Și dacă nu e despre bombele nucleare, ci despre alegerile din Israel?

Israelul va avea alegeri parlamentare anul viitor, iar peste două treimi dintre israelieni nu mai vor să audă de Bibi Netanyahu. 

Din diverse motive: unii din cauza Gazei, alții pentru că îl consideră corupt (există o anchetă care trenează convenabil pe tema asta), alții pentru că sunt de stânga și ultra-religioșii din coaliția de dreapta îi calcă pe nervi. Netanyahu este extrem de impopular, deci ar trebui să încerce să răstoarne radical opinia publică dacă vrea să iasă cu fața curată anul viitor și să-și păstreze libertatea neamenințată. Cum ar putea obține asta? Printr-o înfrângere spectaculoasă a Iranului, eliminarea programului său nuclear și, eventual, o schimbare de regim la Teheran. Asta da, ar conta enorm la viitoarele alegeri.

Legat de amenințările cu bomba atomică, de care Iranul ar fi la câțiva pași („două săptămâni”, cum afirmă serviciile de informații ale Israelului mai nou, neconfirmate de nimeni altcineva), vă las mai jos o listă a momentelor în care Israelul a exersat o retorică asemănătoare în ultimii 30 de ani (mulțumim, Grok!).

Pretenția că Iranul are bomba la numai două săptămâni în față, o afirmație tocmai bună pentru a justifica acțiunile în forță de acum, seamănă izbitor cu tentativa de a modela opinia publică împotriva regimului lui Saddam din Irak, când Colin Powell agita demonstrativ eprubeta cu așa-zisele probe ale armelor chimice ale lui Saddam, probe care s-au dovedit ulterior false.

Dar nu a mai contat ulterior, doar regimul era unul dictatorial, așa că bine că a triumfat democrația, nu mai contează prin ce mijloace-la fel cum, dacă regimul din Iran pică, se vor găsi destui să scuze propaganda fără dovezi prin efectele finale. A triumfat iar democrația, iar iranienii au și ei dreptul la schimbare de sex, Netflix și droguri aproape la liber, ca mai peste tot în lumea liberă occidentală.

Modul în care a debutat atacul (să spunem „agresiunea ilegală și neprovocată”, ca să sune mai familiar?) e definitoriu pentru credibilitatea oricărui demers al Vestului, dacă după acordurile de la Minsk mai aveam iluzii.

Atacul a fost pregătit minuțios cu luni bune înainte, dar americanii au mimat negocierile cu Iranul până în ultima clipă, ca să adoarmă vigilența ayatolahilor. Atacul s-a produs vineri, iar următoarea rundă de negocieri era programată sâmbătă, ca să aveți imaginea în toată splendoarea ei.

Nu în ultimul rând, s-a folosit o schemă foarte asemănătoare cu atacul asupra bombardierelor strategice rusești (drone lansate din containere aflate în camioane), ca să nu mai avem dubii că n-ar fi aceleași minți în spate și o acțiune concertată a Vestului asupra Estului.

Toată această operațiune militară, dublată de una la fel de agresivă de propagandă, ar fi fost destul de ușor de interpretat de orice inteligență deprinsă să își exerseze simțul critic-era suficient doar să interpreteze datele și istoria recentă.

Spre surpriza mea, la emisiunea lui Tucă de luni seară, analistul Valentin Stan s-a transformat în portavocea lui Bibi, repetând cuminte povestea cu cele două săptămâni și lupta pentru existența Israelului, ca o gazetă de perete plătită de Likud. A mers până acolo încât a prezentat o hartă cu raza de acțiune a rachetelor iraniene, arătând că și România ar putea fi lovită.

Dacă vă amintiți, scutul de la Deveselu a fost instalat cu justificarea jenantă intelectual că nu ar fi îndreptat împotriva acțiunilor Rusiei, ci ale... Iranului. (De altfel, chiar Valentin Stan demonstrase cu luni în urmă că scutul ar putea deveni ușor unul ofensiv, putând să și lanseze proiectile în direcția Rusiei, nu doar să le pareze pe ale rușilor).

Dar, când interesele de stat (nu neaparat statul nostru) o cer și se plătește bine, de ce să nu faci orice piruetă logică? În altă ordine de idei, toată tirada pro-Israel și pro-narativului atacului justificat al Iranului a fost împachetată de Stan ca o formă de critică la adresa lui Nicușor Dan, care ar fi acceptat în campanie că Bibi ar putea fi arestat dacă vine în România-ca să creadă mai ușor și suveranistul autohton povestea cu cele „două săptămâni”.

Scurt istoric

De peste trei decenii, Israelul a susținut în mod constant că Iranul este pe punctul de a dezvolta o armă nucleară, cu estimări variind de la „câteva luni” la „câțiva ani”. Aceste avertismente au fost folosite pentru a presa comunitatea internațională să impună sancțiuni, să susțină negocieri stricte sau să tolereze acțiuni militare israeliene. Deși Iranul a făcut progrese semnificative în îmbogățirea uraniului, nu există dovezi publice concludente că a reluat un program activ de fabricare a armelor nucleare după 2003.

De la Revoluția Islamică din 1979, relațiile dintre Israel și Iran s-au deteriorat, Iranul fiind perceput de Israel ca o amenințare existențială, în special din cauza retoricii anti-israeliene a liderilor iranieni și a sprijinului acordat grupărilor precum Hezbollah și Hamas. Israelul, care se crede că deține un arsenal nuclear nedeclarat, a adoptat o politică de ambiguitate strategică, dar a fost constant preocupat de posibilitatea ca Iranul să dezvolte arme nucleare. Aceste avertismente au fost adesea însoțite de apeluri pentru sancțiuni internaționale, acțiuni militare sau negocieri dure pentru a limita programul nuclear iranian.

Cronologia principalelor afirmații ale Israelului (1992–2025)

1992–1995: Primele avertismente publice 

În 1992, premierul israelian de atunci, Yitzhak Rabin, a avertizat că Iranul ar putea dezvolta o armă nucleară în următorii 7–10 ani dacă nu se iau măsuri. Aceste afirmații au venit în contextul în care Iranul începea să-și extindă programul nuclear, inclusiv prin colaborarea cu Rusia pentru centrala nucleară de la Bushehr.

În 1995, Shimon Peres, pe atunci ministru de externe, a declarat că Iranul este „la câțiva ani distanță” de a obține capacitatea de a produce o bombă nucleară, cerând comunității internaționale să impună sancțiuni.

1998–2000: Escaladarea retoricii 

În 1998, Israelul a susținut că Iranul ar putea avea o bombă nucleară până în 2005, subliniind progresele în programul de îmbogățire a uraniului și dezvoltarea rachetelor balistice Shahab-3.

În 1999 și 2000, oficiali israelieni, inclusiv premierul Ehud Barak, au avertizat că Iranul accelerează eforturile pentru a obține arme nucleare, estimând un termen de 5–7 ani pentru atingerea acestui obiectiv.

2003–2005: Dezvăluirea siturilor nucleare iraniene 

În 2002, un grup de opoziție iranian (Mujahedin-e Khalq) a dezvăluit existența siturilor nucleare de la Natanz și Arak, ceea ce a amplificat preocupările Israelului. În 2003, premierul Ariel Sharon a declarat că Iranul este „foarte aproape” de a obține capacitatea nucleară, cerând acțiuni internaționale imediate.

În 2004 și 2005, Israelul a susținut că Iranul ar putea produce o bombă nucleară în 2–3 ani, bazându-se pe rapoartele Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) care indicau activități de îmbogățire a uraniului.

2006–2010: Intensificarea tensiunilor 

În 2006, după ce Iranul a reluat îmbogățirea uraniului, premierul Ehud Olmert a avertizat că Iranul este „la câteva luni” de a avea capacitatea de a produce o armă nucleară, deși AIEA a raportat că programul nuclear iranian era încă în stadii incipiente.

În 2009–2010, Israelul a intensificat avertismentele, afirmând că Iranul ar putea avea o bombă nucleară în 1–2 ani. Aceste declarații au coincis cu descoperirea sitului secret de la Fordow și cu atacul cibernetic Stuxnet, atribuit Israelului și SUA, care a afectat centrifugele de la Natanz.

2011–2015: Perioada negocierilor pentru JCPOA 

În 2011, ministrul apărării Ehud Barak a declarat că Iranul este „la mai puțin de un an” de a obține o armă nucleară, cerând o acțiune militară preventivă.

În 2012, premierul Benjamin Netanyahu a susținut la Adunarea Generală a ONU că Iranul este la 6–7 luni de a avea suficient uraniu îmbogățit pentru o bombă, prezentând celebra diagramă cu „bomba” desenată.

Între 2013 și 2015, în timpul negocierilor pentru Acordul Nuclear (JCPOA), Israelul a continuat să avertizeze că Iranul este aproape de capacitatea nucleară, criticând acordul ca fiind insuficient pentru a preveni dezvoltarea unei arme. Netanyahu a declarat în 2014 că Iranul este „la câteva săptămâni” de un prag critic.

2018–2020: Retragerea SUA din JCPOA și operațiuni ascunse 

În 2018, Netanyahu a prezentat o arhivă de documente furate din Iran, susținând că acestea dovedesc că Iranul a avut un program nuclear secret (Proiectul Amad) și că este aproape de a relua eforturile pentru o armă nucleară.

În 2019–2020, Israelul a avertizat că Iranul a reluat activități suspecte la situri precum Parchin și Turquzabad, unde AIEA a detectat urme de material nuclear nedeclarat. Oficialii israelieni au estimat că Iranul ar putea produce o bombă în 1–2 ani dacă nu este oprit.

2021–2024: Creșterea stocurilor de uraniu îmbogățit 

În 2021, Israelul a avertizat că Iranul a îmbogățit uraniu la 20% puritate, un nivel apropiat de cel necesar pentru arme nucleare, și că ar putea produce o bombă în câteva luni.

