2020-2022: credibilitatea media se predă dar moare

Dacă e să numărăm victimele după 3 ani catastrofali pentru umanitate, doi dilatați de pandemie și unul focalizat pe război, credibilitatea mass-media ar figura în capul tuturor listelor posibile.

Răspândirea terorii sanitare inițial pentru rating și apoi pentru subvențiile guvernamentale în scopul „informării publicului”, înăbușirea vocilor critice și apoi campania de decredibilizare a tuturor celor care nu cântau în corul oficial, au fost inițial justificate de sumele masive pompate de guverne.

Pandemia a adus niște subvenții guvernamentale pentru industriile cele mai lovite, precum Horeca de pildă, dar și ajutoare de stat pentru presă deși ratingul era în creștere (calamitățile fac rating) iar companiile care se axau pe vânzările online vărsau bani în publicitatea din pandemie mai vârtos ca înainte.

Am avut deci ajutoare de stat pentru media dar și campanii finanțate de stat pentru „informare”, într-unul din astfel de spoturi defilând muribunzii care nu pot respira și imploră ajutorul.

De aici și până la emisiunile „libere de nevaccinați” nu a fost decât un pas, unul făcut pe repede înainte de posturile de știri. Bonus campania de decredibilizare și compromitere a celor care nu îmbrățișau narativul oficial, cu moderatorul și 2-3 invitați făcând praf argumentele vreunui Gică-contra rătăcit prin platou sau suspendarea pur și simplu a vocilor critice de pe platformele sociale pe care activau.

Pe finalul pandemiei, pentru recuperarea ratingului migrat spre canalele You Tube, media a început să dea cuvântul și contestarilor versiunii oficiale privind Covid și  vaccinurile, ba am văzut chiar și emisiuni despre morțile subite printre vaccinați, lucru de neconceput înainte.

Și nici nu a evoluat bine pandemia spre versiunile mai blânde ale virusului că am avut războiul din Ucraina și presa a dezbrăcat halatul alb pentru a îmbrăca uniformă de camuflaj.

Selecția surselor se face acum doar printre cele care pot difuza puncte de vedere pro-Ucraina, poveștile de succes de pe front sunt doar dintr-o parte iar din cealaltă vin doar istorii ridicole sau grotești. Sursele ucrainiene sunt preluate de cele occidentale mari și apoi redistribuite în toate colțurile lumii occidentale în vreme ce sursele ruse sunt cenzurate sau ignorate. 

Să fie doar comoditate a jurnalistului simplu, care poate traduce cuminte din engleză ce scriu ziarele oocidentale mari sau o selecție deliberată care a dus în multe redacții la desemnarea unor persoane anume care să trateze tema războiului în cheie ucrainian-triumfalistă și  catastrofal-rusească.

Și așa am ajuns la jocul video prezentat ca scenă reale de luptă în aer, la bătrânele care doborau dronele cu borcanul de murături sau fantomele din Kiev. Narațiuni care s-ar potrivi mai bine în benzile desenate și nu în jurnalele de știri ale unor televiziuni mari.

Așa că în acest moment, după 3 ani de promovat versiuni guvernamentale ale realității, selectare părtinitoare a surselor și filtrat opinii incomode, presa ocidentala se confruntă cu o decredibilizare accelerată și va sfârși probabil în urma platformelor care asigură conținut independent destul de curând.

Ce mecanisme au făcut jurnaliștii să-și pună în paranteză spiritul critic în perioada 2020-2022? 

Definiția jurnalistului veritabil era chiar legată de acest concept-cineva care își folosește spiritul critic în folosul publicului. Or spiritul critic din media a fost folosit exclusiv pentru vânzarea versiunii guvernamentale a evenimentelor și compromiterii contestatarilor acesteia. Cum de a fost posibil așa ceva?

Din păcate, celebra strategie bățul și morcovul a fost implementată cu succes și aici.

Uitați-vă la jurnaliștii care pun întrebări la conferințele Președintelui unde se ridică pe bandă rulantă doar mingi la fileu. Când ați auzit ultima întrebare incomodă? De ce se comportă așa cei care vin colo?

