marți, 26 noiembrie 2013

Teoria “mulți, dar proști” e contrazisă în practică

Grupurile nu trebuie să fie conduse de genii pentru a fi inteligente. Un grup suficient de numeros și eterogen, în condiții de independență decizonală, se va descurca mai bine decât marea majoritate a membrilor săi luați individual. Care sunt consecințele în politică și economie?

În “Înțelepciunea mulțimilor”, o carte care a făcut vâlvă în urmă cu câțiva ani, James Surowiecki afirmă că deciziile grupului sunt superioare celor ale indivizilor izolați, oricât de răsăriți intellectual ar fi aceștia, dacă se asigură diversitatea și independența opțiunilor pentru că “cele mai bune decizii colective sunt produsul dezacordului și competiției și nu al consensului și compromisului”. Evident, cand vorbim despre deciziile grupului ne referim la media deciziilor individuale si nu la decizia majoritatii membrilor grupului.

Surowiecki, editorialist la The New Yorker, include în accepțiunea de grup și jucătorii la bursă, angajații unei corporații, electoratul unui district, etc. Pentru a obține decizii de calitate e suficient ca membri grupului să poată delibera și decide fără a fi influențați. Nu e nevoie nici măcar de asigurarea unui nivel ridicat de comunicare între aceștia, prea multă comunicare ducând la scăderea nivelului de inteligență colectivă crede Surowiecki care subliniază că în cazul grupurilor mici există riscul unei diversități reduse de idei și atingerea consensului, ceea ce influențează calitatea deciziilor, iar în cazul grupurilor mari există neajunsul gestionării procesului de adoptare a unei hotărâri. Nu voi insista asupra exemplelor numeroase cu care își ilustrează teoria autorul-cartea merită citită pe îndelete-ci asupra posibilelor implicații ale sale în viața noastră de zi cu zi, în economie, politică, afaceri.

Scepticii ar putea să demoleze teoria lui Sorowiecki cu exemple ale bulelor recente din România-imobiliară, bursieră (2005-2007), cu deciziile luate în alegerile locale și generale, etc. Nu se poate vorbi de înțelepciune în felul în care s-au supraîndatorat românii, mai ales când euro era 3 lei, nici modul în care s-au cumpărat cu entuziasm garsoniere de 70.000 euro în Militari sau acțiuni SIF Oltenia la 5 lei în 2007 nu denotă inteligență. Ca să nu mai vorbim de felul în care se rotește incompența la varful structurilor de decizie alese la fiecare ciclu electoral.

Au fost însă întrunite toate condițiile pentru obținerea unor decizii deștepte?  A existat independență, contradicție, dezbatere reală și lipsa unor tentative de influențare discretă sau directă? Bulele se caracterizează printr-un relativ consens. Marea majoritate crede că prețurile nu pot decât să crească iar tocmai existența unei astfel de majorități trebuie să reprezinte un semnal de alarmă. N-au existat voci critice, experți de altă părere iar media era focalizată pe exemplele de succes (se insista pe investitorii care cumpărau, nimeni nu cerea părerea celor ce vindeau în anii de boom). Ce putea ieși de aici?

Iar în ceea ce privește politicul, lipsa alternativelor reale (vezi condițiile impuse la înființarea unui nou partid) este un obstacol în calea obținerii unor decizii de calitate la fel de mare ca mita electorală practicată prin provincie, partizanatul media, demagogia și proasta calitate a dezbaterilor electorale. Ce poate ieși bun din consensul la nivelul electoratului că “toți sunt o apă și-un pământ”, “toți fură și mint”?

Nici cu deciziile clasei politice din ultimii 20 și ceva de ani nu ne putem lăuda. S-au obținut însă în condiții de reală dezbatere în care să fie implicați cât mai mulți actori cu putere de decizie, tolerare a contradicțiilor și disputelor sau și-a impus punctul de vedere “șeful suprem”, liderul de necontestat al coaliției la guvernare, indiferent cum s-a numit acesta (Ceaușescu, Iliescu-pe partea politică, Năstase-pe cea economică, Constantinescu, Băsescu)? Nici în cazul USL n-ar fi motive prea mari de optimism, având în vedere aparenta împărțire pe sfere de influență a  deciziei politice și economice, dezbaterea reală pe chestiunile fierbinți fiind exclusă din peisaj. Va fi altfel de această dată?

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Care e prețul corect al unei cărți?

 Știm, în mare, care sunt prețurile din librării. De regulă, cam 20-30 lei, în medie, pentru o carte de 200-300 pagini. Mai știm și prețurile la care se vindeau până de curând cărțile atașate ziarelor naționale (Jurnalul, Adevărul, România liberă)-nu mai mult de 15 lei (multe exemplare fiind cartonate). Care e prețul „corect”? Ne-am putea gândi că acesta se află la intersecția dintre prețurile subvenționate ale cărților împachetate în ziare și cele majorate cu marjă de profit a librarului. Iți propunem însă un alt punct de reper și totodată un pont pentru a achiziționa cărțile mai ieftin.
 