În 2022, fostul premier Ehud Barak a declarat că eforturile de a opri programul nuclear iranian sunt „la cel mai scăzut nivel” și că Iranul este mai aproape ca niciodată de o armă nucleară.

În 2023–2024, rapoartele AIEA au confirmat că Iranul a acumulat uraniu îmbogățit la 60%, suficient pentru mai multe bombe dacă ar fi îmbogățit la 90%. Israelul a susținut că Iranul este la „câteva săptămâni” de capacitatea nucleară.

În ciuda avertismentelor Israelului, rapoartele AIEA și ale serviciilor de informații americane (ex. declarația lui Tulsi Gabbard din martie 2025) au indicat că Iranul nu a reluat un program activ de fabricare a armelor nucleare după suspendarea acestuia în 2003. Totuși, stocurile mari de uraniu îmbogățit la 60% au ridicat îngrijorări. Anterior, Israelul a combinat avertismentele cu acțiuni concrete, precum atacul Stuxnet (2010), asasinarea a patru oameni de știință nucleari iranieni (2010–2012) și atacurile aeriene din 2024–2025 asupra siturilor nucleare.

Când e momentul să pleci din România?

Vorbim despre apărarea în fața unui pericol iminent sau despre refugiul în fața degradării pe termen lung a situației socio-economice. Să le luăm pe rând.

Imminența războiului
Sunt câteva situații care pot semnala riscul declanșării unui conflict în care forțele militare ale României să fie implicate:
1.Rusia este convinsă să semneze pentru încetarea focului o anumită perioadă. Europa trimite trupe de menținere a păcii, încep schimburile de focuri pe linia de demarcație, UE decide să suplimenteze numărul de trupe pentru a le proteja pe cele deja trimise, se trece la încorporări în masă în țările membre, în special în cele mai apropiate de linia frontului.
2.Rusia începe să avanseze hotărât spre Kiev sau spre Odesa. Europenii vor să împiedice un colaps total al frontului și trimit trupe care să ia poziții în zonele vizate. Încep schimburile de focuri și apar primele victime. România e prima vizată pentru zona Odesei, așa cum polonezii și balticii pot interveni în zona Kievului.
3. Rușii comit un masacru în Ucraina ca represalii după atacul asupra bombardierelor strategice, iar UE trimite trupe... din rațiuni umanitare.
4. Republica Moldova este cuprinsă de tensiuni după modelul „omuleților verzi” și România se grăbește să intervină pentru a o salva pe Maia. Acesta este scenariul cel mai puțin probabil, deoarece Moldova nu are o poziție strategică prea importantă, nu mai are deschidere la mare și nici economie puternică. Rușii beau vodcă, nu vin. De ce să o invadezi? Să le iei bomboanele Bucuria?
Dacă vreunul dintre aceste scenarii începe să se materializeze, pleci intempestiv din țară, poate temporar tot în UE, dar mai sigur în afara Europei: Serbia, Turcia, poate și o țară arabă sau din Asia.
Observ că, în ultima vreme, tot mai multe persoane primesc cereri de a se prezenta la comisariatele militare. Acolo li se cere să ofere date banale, precum numărul la bocanc sau numărul de telefon unde pot fi contactați. De fapt, adevăratul motiv al acestor convocări este să se descopere dacă oamenii aceștia chiar mai există prin România. Dacă te temi de amendă și te prezinți la convocare, rezultă că ești bine-mersi în țară și poți fi chemat la nevoie.
Atenție și la forma în care vă duceți banii în străinătate. Cine nu se prezintă la încorporare ar putea avea conturile blocate la un moment dat, așa că fie vă deschideți, pentru siguranță, conturi în străinătate, fie lăsați unei rude neîncorporabile niște bani care pot fi virați în etape mai târziu.

Certitudinea declinului
În 1989, România avea o economie solidă, zero datorii, o populație mai tânără, resurse energetice și sectorul de distribuție în proprietate.
Acum, am ajuns mai datori decât Cehia, Polonia și Bulgaria, iar dezechilibrele macro se văd din avion (cel mai mare deficit bugetar din UE, cel mai mare deficit de cont curent). Distribuțiile și mare parte din resurse au fost externalizate, iar acum se mai pregătește o tranșă de privatizări pentru echilibrarea bugetului.
Pe termen lung, nivelul de trai se va deteriora constant. În România vor rămâne doar câteva enclave de dezvoltare și, în rest, un peisaj deprimant. Bucureștiul, Clujul și Constanța vor deveni tot mai greu locuibile pe măsură ce populația va crește. Pe fondul valurilor de emigrație tot mai mari, infrastructura va deveni suprasolicitată. Deja Bucureștiul se află pe locul trei între capitalele europene în privința densității și pe locul doi din perspectiva lipsei spațiilor verzi.
Cine are peste 50 de ani poate lua în calcul să se retragă în orașele mai mici. Cine are între 25 și 35 de ani se poate gândi să emigreze, la fel și tinerii care se pregătesc de facultate (studiile în străinătate sunt o punte spre piața muncii din țările de adopție).
Aceste lucruri sunt valabile în condițiile unui declin lent și constant, nu ale unuia brusc, cum s-ar întâmpla dacă peste problemele noastre macro s-ar suprapune o criză externă, ca cea din 2008. În acel caz, putem falimenta chiar și cu o datorie publică de 60% din PIB, dacă aceasta devine nerefinanțabilă.

Care sunt perspectivele unui stat capturat?

România este, în prezent, o țară capturată și manageriată de o castă de privilegiați (din justiție, servicii, politică și vârfuri ale administrației) în folosul intereselor economice externe. Votul este liber doar când candidații ajunși în finală nu pun în pericol starea de lucruri. Când o pun, fie se anulează alegerile, fie se fraudează elegant, cu 2 milioane de votanți noi apăruți brusc între tururi.

Polonia, cu o rată de participare de 72% la ultimele alegeri din turul al doilea, pare alibiul perfect pentru rata noastră de participare, de numai 64%. Dar să nu uităm că, la noi, prezența se raportează la un registru electoral de 18 milioane de persoane. Dacă eliminăm minorii din ecuație, nu ar fi trebuit să avem mai mult de 15 milioane pe liste, poate chiar spre 14 milioane, dacă eliminăm și românii care au dobândit cetățenie prin alte părți. Ori, la 15 milioane înscriși pe liste, rata de participare ar fi fost de 77%, o cifră suspect de mare dacă ne raportăm la faptul că, în diaspora, mulți nu mai au contact direct cu țara și nici nu sunt interesați de ce se mai întâmplă aici (din cei 5 milioane de români din diaspora au votat 1,6 milioane). În concluzie, câtă vreme mai există un procent de 30-40% din români (corporatisti, ONG-isti, bugetari de lux, elitisti din toate categoriile) care votează „pro-european” și, deci, „pro-sistem”, rezultatele se pot aranja convenabil în ciuda statisticii, fie printr-o victorie la limită, precum în cazul lui Băsescu, fie printr-una care să ofere și un spor de legitimitate (Iohannis, Nicușor Dan). Pare limpede că, în momentul în care această bază electorală se diluează din cauza crizei economice, economia va fi pe buza prăpastiei (ceva similar s-a întâmplat în anii 2000 și dupa criza din 2010 – când țărăniștii au dispărut din peisaj și pedeliștii au trebuit incluși în PNL in 2014 pentru a supraviețui deghizați la alegerile din 2016).

România are 2 milioane de „salvatori” de care nu știe

În 2009, 2014 și 2025, candidații „pro-europeni”, porniți cu un mare handicap după turul întâi al alegerilor prezidențiale, au recuperat în mod neașteptat diferența în urma unui val irezistibil de voturi suplimentare.

Până la alegerile din 2009, prezența la vot în turul al doilea fusese însă mereu mai mică decât în turul întâi. O evoluție oarecum firească, dacă ne gândim că oferta electorală se reducea.

În 1992 (în 1990 câștigase Iliescu din primul tur), am avut 12,5 milioane de votanți în turul întâi și 12,1 milioane în turul al doilea, din 16,2 milioane înscriși pe liste. A câștigat Iliescu în finala cu Emil Constantinescu.

În 1996, meciul s-a reluat, de această dată câștigător fiind Constantinescu. Au fost prezenți 13,08 milioane de alegători în turul întâi și 13,07 milioane în turul al doilea, din 17,2 milioane înscriși pe liste.

În anul 2000, finala emoțională Iliescu-Vadim a adus la urne 11,5 milioane de alegători în turul întâi și 10,1 milioane în turul al doilea, din 17,7 milioane înscriși pe liste.

Anul 2004 și finala Băsescu-Năstase: turul întâi – 10,8 milioane de alegători, turul al doilea – 10,1 milioane de alegători, din 18,4 milioane înscriși pe listele electorale. Din nou, o scădere între cele două tururi. N-o fi fost suficientă emoție în meciul Băsescu-Năstase?

Ajungem la 2009 și avem o premieră, la finala Băsescu-Geoană. Participă 9,9 milioane în turul întâi și 10,6 milioane în turul al doilea, din 18,3 milioane înscriși pe liste. Deja un plus de peste 600.000 de voturi între tururi. Băsescu câștigă la limită.

În 2014, alegătorii sunt înscriși în Registrul Electoral, iar finala Ponta-Iohannis aduce a doua inversare. Sunt 9,7 milioane prezenți în turul întâi și 11,7 milioane prezenți în turul al doilea, din cei 18,2 milioane de alegători pe listele din Registrul Electoral. Cu ajutorul celor 2 milioane de voturi suplimentare față de turul întâi, Iohannis recuperează handicapul de 1 milion de voturi din prima rundă și ia încă un milion în plus față de Ponta.