Este vorba de un mecanism de filtrare și de stimulare a conformării. 

Cu ani în urmă am fost desemnat de o redacție să fac partea dintr-o delegație de jurnaliști care urma să poarte niște discuții neoficiale cu reprezentanți ai instituțiilor financiare de la Frankfurt. BCE, ESMA, etc. Diurnă de 500 de euro pentru 4 zile, casă și masă, discuții neoficiale deci zero articole. Ce huzur, ce odihnă. Unii nu mai pot fi critici confruntați cu atâta generozitate iar cei care nu sunt afectați pozitiv nu mai sunt selectați a doua oară.

Iar redactorii-șefi au la dispoziție o paleta vastă de cenzurare a opiniilor neconforme cu linia impusă în redacție, de la „acum nu e momentul”, la „să mai așteptăm reacții” și la demontarea cu argumente logice dar lipsite de onestitate a demersurilor incomode iar șeful, se știe, are ultimul cuvânt.

Cum stimulentele au venit pentru toți cei care au fost dispuși să distribuie și să justifice narațiunile oficiale legate de pandemie și război, dorința publicațiilor de a concura între ele a fost anulată iar cei care doreau să conteste liniile impuse prin redacții au fost marginalizați sau eliminați. Când statul și partidele (cazul din România) plătesc, de ce s-ar împiedica media de opinia publicului? Oricum presa nu mai trăiește din vânzări de ziare și abonamente la site-uri...

Așa că dragi cititori, sunteți mari, sunteți și vaccinați, va puteți face singuri selecția de știri relevante trăgând concluzii pe cont propriu. Nu va trebuie decât ceva timp pentru documentare, ceva timp pentru intepretare și puterea de a va plasa în minoritate când e cazul. E simplu.

Boicotul neputincioșilor

În legătură cu neadmiterea României în Schengen s-au vehiculat prin media 3 scenarii mari, cu ceva variațiuni fiecare.

Ar fi vorba de influența rusească asupra Austriei, pentru a dezbina Europa. Apoi starea proastă din sondaje a coaliției la putere în Austria a determinat învârtoșarea antiromânească pentru un beneficiu electoral în ianuarie. În sfârșit, coridorul româno-bulgar ar fi fost cam riscant pentru țările bogate din Europa în față valului migraționist care intră prin Turcia. Niciunul din cele 3 scenarii nu are substanță privite mai atent.

Austria a avut mereu o componentă de influență rusească, de la încheierea celui de al doilea război mondial, dar în schema votului pentru Schengen intră azi și Olanda, care mai întâi s-a îmbățoșat împotriva României și apoi împotriva Bulgariei, iar pe olandezi nu i-a acuzat nimeni până acum că ar fi pro-ruși.

Similar, alegerile din Austria nu explică poziția Olandei astfel încât cele două țări aflate în tandem împotriva extinderii româno-bulgare par să-și fi împărțit mai degrabă oprobiul opiniei publice din cele două țări, pentru a nu lăsa pe umerii unei singure nații boicoturile blajine care se pregătesc împotriva celor care au votat Nu.

România și Bulgaria ca zid din afara spațiului Schengen împotriva emigrației are cea mai multă logică din cele 3 scenarii, dar până nu privim harta mai atent. Emigranțîi care vin prin Turcia au în față două țări-Bulgaria și Grecia. Dacă trec prin Bulgaria, au prin România cale deschisă spre Ungaria și Austria. 

Dar pot trece și prin Grecia, fie venind din Turcia fie venind direct pe mare și, prin câteva state foste iugoslave, inclusiv Croația, ajung tot în Ungaria și apoi Austria. Că să nu mai pomenim că s-ar putea ajunge în Croația și direct, pe mare, dacă se trece pe sub nasul italienilor. Deci, dacă s-ar fi dorit invocarea bulevardului pentru refugiați, Croația nu trebuia exclusă. Nu mai că aceasta a fost inclusă, dar în Schangen.

