Che Ceaușescu!

După apocalipsa climatică, pandemică și războinică, „tefeliștii” care conduc țara ne anunță încă un dezastru ce pândește România: reevaluarea lui Ceaușescu.

Doi din trei români consideră că Ceaușescu a fost un lider bun, la 35 de ani de la răsturnarea sa de la putere, în chiote generale de bucurie. Propaganda e gata iar să depășească planul pentru a schimba mentalul colectiv. Sigur, tot rușii sunt de vină (ce ironie: Ceaușescu era oaia neagră a lagărului comunist), sau trumpiștii de peste ocean. Nu e posibil ca poporul care are acum și pâine (cu grâu mai mult ucrainean) și circ la discreție (avem posturi mai multe decât butoane pe telecomandă) să aibă nostalgii după Epoca de Aur, când era frig, ne era foame și nici prea multe distracții nu existau, iar de libertate nici nu se punea problema.

Totuși, cum de e posibil să ne înscriem pe o traiectorie la capătul căreia sunt șanse bune să cerem tricouri cu Che Ceaușescu în locul brandului internațional Che Guevara? Ce s-a schimbat în România de la Revoluție, astfel încât să fie nevoie tot mai mult de încă o revoluție?

România a devenit un stat capturat, unde se anulează alegerile când rezultatele sunt previzibile și nedigerabile de înaltele porți la care se închină liderii noștri. Interesul național este acum interesul puterii care ne poate ajuta să ne apropiem cel mai mult de obiectivele noastre imediate și pe care vrem să o supărăm cât mai puțin. Cum ne-a explodat datoria publică în față, stăm în genunchi în fața birocraților europeni, poate-poate nu se lasă cu sancțiuni care să ne îngroape iremediabil.

Suntem o țară de importuri, dezindustrializată și tot mai depopulată. Nu se face foamea doar pentru că putem pleca să slujim prin străinătate, când locurile de baștină nu mai oferă nimic. Marile orașe se sufocă din cauza exodului dinspre provincie, micile localități se golesc pe repede înainte, milioane de români sunt refugiați economici în vreme de pace.

Deși toate echilibrele macro sunt date peste cap, „martorii lui Bolojan” se înverșunează tot împotriva micilor firme, angajaților mărunți, pensionarilor, serviciilor publice, făcându-se că plouă când multinaționalele se „optimizează” fiscal, iar „licuricii” de la Washington sau Bruxelles ne mai cer o tranșă de miliarde pentru apărare, cu arme livrate la „Sfântul Așteaptă”.

Aprecierea pentru Ceaușescu este aprecierea independenței naționale, a dorinței ca interesul național să prevaleze. Cizmarul analfabet a devenit preferabil ramelor pro-europene. Nu este vorba de nostalgia pentru comunism, ci de nostalgia pentru traiul pe propriile picioare și pentru verticalitate în relațiile internaționale. Exact ce lipsește în aceste vremuri.

Dezastrul care venea cândva de la Răsărit vine acum de la Apus, sub forma politicilor pentru salvarea planetei, obsesiilor confruntării cu Rusia pentru a-i prelua resursele de care Vestul începe să ducă lipsă, demențelor „woke”.

Din 2027 vom plăti și o taxă pe carbon, ca și cum nu era de ajuns că ne vom confrunta în curând cu liberalizarea prețurilor la energie. Iar ironia sorții face ca Europa să conteze cu mai puțin de 10% din totalul emisiilor cu efect de seră (tot Occidentul are abia 20–25%), astfel încât nu are niciun sens să chinuim populațiile de aici dacă China sau India își cresc emisiile la ele acasă.

În istorie au mai existat perioade în care încălzirea planetei a fost peste nivelul din prezent — în timpul Imperiului Roman și în Evul Mediu, cu vikingii transformați în mari exploratori odată cu topirea ghețurilor. Atunci nu existau gaze cu efect de seră și poate tot Soarele ar trebui indicat ca principal vinovat, dacă propaganda n-ar avea idei fixe de promovat.

Educația sexuală în școli, căsătoriile între persoane de același sex, operațiile de schimbare de sex la minori, defilările cu curcubeul în piept impuse de afară au scârbit o populație care, în mod tradițional, evită excesele. Și de aici dorința tot mai mare de autonomie și tăiere a importurilor culturale de acest tip.

Apariția mitului Ceaușescu nu presupune și revenirea celui legat de comunism. Oamenii au înțeles că, la nivel de sistem, comunismul va eșua iremediabil după ce reușește să scoată din sărăcie prima generație. Următoarele, confruntate cu lipsa stimulentelor (nu te poți departaja prin muncă de vecinii tăi), sfârșesc în chiul și lene generalizată, iar economia se prăbușește. Excepțiile sunt kibbutzul evreiesc și comunitățile creștine tip Amish, unde există un liant religios, iar numărul relativ redus de membri face imposibilă mimarea muncii pentru comunitate.