În 2019, avem tot 18,2 milioane de alegători înscriși în listele electorale și iarăși un mic avans în ceea ce privește turul al doilea, deși rezultatul era arhicunoscut. Sunt 9,3 milioane în turul întâi și 10 milioane în turul al doilea; câștigă detașat Iohannis în fața pesedistei Dăncilă.

Înainte de a vorbi despre ultimele alegeri, să ne ocupăm puțin de evoluția populației. Conform datelor INS, la alegerile din 1992, populația României era de 22,8 milioane de locuitori. În 1996, am avut 22,6 milioane, în 2000 erau 22,4 milioane, care au scăzut la 21,7 milioane în 2004 și 21,5 milioane în 2009. Recensământul din 2011 ne număra la 20,1 milioane de locuitori.

Mai departe, eram 19,9 milioane în 2014 și 19,4 milioane în 2019. În 2021 a fost ultimul recensământ, cu 19 milioane de persoane.

Observați că numărul românilor a scăzut de la 22,8 milioane la 19 milioane, cu aproape 4 milioane în 33 de ani, dar numărul celor înscriși în listele electorale sau, mai nou, în Registrul Electoral a oscilat între 17 și 18 milioane în majoritatea timpului. Numărul actual din Registrul Electoral – aproximativ 18 milioane – este mai mare decât numărul alegătorilor înscriși pe liste la alegerile din 1992, 1996, 2000.

Între 2004, când am avut 18,3 milioane pe listele electorale, și 2025, când au fost 18 milioane, numărul alegătorilor s-a redus cu doar 300.000, deși populația a scăzut de la 21,7 la sub 19 milioane de persoane.

De ce este avantajos să ai un număr mare de înscriși în listele electorale? Când ai un puseu de voturi suplimentare de 2 milioane, ca în 2014 sau 2025, rata de prezență nu se dilată suspect de mult, rămânând la 64-65%, precum în cele două cazuri. Dacă, în loc de 18 milioane, am fi avut 15 milioane de alegători în registru, aceasta ar fi fost de 76%. Când ai și o diasporă de 4-5 milioane, pare suspect de mult.

Ajungem și la alegerile din 2025, unde s-a repetat aproape la indigo povestea din 2014, deși populația scăzuse cu 1 milion. Au votat 9,5 milioane în turul întâi și 11,6 milioane în turul al doilea, cu peste 2 milioane mai mult.

Cum remarcați, în mod ciudat, după alegerile din 2009, când România intrase deja în UE (în 2007), fenomenul prezenței la vot se inversează între cele două tururi.

Votează constant mai mulți în turul al doilea, iar uneori cu mult mai mulți (în jur de 2 milioane în 2014 și 2025 și 0,6 milioane în 2009). De fiecare dată, în aceste alegeri s-au confruntat un candidat etichetat ca pro-european, reprezentant al Vestului (Băsescu, Iohannis, Nicușor Dan), cu unul etichetat ca izolaționist, reprezentant al Estului (Geoană, Ponta, Simion).

Schema a funcționat suspect de bine de fiecare dată, dar întrebarea de 100 de puncte este dacă narativul a fost cel care a produs explozia de voturi între tururi după aderarea la UE sau doar a justificat-o?

Cum spuneam și în articolul anterior, e greu să explici o aberație statistică precum prezența mai mare la vot în turul al doilea din 2025 decât în turul al doilea din 2000 (11,6 milioane față de 10,1 milioane), în condițiile în care populația scăzuse cu 3,4 milioane de persoane între timp și apăruse și o diasporă consistentă (mulți dintre românii plecați din țară de ani buni nu mai sunt interesați de politica autohtonă).

De un lucru putem fi însă aproape siguri: dacă viitorul ne va mai rezerva vreodată o confruntare Est-Vest, pro-europeni-izolaționiști, 2 milioane de persoane vor răspunde prompt apelului, răsturnând orice handicap din primul tur. Și, cum avem în continuare 18 milioane de alegători în Registrul Electoral, la nevoie pot fi chiar mai mulți care să „salveze” țara, până la o rată de prezență de 80-90%, incluzând și diaspora, precum în țările unde votul este obligatoriu. Pentru că Europa merită orice sacrificiu statistic.

Țară Fake, alegeri Fake. Cum am votat în 2025 la fel de mult ca în anul 2000 (cand nu mai eram copii dar eram cu 3,5 milioane mai multi).

Acum, după ce domnul Nicușor a câștigat triumfal alegerile, scăpând țara de spectrul aderării la Federația Rusă și de penuria de blugi și banane, să aruncăm o privire în trecut. Oare când a mai fost electoratul românesc atât de polarizat, între bine și rău, sărăcie și prosperitate, Est și Vest? Si cat de mult s-a votat atunci?

Păi, la alegerile din anul 2000, când am ales între Iliescu și Vadim, sau în cele din 1996, când l-am preferat pe Constantinescu în fața lui Iliescu. Alea da campanii, ce tensiune, cam ca acum, ce participare la vot – vă amintiți de cozile din fața secțiilor de votare? Acum e relaxare curată, deși au ieșit la vot în total 11,5 milioane de persoane, dintre care 9,8 milioane doar în țară (restul, diaspora). E drept, populația a scăzut cu vreo 4 milioane de persoane față de acei ani; suntem 19 milioane, nu 23 de milioane (mă rog, 22,4 milioane la nivelul anului 2000).

Ei bine, cum s-a votat în anul 2000? Țineți-vă bine! Număr total de alegători înregistrați: 17,7 milioane. Hopa, acum registrul electoral arată 18 milioane de persoane. Păstrați-vă emoțiile pentru mai târziu, acestea abia urmează. Număr de voturi: 11,5 milioane! Adică tot ca pe 18 mai 2025, cu 25 de ani mai târziu și 4 milioane de români în minus. Frumos, nu?

Iliescu a luat 36%, Vadim 28%, Stolojan 11%, Isărescu 9,5% etc. S-au calificat în finală Iliescu și Vadim, lupta dintre bine și rău, între extremism și democrație, sau cum or fi prezentat ziariștii vremii fenomenul (îl puteți găsi și pe CTP cu poziționări încă de atunci, de atunci ne salva).

Câte voturi au fost în al doilea tur? 10,1 milioane! Deci mai puține, în ciuda luptei dintre bine și rău; unii nu s-au simțit representați și au stat acasă, spre deosebire de 18 mai 2025, când au dat buzna cu milioanele în plus! Iliescu a câștigat cu două treimi din voturi, știți povestea.

Dar cum a decurs prima încleștare dintre bine și rău, comunism-anticomunism, Est-Vest, democrație-dictatură? Adică alegerile din 1996? Număr total de alegători înregistrați: 17,2 milioane (nu exista registru electoral, listele se făceau de autoritățile centrale și locale înainte de alegeri). Votanți: 13,08 milioane. S-a votat mai mult decât în anul 2000, probabil explicabil prin prisma dezastrului economic și a dezamăgirii populației din preajma anului 2000 (vă amintiți de lanțul de falimente bancare, inflația galopantă etc.).

Rețineți însă: la o populație de 22,6 milioane de persoane atunci, au votat 13,08 milioane în turul întâi, iar acum, la o populație de 19 milioane, au votat 11,5 milioane în turul al doilea. Cu 3,4 milioane de oameni mai puțini, dar voturi cu doar 1,5 milioane în minus.

Ca și în anul 2000, în turul al doilea s-a votat mai puțin, deși bine-rău, comunism-anticomunism, democrație-regim autoritar, mă rog, tot arsenalul intelectualilor neamului care luptau și atunci de partea binelui: d-alde Blandiana, Liiceanu, Rebengiuc etc. În turul al doilea au venit 13,07 milioane la vot, deci nici vorbă de milioanele care apar în turul al doilea în plus în zilele noastre, de la finalele Băsescu-Năstase, Iohannis-Ponta și acum Nicușor-Simion.

Retineti inca un aspect-diaspora. Sunt 5 milioane acum si multi au rupt legaturile complet cu tara, ceea ce nu era cazul in 1996 si 2000.

Mărturisesc că nici mie nu mi-a trecut prin cap că fake-ul ar putea fi atât de mare acum, dar mi-a sărit în ochi o anomalie la turul al doilea. La o populație de 19 milioane, cu 3,8 milioane de copii și 5 milioane de diasporă (estimare conservatoare), în țară au votat 9,8 milioane, deci cam 97% din populația disponibilă. Iar dacă e să punem în discuție vreo cifră din cele de mai sus, aceea e 19 milioane. Cum alocările de bani de la UE și reprezentarea în structurile UE se fac în funcție de populație, bănuiam că numărul de la referendum a fost umflat, dacă e să mă opresc la unul din cele trei. Deci in realitate suntem chiar mai putini de 10 milioane in tara. 

Ce urmează? Vom avea în curând adevăratul PNL, adevăratul PSD și adevărata mișcare suveranistă. Sistemul și-a dat seama că frustrarea va fi imensă după valul de austeritate care ni se pregătește și că nu e frumos ca doar AUR să o capitalizeze. De aia vorbește așa frumos și așa suveranist Antonescu împotriva userismului „woke” reprezentat de Nicușor, de aia își face Ponta mișcare politico-civică și de aia se trezește și Târziu să facă apeluri la coagularea unui pol suveranist veritabil.

Sigur, o mână de ajutor le poate da și Georgel, precum ieri, când a anunțat o contestație la CCR care „nu are foarte multe șanse”, dar asta nu l-a împiedicat să invite toți „doreii” din parcarea națională să depună și ei unele. Dacă ditamai al doilea partid al țării se consideră fără șanse în demersul său, e clar că poate avea mai mult noroc orice petent independent. Și oricum, chiar dacă nu-i iese pasența, avem un sistem electoral performant, complimente STS!