 Ai auzit probabil de cel mai mare mall de cărți on-line: elefant.ro. Pe Elefant majoritatea cărților au reduceri de 15-20% față de valorile la care le găsești în librării. Normal, de vreme ce costurile unui magazin electronic sunt cu totul altele decât în cazul unuia fizic, precum o librărie. Dacă vei cumpăra on-line o carte de 30 de lei, reducerea de 25% (7,5 lei) nu rezolvă mare lucru din cauza costurilor de expediție pe care nu le suportă clientul unei librării (aproximativ 8 lei prin curier). Dar dacă vei cumpăra mai multe, deja intri pe economii. Și acest lucru are două tăișuri: în librăria fizică vei putea să răsfoiești în voie cartea dorită, să te lămurești dacă te interesează sau nu. În cazul librăriei electronice acest lucru nu e posibil astfel încât riști să cumperi multe cărți care le-ai evita într-o librărie clasică după ce întorci câteva pagini. Cel mai bun mod de a face cumpărături inteligente de carte este să te duci într-o librărie, să răsfoiești în voie, să măsori de câte ori vrei calitatea și noutatea conținutului, după care să te întorci frumos acasă și să dai o comandă prin elefant.ro pentru a cumpăra câteva titluri (la o singură carte nu faci nici o afacere, cum spuneam). În acest fel vei reuși să faci ceva economii.
 

 N-am rezolvat însă întrebarea din start-care e prețul corect al unei cărți? Ei bine, înainte de Mihail și Gavril, elefant.ro a derulat o promoție-reducere de 40% la orice titlu! Ce părere ai, a fost o campanie de marketing care urmărea să crească vizibilitatea brandului elefant cu prețul vânzării în pierdere a unui număr impresionant de cărți? Sau a fost doar o campanie prin care Elefant își reducea la minimum (poate chiar până la zero) marja de profit pentru a deveni mai vizibil? Eu aș merge pe a doua variantă, ceea ce înseamnă că prețul corect pentru o carte este cel din campania Elefant dinainte de sărbătoarea amintită, la care am adăuga o marjă de profit decentă, de 5-10%. Nu ai decât să aștepți deci promoțiile care să ducă prețul cărților aproape de valoarea „corectă”.

joi, 7 noiembrie 2013

Cât de mult poate influenţa BNR costurile creditului?

În 2013, Banca Centrală a tăiat 1,25% din dobânda de politică monetară. Indicatorul Robor a scăzut de la 6% la 2,6% dar dobânzile solicitate populaţiei la creditele de consum cu scadenţa între 1 şi 5 ani s-au redus cu mai puţin de 0,5%. Dovadă că politica BNR a ieftinit mai mult creditul…interbancar.

Potrivit datelor existente pe site-ul BNR, ratele dobânzilor practicate de instituţiile de credit pentru împrumuturile în lei acordate gospodăriilor populaţiei pentru consum, dezvoltarea afacerilor şi alte scopuri, cu scadenţa cuprinsă între 1 şi 5 ani, au scăzut de la 14,19% în ianuarie la 13,73 % în septembrie (cele mai recente date). Pe segmentul creditelor pentru locuinţe, scăderea este de la 8,8% la 7,1%.

Cum se observă, creditul de consum rămâne în continuare penalizat în timp ce creditul ipotecar (impulsionat de decizia unor bănci de a acorda credite “Prima Casă” doar în lei) şi cu garanţii mai sigure în dotare s-a ieftinit mai mult decât scăderea dobânzii de politică monetară.
Scăderea este însă mult mai spectaculoasă dacă ne referim la evoluţia Robor (dobânda solicitată la creditele acordate de bănci)-de la 6,03% în ianuarie Robor era ieri 2,59%.

Cu alte cuvinte, tăierea agresivă de dobândă din partea BNR în acest an (1,25%) a determinat o ieftinire de trei ori mai mare a creditelor interbancare (să nu uităm că în ultimele luni BNR a oferit împrumuturi fără limită de sumă băncilor), o scădere comparabilă cu mărimea ajustărilor dobânzii de politică monetară pe segmentul creditelor ipotecare în timp ce pe partea împrumuturilor de consum costurile rămân prohibitive, cu o scădere modestă a dobânzilor în condiţiile în care cele mai ieftine împrumuturi de acest tip pornesc în acest moment de la 10-11% dobândă (Robor la 3 luni plus 7-8%).

În aceste condiţii, BNR încearcă să dezlege punga băncilor cu promisiunea că va urma şi o reducere consistentă a rezervelor minime obligatorii. "Dacă este vorba de câmpul nostru de manevră, am zis că mai este încă ceva, cu definiţie restrânsă a politicii monetare, adică doar rata dobânzii. Dacă introducem şi rezervele minime obligatorii, mai este câmp bunicel" declara marţi Mugur Isărescu. În aceeaşi luare de poziţie,  Guvernatorul recunoştea parţial eşecul tăierilor de doândă în economia costului creditului (“prefer o întârziere din partea lor decât să coboare dobânzile şi apoi să revină sau să ia decizii ulterioare de creştere.

Pe orice canal de transmitere a politicii monetare, accept o anumită întârziere") şi lansa noi invitaţii pentru reluarea creditării la costuri rezonabile (este în interesul băncilor să coboare cât mai repede şi până la nivelul la care cererea de credite se va revigora. Eu, personal, cred foarte mult că cererea scăzută a fost determinată şi de costul ridicat").

Vor fi băncile mult mai sensibile la eliberarea unei părţi a rezervelor în lei (cum România are vârf de plată în contul datoriei publice externe în 2014, e improbabil să se reducă rezervele în valută)? Aparent, primesc nişte bani pe care îi pot folosi pe termen lung, spre deosebirile de licitaţiile săptămânale Repo. Practic, resursele proaspete pot fi tentante pentru grupurile financiare care au început procesul de dezintermediere în România şi repatriază bani acasă.