Dacă ar fi să căutăm și alte explicațîi, ne-am gândi la negocierile ruso-americane care au precedat invadarea Ucrainei din februarie. Rușii au cerut atunci retragerea NATO pe aliniamentul de dinainte de 1991 și au fost refuzați. NATO nu putea acceptă un pas înapoi atât de mare dar, la următoarele negocieri, poate se gândește să accepte unul mai mic. Iar Romaia și Bulgaria ar putea fi monede de schimb ceea ce ar face procesul mai dificil dacă sunt deja în Schengen.

Să facem însă abstracție de motivul real al refuzului, ne vor lămuri istoricii peste 50 de ani, și să ne concentrăm puțin pe clasa noastră politică.

Am organizat o campanie de mobilizare a opiniei publice care se dovedește astăzi jalnică, n-am precupețit niciun efort legislativ (legile justiției și cedarea de suveranitate atât de comentată cu câteva săptămâni în urmă) sau de business (vezi și niște comenzi pentru olandezi) și pentru ce?

Dacă politicienii noștri nu au știut nimic despre sucirea Austriei și ce se pregătea în culise (cu pivotarea aparentă a Olandei dar numai pentru a vota tot împotriva, pretextând cu blocarea Bulgariei) e o dovadă de incompetență crasă din partea ministerului de externe și serviciilor de informațîi și câteva capete ar trebui să cadă de pe acolo.

Dar dacă s-a știut și s-a mers înainte pentru a forța opinia publică să înghită mai ușor niște modificări legislative dureroase (precum posibilitatea de ocolire a deciziilor CCR fără ca magistrații în cauză să fie sancționați), atunci nu mai vorbim de incompetență și prostie ci de ticăloșie de-a dreptul.

Mai nou, pentru a detensiona opinia publică aceiași politicieni, proști sau ticăloși-cum vă place, probabil că ambele în diferite grade-au început să încurajeze boicotul afacerilor austriece. Asta după ce am consumat un spectacol inedit de operetă-relatările despre mimarea opoziției Germaniei care ar fi mers până la dojenirea Austriei și chiar amenințarea cu respingerea Croației, statul lor favorit din lumea ex-iugoslavă (de ce n-au votat românii pentru respingerea Croației dacă tot era clar că vom fi respinși, cu justificarea ori toți ori niciunul?)

Adică să nu mai alimenteze populația la OMV, să cumpere eventual din târgul de Crăciun de la Viena plătind în eurocenți, să meargă la ski în Austria după 15 ianuarie când sunt prețurile mai mici că să îi doară sau să își mute banii de la BCR la Raiffeisen.

Cu alte cuvinte, să le scădem puțin profitul ca să dea afară mai ușor niște angajați români.

Nu pronunță însă nimeni cuvântul naționalizare a resurselor energetice (jumătate din gaz și tot petrolul românesc, cât mai e, este la OMV) deși contextul economic ar permite asta de vreme ce marile democrații din Franța și Germania au cochetat cu astfel de idei recent.

Dar nu, nu putem duce boicotul atât de departe. Așa cum nu putem boicota deciziile viitoare la nivel de UE și NATO, nu am fi serioși dacă am vota împotriva până intrăm în Schengen, politicienii noștri de la PNL-PSD și un anumit dulap săsesc se evidențiază prin responsabilitate (ca și prin speranța ocupării unor posturi călduțe pe la Bruxelles după terminarea mandatelor aici).

Ca să închei, dacă ar fi să recomand la rândul meu un boicot, atunci acesta ar fi boicotul clasei politice românești care a gestionat butaforia intrării în Schengen 2022. Să votăm împotriva PSD-PNL la viitoarele alegeri, acesta ar fi adevăratul boicot. Și nu va gândiți că nu există alternativă acum, până atunci se pot construi mai multe partide și mișcări suveraniste reale, nu cu voie de la prefectură. Asta dacă națiunea asta mai are ceva vlagă și nu ne-am transformat majoritar în limacși.