Și cam asta e, dragii moșului. O țară fake, cu alegeri fake și cu o economie fake, cum vom descoperi în curând, care riscă să dea colțul după primele tăieri cu drujba ale guvernului Bolojan, orientate, în buna tradiție băsistă, împotriva oricui, dar mai puțin a sinecuriștilor interni și externi.

Mă gândesc să mai scriu un singur articol în perioada următoare: „Cum îți deschizi un cont bancar în Elveția”. Vă spuneam în postarea de ieri cum s-au petrecut lucrurile la „haircut-ul” grecesc, cât au pierdut deținătorii de titluri de stat (74% per total). Deponenții din bănci nu au pierdut atunci, dar nu exista reglementarea la nivel european ca, în cazul în care băncile au probleme, deponenții pot fi chemați să le salveze.

Hasta la vista, baby! Am avut cândva o țară!Renuntati la orice speranta ca prin vot se poate schimba ceva aici, cum spunea de altfel si Calin Georgescu.

Ce se va alege de România? Am intrat într-o spirală mortală.

Modelul economic al României mizează în principal pe consum. În timp ce vecinii săi au excedent comercial (Polonia 1,6% din PIB, Cehia 3,9% din PIB, Ungaria 1,6% din PIB la mijlocul anului trecut), România înregistrează un deficit comercial de 9% din PIB. Bulgaria este singura din regiune cu deficit comercial (4,3% la mijlocul anului trecut), dar acesta este oricum mai puțin de jumătate din cel românesc.

Deficitul bugetar al României a depășit 9,3%, fiind cel mai mare din UE, în vreme ce în Cehia a fost de 3%, în Polonia de 6,6%, iar în Ungaria de 5%. 

La sfârșitul anului trecut, România avea o datorie publică de 53% din PIB, peste cea a Poloniei (52%), Cehiei (44%) și Bulgariei (24%). Doar Ungaria avea o datorie mai mare (73% din PIB), dar distanța față de aceasta se reduce treptat, având în vedere că deficitul bugetar al României crește mai rapid (în 2025 datoria publica va sări de 60% din PIB).

Salvarea unei economii cu probleme, cu deficite bugetare mari, deficit comercial uriaș și datorie publică în creștere accelerată ar implica stimularea exporturilor prin deprecierea monedei naționale și, în paralel, restrângerea cererii interne prin majorări de taxe și impozite, precum și reduceri ale cheltuielilor bugetare. Deprecierea cursului și fiscalitatea crescută ar reduce deficitul comercial, iar un leu mai slab ar impulsiona exporturile. Însă, bazându-se preponderent pe consumul intern pentru a-și susține creșterea economică, România nu poate implementa ușor aceste măsuri.

Dacă depreciază prea mult cursul, consumul scade, implicit PIB-ul, iar fără structuri de producție pregătite, exportatorii nu pot beneficia rapid de acest avantaj. Economia ar intra astfel în recesiune. În plus, cum Romania este o tara pentru arendasi externi, scaderea leului le afecteaza alocatiile cand isi externalizeaza profiturile. Similar, măsurile fiscal-bugetare ar reduce inițial deficitul, dar economia ar intra rapid în recesiune, ceea ce ar duce la scăderea încasărilor din impozite pe profit și venit. Statul ar compensa prin taxe și impozite majorate, ceea ce ar restrânge consumul, ar contracta PIB-ul și așa mai departe.

Pentru a ieși din prăpastia în care ne-a aruncat coaliția PSD-PNL, ar fi necesară o altă structură a economiei. Cu cea actuală, indiferent de mixul de măsuri adoptate, rezultatele vor fi, în cel mai bun caz, o atenuare a declinului, nu o inversare a trendului.

Ce urmează, așadar? În timp, un regim de tip fanariot. Reprezentanții stăpânilor coloniei se vor asigura o perioadă că „arendele” sunt colectate la timp și în sume relativ apropiate ca valoare, încercând să mențină „șandramaua” pe linie de plutire pentru a nu întrerupe fluxul de numerar către centru. Emigrarea autohtonilor se va accelera, în special a celor cu pregătire, iar statul va încerca să compenseze prin aducerea de imigranți din țări cu o precaritate economică și mai mare decât cea din România.

Sistemul actual se bazează pe o pătură privilegiată: ONG-iști care promovează ideologii sterile, corporatiști care administrează aici posesiunile stăpânilor externi, securiști pe stil nou care veghează ca politicul să nu facă surprize neplăcute, propagandiști responsabili cu narativul oficial și mulți naivi care, din elitism sau pură ignoranță, aderă la propaganda „sistemului occidental de valori”. Când raportul electoral de forțe riscă să se dezechilibreze în favoarea unor forțe suveraniste/antiglobaliste, fie se intervine brutal (prin anularea alegerilor), fie se activează „conserve” care să deturneze rezultatele, fie se ajustează subtil rezultatele din softul electoral când acestea sunt relativ apropiate.

Mi-e tot mai clar că, atunci când România va ajunge să fie condusă de o mișcare suveranistă autentică, va semăna tot mai mult cu o cochilie goală. Suveraniștii vor fi lăsați să administreze sărăcia lucie, iar propaganda occidentală, atât cât va mai rămâne, ne va arăta cu degetul prin reportaje edificatoare: „Vedeți unde au ajuns dacă au ieșit de sub umbrela valorilor?”

În ceea ce privește investițiile în titluri de stat, iată câteva precizări suplimentare. Semnalul de alarmă este o creștere consistentă a dobânzilor, dublată de prelungirea scadențelor la instrumentele nou emise. Declanșatorul ar putea fi scăderea ratingului de țară din cauza neîncadrării în țintele de deficit comercial, ceea ce are mari șanse să se producă în a doua jumătate a anului. După acest moment, investitorii ar mai avea câteva luni pentru a lichida investițiile, înainte ca „băieții deștepți” să înceapă să ia în calcul forme de „haircut” după modelul grecesc.

Știu, Grecia avea o datorie mult mai mare în momentul restructurării (160% din PIB, redusă la 120% din PIB), dar era în zona euro și a beneficiat de o toleranță mai mare pentru a ajunge în acel stadiu. În cazul României, investitorii nu vor avea la fel de multă răbdare, mai ales că starea generală a economiei UE este mai proastă decât în 2010–2012.

Să rememorăm ce a însemnat „haircut-ul” în Grecia:

• Reducerea datoriei publice de la 160% din PIB la 120% din PIB.

• Măsurile de austeritate impuse au avut un impact social și economic profund, inclusiv o scădere a PIB-ului cu 25% între 2008 și 2018, o rată a șomajului de până la 28% și un exod masiv al tinerilor (aproximativ 450.000 de greci au emigrat). Privatizările, precum cea a portului Pireu (vândut parțial către COSCO din China), au fost o altă consecință a crizei.

• Investitorii privați au acceptat o reducere („haircut”) a valorii nominale a obligațiunilor grecești de aproximativ 53,5%. Aceasta însemna că, pentru o obligațiune cu o valoare nominală de 100 de euro, investitorii au primit obligațiuni noi cu o valoare nominală de doar 46,5 euro. În termeni reali, pierderea totală pentru investitori a fost estimată la aproximativ 74% din valoarea investițiilor, luând în considerare și pierderile din dobânzile viitoare și maturitatea extinsă a noilor obligațiuni.

Cum au evoluat ratingurile Greciei?

• 2010–2012: Ratingurile au scăzut dramatic de la „investment grade” (BBB-/Baa3) la niveluri speculative (CCC/Caa1), culminând cu „default selectiv” în 2012 din cauza restructurării datoriei.

• 2013–2015: Ratingurile au rămas la niveluri scăzute (B-/Caa3/CCC), cu volatilitate din cauza instabilității politice și a riscului de „Grexit”.

• 2016–2018: Îmbunătățiri treptate la B+/B3/BB-, susținute de finalizarea bailout-urilor și reformele structurale.

• 2019–2020: Consolidarea ratingurilor la BB/Ba3, cu perspective stabile sau pozitive, datorită reformelor, creșterii economice și sprijinului european. Grecia era încă sub pragul „investment grade” (BBB-/Baa3) în 2020, dar pe o traiectorie ascendentă.

Greciei i-au trebuit peste 10 ani pentru a-și reveni oarecum în urma acelui faliment de țară mascat. Totuși, România nu dispune de turismul grecesc și nici de spiritul antreprenorial al acesteia. 

România nu ar supraviețui decât ca un stat-fantomă în urma unui eveniment similar, cu oameni reveniți la sapa de lemn, câteva insule de dezvoltare și bande organizate în restul teritoriului (așteptate, oricum, la sfârșitul conflictului din Ucraina).

În România nu pot vota 9,8 milioane de persoane. Punct. Câteva cifre și așteptări.

Suntem 19 milioane, conform ultimului recensământ. Înscriși pe listele electorale apar însă 18 milioane. Numărul minorilor este de aproximativ 3,8 milioane. În diaspora se află în jur de 5 milioane de persoane.

Rata de participare din 18 mai s-a apropiat de 65% (64,7%). Este un rezultat destul de bun la nivel european dacă îl raportăm la cele 18 milioane , dar dacă l-am raporta la diferența dintre 19 milioane și 3,8 milioane, am ajunge la o rată de participare de 76% (au votat în total 11,6 milioane de persoane, în țară și în diaspora)! Asta ar fi deja un record la nivel european, unde se obține peste 80% doar în țările unde votul este obligatoriu, precum în Belgia! Dar stați puțin, o participare de 76% includem și diaspora. Dacă ținem cont că cele 5 milioane de români care se află peste granițe includ un număr mare de persoane dezinteresate de politică și care oricum nu mai votează (cele 1,6 milioane de voturi din diaspora au fost un record absolut), o rată de participare reală de 76% ridică mari semne de întrebare. Dar asta nu e tot.

