu altii sau cu animalele in anumite momente, ne pot scoate par alb cand au chef. Nu despre asta era insa vorba. Pornisem de la o anumita stare proprie copilariei, despre momentele in care mintea nu a preluat controlul iar sentimentul de a fi are alta savoare decat in cazul adultilor. Ar trebui sa invatam cate ceva de la copii nostri legat de asta.