În țară au votat aproape 9,9 milioane de români! Dacă scădem din cele 19 milioane din recensământ, cele 5 milioane din diaspora și minorii, rezultă că am fi avut o populație de 10,2 milioane de români cu drept de vot în interiorul țării. Surpriză, au votat 9,9 milioane dintre ei, ceea ce înseamnă o rată de participare de doar 97%. Bine ați venit în Coreea de Nord! (nu numar si moldovenii cu cetanenie aici pentru ca majoritatea lor folosesc Romania ca tara de tranzit spre tarile europene bogate, grosul lor a votat acolo sau acasa, in Moldova, cu buletinul romanesc in buzunar)

Faptul că numărul de votanți se raportează la cele 18 milioane din registrul electoral și nu la diferența dintre cei recenzați cu ultima ocazie și minorii fără drept de vot ne ajută însă să ascundem această anomalie. Traiasca mortii!

O poveste simpatică și cu acest 64,7%. Trebuia legitimat cumva, nu? Cu o zi înainte de alegeri, noul sociolog național, Mirel Palada, posta pe Facebook: „Deci va fi în jur de 65%. Spre comparație, acum 10 ani, în 2014, la finala Ponta-Iohannis a fost 64%. Deci nimic ieșit din comun”. Nimic ieșit din comun, cu excepția faptului că în 2014 populația României era de 19,9 milioane. Și, cu toate astea, chiar am depășit ușor cifra de atunci. Și cum a nimerit-o Mirel aproape la virgulă, ceva de speriat! De altfel, își imaginează cineva că în „securistan” poate exista un sociolog absolut independent care să dea peste bot sistemului?

Despre Simion. În mod ciudat, după ce și-a anunțat victoria, Simion a ieșit apoi să mulțumească votanților și să-și felicite adversarul. Este punctul final al oricărui proces de contestare a anomaliilor flagrante de care vă aminteam mai sus. De ce te proclami învingător doar pentru a-ți felicita adversarul câteva ore mai târziu? O altă greșeală imensă pe care echipa lui Simion s-a grăbit să o facă după turul unu a fost să-l atace furibund pe Ponta, de parcă ar fi dorit să se asigure că îndepărtează o parte din votanții săi.

Să mai punem la socoteală și numărul foarte mare de voturi anulate în diaspora și să trecem la capitolul următor. Ce urmează?

În mod clar, vom avea „băsiști” de rit nou care vor trece la ajustările pe care le cere economia aflată la un pas de colaps. Vor tăia, ca și patronul lor spiritual, mai deloc din zona sinecurilor, dar mult din zona bugetară. Să ne așteptăm la facturi liberalizate total, la servicii sociale care își vor pierde gratuitatea (învățământ, sănătate) și la generalizarea coplăților.

Pierderea ratingului de țară este iminentă, așa că ar fi bine să profitați de euforia piețelor după victoria lui Nicușor și să marcați ceva profituri pe curs și bursă. Eu aș ieși cât mai repede din titlurile de stat, în lei și euro, și asta până în toamnă.

Cursul nu va derapa prea tare în final, pentru că România este o țară a rentierilor externi care trebuie să își externalizeze profiturile la un curs acceptabil. Reducerea deficitului comercial rămâne să fie făcută prin reducerea puterii de cumpărare (taxe – TVA majorat, impozite, tăieri de salarii și joburi).

Bursa va intra în a doua parte a anului în declin, iar noua conducere înțeleaptă a țării va mai scoate ceva pachete de la Hidroelectrica la vânzare, poate și Salrom, că tot avem niște grafit cu care nu avem ce face.

Pe plan politic, PSD va susține coaliția PNL-USR-UDMR din opoziție, pentru a reprezenta alternativa la guvernare când nivelul de trai se va prăbuși în țară.

În ciuda manevrelor tehnice, cu injectarea de voturi, anulări în diaspora etc., sistemul actual din România se bazează pe o masă mare a populației care vrea să își apere standardul actual de viață și privilegiile, rod al politicii de cotă unică destinată să construiască clasa de mijloc. Plus o masă de manevră pentru propagandă, care a funcționat mai mereu când intelectualii nației au semnat apelurile „ultimei șanse”.

Nu sunt chiar jumătate împreună, dar softul poate pune umărul la nevoie. Pentru aceștia nu a contat deloc că s-au făcut abuzuri în pandemie, că am fost spălați pe creier cu „slava Ucraina”, că s-au anulat abuziv niște alegeri și că economia a fost prăbușită tot de echipa care e pregătită acum să o salveze.

Adevărul ultim pe care trebuie să îl înțelegeți este că România a ajuns într-o poziție atât de precară economic încât nu își mai permite nici cel mai mic gest de independență. A ales Bruxelles-ul pentru că Washingtonul era mai departe și mai pragmatic cu banii, plus că de acolo nu există mecanisme directe de injectare de bani care să țină muribundul în viață, cum au europenii.

Eliberarea noastră, dacă va mai veni în timpul vieții noastre, va fi odată cu falimentul și dezintegrarea UE și va presupune oricum multă suferință. Mulțumim Băsescu, Iohannis, Ciolacu & Ciucă, recunoștință veșnică Antena 3, România TV, Digi, G4 și Hotnews, Adevărul și EVZ și scuze că nu vă pot aminti pe toți.

Indiferent cine câștigă alegerile, România e pierzătoare

Imaginea care o să-mi rămână pe retină după această campanie electorală e cea a dezbaterii electorale cu un singur candidat, la care absentul e linșat de moderatori, contracandidat și asistență. S-o mai fi întâmplat și altundeva în lume ceva asemănător? Am mai avut apoi apocalipsa financiară care urma să se prăvălească în capul nostru dacă câștiga cine nu trebuie, profesoara care își prelucra elevii despre cum să reacționeze dacă părinții nu votează bine, psihiatrul care amenința cu jihadul un candidat, cohorta de vedete transformate în agitatori, o fiică îndurerată care își plângea tatăl proaspăt decedat, colaborator la Dilema, amintind cum au condus ei două ore pentru a vota la primul tur cu Nicușor, mortul care revine să ne dea lecții de civism, și câte și mai câte.

Grobianismul propagandei, injecțiile de ură și panica speculată abil au fost însă aplaudate de o jumătate de Românie, deși le recunoștea carențele, pentru că, într-un fel sau altul, îi satisfacea interesele materiale (o sinecură de aparat, niște subvenții la ONG-uri, niște posturi obținute pe pile în administrația centrală ori un salariu de trompetă a propagandei), îi apăra stilul de viață (poate devalorizarea leului ne afectează costurile la city break) și îi conserva ifosele elitiste (doar n-o să câștige un "Golan" în fața candidatului sprijinit de intelectualii nației).

Cam aceeași jumătate de Românie care l-a adus la putere și menținut pe Băsescu, care l-a promovat și pe Iohannis, care a fost entuziastă în vacciniadă și a strigat cel mai tare „Slavă Ucraina”. Aceea jumătate de Românie care e dispusă să sacrifice libertatea de dragul confortului/privilegiilor și adevărul de dragul ifoselor elitiste.

Știu că, punctual, ați colaborat și trăit alături de acea jumătate de Românie relativ normal până acum – ați împărțit chestiunile legate de serviciu, temele fără încărcătură emoțională, precum fotbalul și cinematografia, chiar ați putut ajuta și ați fost ajutați de ceilalți, așa cum ajutorul e perceput în lumea noastră, ca poliță de asigurare a reciprocității la nevoie.

Dar, în momentul în care statul/suprastatul UE va dori să își impună iar agenda și asta nu va coincide cu interesele, valorile și aspirațiile voastre, va exista aceeași jumătate de Românie care să sacrifice libertatea și adevărul pentru aceleași motivații meschine și egoiste.

Și cam așa e mai peste tot în Europa, acest frumos muzeu în aer liber care supraviețuiește pe seama operelor Renașterii, o lume secularizată care nu luptă decât pentru propriul confort și interese materiale abil manipulate de o propagandă care ucide sistematic simțul critic.

Ce urmăresc de fapt „boicotiștii” de top?

În ultimele zile, am văzut cum adversari ce păreau ireconciliabili, precum Aurelian și George Simion, au găsit o notă comună. Liderii PPR (Dragoș Constantinescu, Adriana Vitan Balint) îl sprijină pe Simion, deși inițial aveau o părere catastrofală despre el.

Asta pentru că și oamenii care îl antipatizează pe Simion sunt conștienți că miza e mai mare decât antipatia personală și că Nicușor reprezintă răul mai mare.

Chiar și pornind de la faptul că ambii sunt creația sistemului, faptul că Simion a mers ceva vreme pe linia suveranistă și anti-woke tot te-ar determina să îi acorzi credit în dauna unuia care reprezintă exact opusul, pe ideea că nu se poate schimba macazul atât de radical în primul caz.

Sunt unii care refuză însă să renunțe la ideea de boicot și merită analizate cazurile cunoscute.

Șoșoacă l-a înjurat pe Georgescu, îl înjură pe Simion. Dincolo de faptul că e iritantă și că nu ar putea aduna vreodată un procent cu care să facă jocurile în România, Șoșoacă are un orgoliu monumental, care ar justifica poziționări împotriva unor eventuali concurenți pe autostrada suveranistă.

Poziționări temporare însă. Odată ales, Simion va face suficiente gafe încât să lase loc de critică din partea SOS. Să îți faci un calcul meschin pornind de la faptul că, eventual, ai putea culege mai multe procente ca si contestatar al lui Nicușor decât al lui Simion, deci e bine să îl blochezi pe Simion, făcând abstracție de ce reprezintă totuși Nicușor (camarilla băsistă grupată în spatele lui, neoliberalism, woke-ism și macronism în plan extern), e o dovadă de micime înfiorătoare.

Mai sunt boicotiștii de talia lui Bogdan Duca. Omul scrie la foc continuu pe Facebook (e genul de ritm care denotă simbrie, să fim onești, nimeni nu își sacrifică atât de mult timp doar pentru a lumina audiența de pe rețelele sociale) și e de părere că România trebuie să se prăbușească pentru a se reface. Din acest motiv, calea cea mai sigură spre dezastru e să îl încurajezi pe Nicușor să câștige prin boicot.

Mai nou, a început să înjure și diaspora, pe motiv că nu ar avea dreptul să ne influențeze viețile dacă tot e la distanță (deci dreptul de vot anulat, cum susține și Mungiu-Pippidi) și că remiterile lor amărâte abia fac de un jalnic 2% din PIB, cât contribuie OMV-ul și alții mai mărunți. Aici uită că, din 5-6 milioane de români din diaspora, votează cel mult 1 milion și că cei care votează au păstrat legătura cu țara și vor să se întoarcă, iar mulți dintre ei își iubesc țara mai mult decât mare parte dintre progresiștii care, în general, se simt jenați de ea.

Iar în ceea ce privește „amărâtul” de 2% din PIB, să vedem cât vom strânge cureaua până la finalul anului pentru a reduce deficitul bugetar de la 9% la 7% din PIB.

Ce l-a apucat, deci, pe Duca? Dezastrul e locul de unde te ridici să pleci mai departe, dar poate fi la fel de bine și locul în care să te afunzi pe termen lung. Datoria fiecărui om onest ar fi să contribuie cât poate la evitarea dezastrului țării sale și abia apoi, când acesta se produce totuși, ar avea dreptul să încrucișeze brațele și să exclame filosofic: „Nu v-am zis eu?”.

Pentru a-i înțelege pe Duca și Șoșoacă, mă gândesc la altceva. Ce ar dori Rusia pentru România la aceste alegeri? Să câștige curentul suveranist și moderat anti-rus, cum e AUR-ul lui Simion, sau să câștige unii care să prăbușească țara mai repede, așa cum a demonstrat că poate coaliția PSD-PNL (probabil plus USR, dacă iese Nicușor)?

Haosul ar fi de preferat pentru noi în viziunea unui adversar pe care l-am tot provocat în ultimii trei ani, mai degrabă decât o stabilizare relativă. Nu vreau să cad în capcana antirusismului de operetă practicat de secta progresistă, chiar m-am întors spre cultura rusă când rusofobia era la apogeu și aș fi scris și pe site-ul Sputnik dacă mi-ar fi asigurat cineva independența totală—ceea ce nu se mai întâmplă de mult în media autohtonă.

Dar asta până în punctul în care ar trebui să apăr inițiative care să sape în fundația noastră de țară, așa prăpădită cum e ea acum.

Iar ce fac Duca și Șoșoacă, în mod consecvent și parcă la foc automat, îmi seamănă a poziție dictată de un „actor statal”, că tot e la modă termenul. I-am transmis un comentariu și lui Bogdan Duca pe pagina personală de Facebook, în această notă, la una dintre multiplele lui postări în care face apologia boicotului, și m-a făcut dobitoc, plus comentarii blocate. Cam suspect de agresivă reacția, având în vedere stilul asumat până acum…

Cat de usor putem fi aspirati intr-un curent de gandire contrafacut?

Ce s-a schimbat intre 4 mai si 13 mai? Vad ca unii dintre voi va puneti problema sincer daca nu cumva a recuperat in mod real Nicushor...

De fapt s-au schimbat doar cotele la pariuri. La pariurile sportive si la cele sociologice. Si asta intr-un mod profesionist si gradual ca sa dea impresia unui trend. 

Casa Pariurilor a lansat cotele pentru turul 2 in forma 1.5 Simion/ 2.5 Nicushor. Asta e analiza bookmakerilor. Tot ce se petrece ulterior in dinamica acestora e rezultatul in majoritatea cazurilor a sumelor care se pariaza nu a unei analize suplimentare a caselor de pariuri pe baza dezbaterilor, proiectelor economice, etc.

Pompezi mai multi bani in victoria lui Nicushor si ii urci cota iar propaganda lui Tolontan de la Golazzo urla tot mai isteric- Nicushor se apropie, Nicushor recupereaza, sunt la egalitate, lupta Nicushor!

Observati ca din acest an, pe masura ce institutele de sondare au devenit tot mai necredibile au inceput sa fie tot mai popularizate cotele la pariuri?

Apropo de pariuri, la Polymarket merge mai greu decat la Casa Pariurilor pentru ca acolo se pariaza cu crypto.

Pariurile sociologice au acelasi tipic...si aici recupereaza puternic Nicushor. Intai se dau sondaje cu Simion in avantaj, apoi apar altele cu avantaj redus iar in final egalitate, ca la Atlas Intel. Care Atlas Intel ne anunta ca Lasconi a trecut in fata lui Georgescu inainte de anularea alegerilor.

Si uite cum din sondaje si cote la pariuri modificate succesiv in favoarea lui Nicushor vi s-a creat perceptia unui trend...

Revin la intrebarea din titlu: cat de usor puteti fi aspirati intr-un curent de opinie contrafacut?

Tragand linie vedem cum s-a construit campania pentru Nicushor in turul doi-in prima saptamana apocalipsa financiara, in a doua saptamana trendul irezistibil dat de casele de pariuri si sondajele pe genunchi, cu explicatia din subsidiar -e lumea speriata de caderea bursei si cursului si voteaza cu Micul Muc. 

Hint : Inainte de a casca gura la ultimele cote intrebati-va in ce masura cuantifica spirala tacerii si prezenta diaspora? Ambele il avanjeaza net pe Simion!

Cine sunt simioniștii și de ce caută mereu ciocanul când le vorbești de cuie?

Deși îmi propusesem să mă izolez până la alegeri de șuvoaiele de ură mobilizatoare și panica creativă, cred că datorez un articol în oglindă celui care îi viza pe susținătorii „proeuropenilor” („Cine sunt nicușoriștii și ce caută ei în viața lor”).

Spuneam acolo că cei care votează neizolaționist și proeuropean pot fi cuprinși în patru categorii: ONG-iști abonați la finanțări europene, corporatiști cu jobul amenințat de suveranismul economic, sinecuriști din diverse domenii (servicii, pilele politice din administrație, trompetele propagandei etc.) și elitiști din diverse păturile sociale, cei care semnează cu entuziasm apelurile ultimei șanse emise periodic de liiceni și cepețiști, cu speranța că se autovalidează îmbrățișând „valorile”.

În marea lor majoritate, susținătorii lui Nicușor își maschează interesele materiale concrete sub plapuma unor slogane bine insuflate de propagandă, pentru a le scuza mercantilismul. Deloc surprinzător, există categorii în oglindă în tabăra suveraniștilor.

Salariaților privilegiați din corporații li se opun micii patroni și angajații lor, PFA-urile, cei care nu depind în mare măsură de o suprastructură. Nu au nici pe departe privilegiile corporatiștilor, nu pleacă în city break-uri prea des și nici la team buildinguri nu o să-i vezi. Au salarii mici când sunt angajați și sunt hăituiți de fisc dacă sunt patroni sau angajați pe cont propriu. Frustrarea lor e mare, a tot crescut în ultimii ani văzând risipa bugetară direcționată spre privilegiați.

Sinecuriștilor nicușoriști li se opun pensionarii umiliți. Știrbi, subnutriți în unele cazuri, considerați electorat de mâna a doua, depind și ei de stat, dar nu pentru serviciile pe care le fac mafiei politice de la putere, ci ca recompensă pentru munca lor de decenii, prin care au susținut sistemul asigurărilor sociale. Și ei au infinite motive de frustrare și să se considere nedreptățiți de tranziție.

ONG-iștilor li se opun dezmoșteniții economiei de piață. Celor abonați la granturile UE li se opun cei care au ieșit de mult din orice statistică de șomaj, care supraviețuiesc în fostele orașe monoindustriale din ajutoare sociale sau din remiterile rudelor din străinătate.

Cei care au alergie la propagandă li se opun elitiștilor din tabăra progresistă. Ei nu mai suportă că aceleași figuri care i-au umflat de-a lungul timpului pe Băsescu și Iohannis, care au susținut isteria din pandemie și apoi din primele săptămâni ale războiului din Ucraina, vin acum să bată toba pentru Nicușor Dan.

Există, de asemenea, două diaspore—una a frustrării, plătită prost și la negru, făcând munci manuale și suferind de dorul copiilor rămași acasă, și una a integrării și bunăstării, care își poartă copiii cu ei și care ne dă lecții despre democrație din timp în timp, mai ales în perioadele electorale.

Sigur, exista si persoane care se regasesc in categoriile dintr-o tabara dar voteaza totusi cu cealalta iar de multe ori explicatia e data de asumarea afectiva mai degraba decat cea politica sau axiologica-mame care voteaza cum le spun copiii, soti/sotii care faca acelasi lucru, etc. 

Două Românii, o singură cale...trumpistă?

În concluzie, avem două Românii. Una a privilegiilor și fițelor elitiste, alta a frustrării și a aversiunii crescute la propaganda care apără privilegiile primei tabere și ale finanțatorilor săi, mimând discursul despre valori și principii sau manipulând teama de apocalipsă financiară atunci când a doua tabără amenință că nu mai votează „corespunzător.”

„Pe cine ai vrea să ai vecin?”, ca să parafrazez o tehnică de dată recentă a partizanilor nicușoriști. Evident, de peste gardul progresiștilor vei auzi muzică bună și nu manele sau populară, va mirosi a brânză tofu pe grătar și nu a mici, și vei auzi râgâieli de prosecco și aperol, nu de bere proastă.

Iar când vei avea nevoie ca cineva să pună osul pentru tine, să-și riște o parte din confort, bunăstarea sau integritatea... vei bate la ușa „neamurilor proaste,” pentru că elitele sunt mai degrabă cam empatice („Tati, îmi spui că mă iubești? Chiar trebuie?”), e greu să le defocalizezi de pe egoul lor.

Una peste alta, sunt totuși optimist legat de votul din 18 mai. Se refac taberele, retorica și chiar meme-urile din campania Trump-Harris. Dacă la ei s-a putut, cu woke-ismul, sinecurismul și deep state-ul și mai bine înrădăcinate, se va putea și la noi—mai ales că avem precedentul alegerilor anulate.

Cum mai spuneam, dacă suveraniștii vor pierde alegerile, va fi o fraudă, nu încă o reușită a propagandei.

Cine sunt nicușoriștii si ce cauta ei in viata lor?

Acum, că am priceput că știrbii, inculții și putiniștii votează cu Simion, să aruncăm o privire și asupra categoriilor de salvatori care extrag radicalul din 121.

1. Oengiștii, acele furnici moderne ce cântă la chitară

Abonați la finanțări, granturi, pișcoturi pe filiera UE, fie direct, fie ca subcontractori ai unor ONG-uri europene mai mari. Implicați în tot soiul de proiecte de popularizare a ecologiei, culturii civice, jurnalismului „independent” etc. Sunt peste 125.000 de ONG-uri, puneți minim 3 membri la fiecare... Nu toate ONG-urile sunt căpușe pe fonduri europene, dar majoritatea sunt. Ei se tem că „izolaționistul” Simion îi lasă șomeri sau, cel puțin, îi bagă la cură de slăbire.

2. Intelectuali umaniști, declarați, în formare sau doar aspiranți

Cei care absorb în extaz flatulențele provenite din zona Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, Rebengiuc... Pe vremuri erau cu Alianța Civică, apoi cu Alianța DA și Băsescu, au trecut la Iohannis și fan clubul Kovesi, iar acum degustă matematici fine. Cei care, din patru în patru ani, ne sperie că mai avem „o singură șansă”. Deși văd că de fiecare dată au primit recomandări catastrofale de la idolii lor, tot în gura lor se uită, dintr-un soi de elitism care pentru ei a devenit rețetă de viață. De cât să aibă dreptate cu Georgescu, preferă să se înșele constant cu Cărtărescu și protejații lui care, nu-i așa, au „stil”. Deși se cred sofisticați, în materie de politică operează fără nuanțe. Alegerile din ultimii 20 de ani au fost pentru ei între alb și negru, bun și rău, comunist-anticomunist, proeuropean-putinist, profesor-golan. 

3. Corporațiștii, oameni-lanternă în întunericul evului mediu suveranist

Buni să beculească în Piața Victoriei, montați pe anti-corupție, deși, dacă e să le arăți cum corporația lor ascunde profitul prin paradisuri fiscale, o iau ca pe un compliment. Pentru ei, patriotismul economic înseamnă corporatism la cură de slăbire, șomaj, ciuciu city break și team building cu șanse rezonabile de sex. Nici nu își dau seama că după colț îi așteaptă AI Georgescu și că arta PowerPoint-ului nu îi mai protejează mult, chiar și cu Nicușor la Cotroceni. 

4. Sinecuriști mici și mari, calfe și zidari

Pot fi din zona bugetară (în special din justiție, veritabili bugetari de lux), servicii (ăștia au devenit un soi de parazit care amenință să omoare gazda—România), din media plătită de la buget sau pe filiera UE pentru reporteri „independenți” și influenceri de bine, antreprenorii abonați la contractele cu statul PSD-PNL și neamurile lor neadormite. 

Per total, nu sunt deloc puțini, dar nu sunt nici pe departe majoritari. De aia încearcă să aducă votanți noi colindând prin licee, iar simultan să sperie cu apocalipsa financiară votanții suveraniști mai slabi de înger, pentru a-i determina să stea acasă pe 18 mai. 

Observați că mare parte dintre cei enumerați, deși invocă principii și idei înalte, au de apărat interese materiale meschin de palpabile. Niște plicușori bani. Restul sunt amețiți cu duhul, deși ei sunt primii dispuși să arate proștii cu degetul. 

Contra-Ghid: Cum să calmezi tefelistul de lângă tine

După Ghidul promovat de unicul și inegalabilul Vlad Voiculescu despre cum ar trebui convinși calingeorgiștii și simioniștii să își schimbe opțiunile de vot, se impune și un Ghid de calmare a nicușoriștilor traversați de tot soiul de spaime de izolare, faliment și catastrofă iminentă indefinită după turul doi.

Dacă e city break-er înrăit: întreabă-l dacă a vizitat Budapesta sau Bratislava. În Ungaria și Slovacia sunt la putere Orban și Fico. Adică niște Simioni pe steroizi, prieteni cu Putin (Fico merge anul ăsta la parada Victoriei în Piața Roșie), care au dat de nenumărate ori cu flit propunerilor Comisiei Europene vizând sprijinul Ucrainei. Era dezastru economic acolo? Se prăbușise cursul, bursa, economia? Era haos și deprimare pe străzi sau arătau cele două capitale mult mai bine decât Bucureștiul?

Dacă e intelectual umanist foarte trist în aceste zile: întreabă-l dacă își aduce aminte despre apelurile lui Liiceanu, Patapievici, Pleșu & Co înainte de alegerile la care candidau Băsescu sau Iohannis. Ce credeau atunci despre cele două mari speranțe, însuflețiți de apelurile ultimei șanse, și ce cred azi? Ei percutează greu, dar poate le pică totuși fisa.

Dacă e IT-ist sau corporatist: amintește-i ce guvern tocmai le-a tăiat facilitățile și arată-le cum stătea economia în timpul odiosului Dragnea, împotriva căruia beculeau în Piața Victoriei, și cum stă acum (datorie publică, deficit bugetar și comercial etc.).

Dacă e „investitor” deja panicat: arată-i câți ani a stat cursul euro-leu pe loc și cât putea câștiga din diferența dintre dobânzile la leu și cele în euro în timpul ăsta. Îi amenința o depreciere de 5% acest câștig? Sau cât a câștigat BVB din toamna lui 2022 până acum (în mod nemeritat, pentru că economia aluneca în timpul ăsta)? Îi amenință o corecție de 5% profitul potențial? (Atenție, ăștia vor accepta mai greu evidența că sunt lacomi.)

„Nu-i certa, nu-i ironiza, nu-i trata de sus. Asta nu convinge pe nimeni.” Majoritatea tefeliștilor suferă de un soi de boală care se manifestă prin dorința puternică de a „salva” ceva „luptând” împotriva cuiva. Sunt doar victimele celor care le speculează propagandistic afecțiunea. Toți am vrut la un moment dat să salvăm lumea, problema e când îmbătrânești dând cu capul de același zid.

Uniți (îi) salvăm!

"Intelectualii lui Băsescu" sunt, în mare parte, mai degrabă proști

Când poate fi considerată o persoană înțeleaptă? Cum etichetăm pe cineva ca deștept, înțelept, inteligent etc.? Deșteptăciunea, inteligența, cum doriți să îi spuneți, are mai multe componente. 

Avem inteligența lingvistică – ai un vocabular impresionant care îți vine din multe lecturi, majoritatea din zona umanistă, cunoașterea a mai multe limbi străine, deprinderea de a vorbi în public. 

Avem inteligența emoțională care îți vine din experiența de viață, în primul rând. Și lecturile își au rolul lor, dar experiențele personale îți dau adevărata dimensiune a echilibrului personal. O componentă pe care și țăranii analfabeți o pot avea și care e rezumată și cu expresia „nu tot ce zboară se mănâncă”. 

Avem apoi inteligența tehnică – o capacitate combinatorie a minții, găsită la șahiști, ingineri, cei care obțin scoruri mari la testele de inteligență cu care se delectează publicul. 

În mod evident, un om este cu atât mai înțelept cu cât poate beneficia de scoruri cât mai bune la toate aceste componente ale inteligenței. 

Or, toți intelectualii lui Băsescu de pe noua listă de susținere a lui Nicușor Dan nu excelează decât la primul capitol. Stăpânesc bine jargonul intelectualului de salon, cu referințe multiple și citate mereu la îndemână, dar sunt absolut repetenți la capitolul inteligență tehnică și iau note mici și la inteligența emoțională dovadă ca mulți dintre ei sunt repetenți și la caracter. 

Judecățile lor de valoare sunt filtrate de vanitatea personală și o doză imensă de snobism, sunt predispuși să emită și să se ghideze după lozinci și, nu în ultimul rând, pot fi înșelați deseori în tot ce ține de partea practică a vieții. 

Nu e surprinzător că mai toți vin din sfera umanistă, deci cu inteligența lingvistică super dilatată, fapt ce le alimentează și orgoliul astronomic. 

Dacă am explicat mai devreme cum ar trebui să arate înțeleptul, ce putem spune despre prostul zilelor noastre? 

În mod cert, dintre cele 3 componente ale înțelepciunii, prostul nostru stă cel mai rău la capitolul inteligență emoțională. Asta îl face să ia deseori decizii pe baza unor informații incomplete, îmboldit de emoții greșit interpretate, și să meargă în direcția lor până în pânzele albe, păcălindu-se singur că apără de fapt un principiu și nu defilează pe o pistă falsă, cum în realitate se petrec lucrurile. 

Grupul din jurul Humanitas mi se pare un exemplu bun de inteligență lingvistică super dilatată, dublată de inteligență emoțională redusă (se vede și din hiper-egourile lor) și inteligență tehnică mică spre inexistentă. La Nicușor Dan, preferatul lor, inteligența tehnică e hiperdilatată, inteligența emoțională e ca și inexistentă (ha, omul care nu îi spune copilului că îl iubește), iar zona lingvistică e mai degrabă medie, ca la orice ONG-ist care trebuie să mizeze pe o anumită coerență în exprimare, altfel vax donații și sponsorizări. 

Aceiași oameni care ne-au recomandat de-a lungul timpului miracolul CDR-ist, speranța numită Băsescu, neamțul providențial de la Sibiu și acum matematicianul de geniu de la București, și care au greșit lamentabil în toate pariurile lor cu iz politic, revin ca niște floricele și cer publicului urmăritor să se mobilizeze încă o dată pentru a evita „răul absolut”. 

Evident, vor avea și de această dată soldați disciplinați care să-i urmeze, deși Armata Binelui pe steroizii lozincilor umanisto-progresiste s-a tot subțiat în ultimii ani. 

Dezastrul României de azi, pe plan politic, economic, social li se datorează și lor în bună măsură. Folosindu-se de jargonul păsăresco-prețios și de apelul la moralitate agitat ca un ciomag (deși în viața personală erau departe de așa ceva – vă amintiți povestea relatată de Liiceanu, cu vinul primit de la Măgureanu cu care și-a tratat mai întâi amicii de la GDS pentru că se temea să nu fie otrăvit?), au reușit de multe ori să facă agenda publică și să impună oameni în poziții cheie. 

Oameni care invariabil au dezamăgit (Constantinescu, Băsescu, Iohannis, moșii de la PNT, Câmpeanu de la PNL, Ciorbea, Valeriu Stoica etc., etc.), dar asta nu i-a împiedicat mereu să își reia apelurile și scrisorile îngrijorat-panicarde de fiecare dată când favoriții lor și sinecurile deja antamate le erau puse în pericol.

Nu vreau să vă înspăimânt, dar... ne-a cam luat dracu’, din punct de vedere financiar

Grok3, ultima iterație a AI-ului lui Musk, a devenit disponibilă ca aplicație în App Store, motiv pentru care am încercat să mă joc puțin cu el. Printre alte întrebări, am încercat și cu „Ce valută are cel mai mare potențial de depreciere în 2025?” și, surpriză, rezultatul a fost Leul. Surpriză, pentru că până acum, jucăriile AI fie sunt neactualizate la nivelul lunii aprilie 2025 (Deepseek este prin octombrie 2023 cu datele, de pildă), fie răspund politic corect și aruncă pisica în curțile deja ocolite de investitori precum Turcia sau Venezuela. 

Grok, însă, a adus la zi datele sau cel puțin așa se pretinde, deci nu te mai poți ascunde după plopul din 2023 care, în altă ordine de idei, arăta încă relativ decent pentru România din punct de vedere macro. Așa că am încercat să caut răspunsuri mai complexe, la întrebări mai complexe. De exemplu, fă un top al țărilor cu cea mai slabă combinație între deficitul bugetar și deficitul comercial. Riscurile deprecierii monedei vin și din derapajele bugetare, dar mai ales din cele ale balanței de plăți, când imporți mult mai mult decât exporți. 

Ce să vezi, surpriza aici nu e că România e iar pe primul loc, ci că e la mare distanță de următoarele, dacă excludem țările în război sau ultra-sancționate (Venezuela). România, cu deficit bugetar de 9% din PIB și deficit de cont curent de 8,3%, ocupă zdrobitor prima poziție, urmată de Turcia (deficit bugetar de 5-6% și deficit de cont curent de 4-5%), SUA (deficit bugetar de 6,4%, deficit de cont curent de 4%), Marea Britanie (deficit bugetar 4-5%, deficit de cont curent de 2,8%), India (deficit bugetar de 5%, deficit de cont curent de 2-3%), Brazilia (deficit de cont curent de 2-3%, deficit bugetar de 4-5%), Franța (deficit bugetar de 6%, deficit de cont curent de 2-3%), etc. 

Sigur, dacă vrem să dormim mai bine, ne uităm la Sudanul de Sud (deficit bugetar estimat la 60%, deficitul de cont curent nu mai contează, că oricum s-a prăbușit moneda), dar parcă am spus că nu ne băgăm peste țările în război. 

Stăm incredibil de prost! Vor urma corecții pe toate palierele: fiscal (cresc taxele și impozitele), bugetar (se taie cheltuieli), valutar (cursul trebuie ajustat). 

Vă amintiți cum a ieșit Florin Cîțu zilele trecute să declare că BNR va permite o depreciere de 35% a leului și va urca dobânda la 10%? Sigur, pare catastrofică previziunea asta, te gândești dacă nu cumva a vrut să dea în Guvern cu ricoșeu la Antonescu și implicit beneficiar Nicușor. Totuși, publicațiile nicușoriste, gen Hotnews și G4, nu au preluat știrea cu viziunea lui Cîțu (eu nu o găsesc deloc) și nici nu s-a declanșat o dezbatere prin alte publicații mai „serioase”. De ce oare? Totuși, Cîțu e un fost ministru de finanțe și fost prim-ministru, un om cu ceva experiență în finanțe...

Ce cred eu că se va întâmpla? Nu vom avea o depreciere de 35%, deși starea economiei ar reclama asta, dar cursul va aluneca peste 5 lei, în mod sigur, poate cu 5% în prima fază. Ponderea ajustărilor va fi în zona fiscal-bugetară după alegeri, asta pentru că România e o țară din care șmecherii trebuie să ridice arendele și le cam pute să o facă la un curs depreciat atât de mult. 

Bugetarii și cei care înregistrează ceva venituri din investiții, afaceri, închirieri, dividende, etc., vor strânge drastic cureaua din a doua parte a anului. Și nu e un proces gen terapie de șoc, vor urma alte și alte ajustări neplăcute câțiva ani buni de aici încolo. 

Reindustrializarea țării sună bine, dar pe hârtie – forța de muncă nu mai e ieftină și nici foarte calificată (cei cu calificări sunt deja plecați), avantaje fiscale nu prea sunt disponibile (fiscalitatea pe capital e oricum redusă aici), piața europeană e oricum mai puțin tentantă de când cu Trump (de piața internă nu mai zic nimic, cererea internă se va ajusta drastic în anii ce vin).

Concluzia? Vezi în titlu.

Comunism, capitalism, social-democrație, wokeism și prețul aurului

Comunismul poate rezolva într-o generație inegalitățile din societate, dar dacă în următoarea nu migrează spre social-democrație, va eșua în corupție și chiul generalizat, care distrug competitivitatea din economie. Prin corupție (acumulare de bunuri) și chiul (acumularea de timp liber), oamenii luptă împotriva egalității forțate, încercând să acumuleze mai mult decât media. Singurele comunități în care comunismul poate supraviețui eficient mai mult de o generație sunt cele de dimensiuni reduse (chiulul este observat mai ușor, la fel și corupția), care au și o dimensiune religioasă, precum kibbutzul evreiesc sau comunitățile Amish. Când vezi egalitatea dintre oameni ca mod de a te face plăcut lui Dumnezeu, comunismul are un aliat nesperat.

Capitalismul a inventat social-democrația ca răspuns la asaltul comunismului. Cheful de a lansa lupta de clasă a fost diminuat când impozitele au lovit în averile prea mari sau legislația antitrust a tăiat aripile giganților în formare din economie. Căderea comunismului a adus și căderea clasei mijlocii în Vest, capitalismul, lăsat fără adversar, simțindu-se liber să promoveze dereglementarea piețelor. Cel mai bine se vede asta în SUA, unde au explodat prețurile serviciilor medicale și ale studiilor universitare în domenii rămase fără reglementare, astfel încât cine n-are asigurare de viață moare bine-mersi la ușa spitalului, iar cine nu face credit de studii exorbitant nu prea are șanse să termine o universitate.

Dereglementarea piețelor și diluarea clasei mijlocii ar fi trebuit să readucă lupta de clasă pe agenda stângii în Vest, dar cum media e controlată de marile capitaluri, iar liderii stângii aveau și ei nenumărate zerouri în cont, soluția găsită a fost wokeismul. Adică înlocuirea luptei de clasă cu lupta de rasă sau pe criterii de sex (Black Lives Matter, LGBTQ+, etc.). Tinerilor nu li s-au mai insuflat idealuri egalitariste pe teme materiale (comunism), ci unele pe teme de rasă (reparații istorice pentru negri), sexualitate (discriminare pozitivă pe criterii sexuale), lupta pentru mediu.

Venirea lui Trump a reușit să corecteze pendulul scăpat prea mult în direcția woke fără să aducă nimic pe partea dezechilibrelor sociale (recuperarea producției prin tarife vamale va produce efecte pe termen lung), astfel încât la următorul ciclu electoral ar putea avea mari probleme. Cum Vestul nu a descoperit noi piețe în ultimii 20 de ani, iar cererea a fost serios afectată odată cu diluarea clasei mijlocii, bursele trebuie să inventeze periodic noi bule pentru a justifica mișcările masive ale fluxurilor de bani. Cum în cazul acțiunilor există bariere naturale peste care nu se poate totuși trece ușor (raportul preț/profit pe acțiune - PER), am avut mai întâi piața crypto și acum piața aurului în expansiune.

Crypto a explodat când inflația nu mai era o amenințare majoră (cum părea imediat după relaxarea cantitativă de după criza financiară din 2008-2009), iar acum aurul explodează când haosul nu mai e o amenințare majoră (Trump încearcă să închidă conflictul din Ucraina). Dar, ca și bitcoinul, aurul nu are bariera naturală dată de raportul preț/profit pe acțiune precum în cazul companiilor listate, așa că putem vedea cotații greu de imaginat în urmă cu un an, în 2026.