Din păcate, prăbușirea comunismului în Est a grăbit sărăcirea clasei mijlocii în Vest. Social-democrația, care fusese inventată pentru a slăbi fascinația pentru comunism, a fost înlocuită cu neoliberalismul, pentru că elitele au înțeles că pot dereglementa piețele în folosul acumulării de capital, dacă principalul inamic a falimentat. Astfel, modelul ideologic al Vestului devine la fel de nedigerabil ca cel al Estului la sfârșitul anilor ’90 din secolul trecut.

Precum economia în timpul comunismului, drumul spre prăpastie este traiectoria pe care s-a înscris și economia românească în ultimii ani. Construită exclusiv pe consum, fără posibilitatea de a se reinventa rapid, economia românească poate intra într-o spirală mortală după măsuri prelungite de austeritate (vor scădea încasările din taxe și impozite, acestea vor fi majorate pentru a compensa necolectarea, după care va urma un nou val de scăderi și tot așa).

Într-o singură generație (35 de ani au trecut de la Revoluție), România a făcut datorii de 60% din PIB, a pierdut peste 20% din populație, nu mai are economie productivă, și-a vândut distribuțiile de utilități și bună parte din resursele naturale, poate fi împinsă într-un conflict pe post de carne de tun, având conducerea cea mai servilă și șantajabilă. Și ne mai mirăm că avem mitul lui Ceaușescu? Cine ar vrea să pună obrazul pentru un stat în disoluție și pentru o structură suprastatală care folosește orice pretext pentru a-și extinde autoritatea birocratică asupra statelor-națiune — de la pandemie, la lupta cu încălzirea globală și războiul din Ucraina?

Nu știu dacă voi mai apuca o a doua schimbare de paradigmă politică, dar primii pași până la revoltele disperării din stradă sunt: tăierea surselor de finanțare internă — refuzul de a mai cumpăra titluri de stat, căutarea unei rezidențe fiscale în străinătate, boicotarea propagandei și a multinaționalelor.

Iar după căutarea independenței trebuie să urmeze alegerea libertății în dauna confortului. Una dintre temele propagandei la ultimele alegeri a fost degradarea nivelului de trai dacă se votează „neeuropean”. Partidele pro-europene asigurau stabilitatea cursului de schimb, care venea însă la pachet cu măsuri de austeritate țintite, precum pe timpul lui Băsescu, în marea masă, ocolind multinaționalele, clienții politici și eternele comenzi pentru înarmare.

Să înțelegem că recâștigarea unei feliuțe din independența și libertatea pierdute poate aduce degradarea nivelului de trai, cel puțin în prima fază. Schimbarea filosofiei fiscale și bugetare, eliminarea avantajelor pentru firmele străine în dauna celor locale și a privilegiilor clientelei electorale — care e servanta ideală a intereselor străine — va fi privită chiorâș de la Bruxelles, așa cum pățesc acum ungurii sau slovacii. Dar, spre deosebire de ei, noi mai avem încă resurse naturale, iar piața internă poate fi atât o sursă de producție, în special în zona industriei alimentare, cât și de desfacere.

„Apă, hrană, energie” sună mai actual ca oricând, mai ales după episodul Lungulețu și explozia previzibilă a prețurilor la energie în următoarele luni.

La Lidl România intri client și ieși hoț

Vă amintiți cum își umilea clienții nevaccinați Kaufland în pandemie, atunci când crease culoare din plase de sârmă care să-i separe de vaccinați? La Lidl poți fi umilit și fără pretextul pandemiei.

Nu sunt împotriva controalelor de rutină la ieșirea din magazine, atunci când firmele de pază au suspiciuni motivate, dar nu credeam că poți fi percheziționat fără motiv, fie și în România. Până am pățit-o personal într-un Lidl de cartier (Str. Turnu Măgurele 16-24, Sector 4, București).

Probabil eram din start suspect după cumpărături în valoare de numai 8,92 lei. Cine s-ar deranja pentru asemenea sumă, nu? Iar când ieși din magazin cu două pungi de patiserie în loc de un coș voluminos, e foarte posibil — în viziunea firmei de pază — să ascunzi ceva în geantă. Cel puțin așa pare să gândească firma de pază, care are rolul de a se asigura că profitul companiei nu este afectat în vreun fel de clienții locali.

Prin urmare, am fost invitat la un control de rutină la ieșirea din magazin. OK, nu am obiectat, deși părea curios că tocmai investiția mea de 8,92 lei în produsele comercializate de Lidl a trezit suspiciuni. Paznicul a constatat că produsele de pe bon se aflau asupra mea, deci nimic suspect.

Povestea nu se oprește aici: am fost rugat să arăt și geanta! Iar aici chiar am o problemă. Nu poți fi obligat să arăți bagajele personale decât dacă există probe solide că respectivul client este hoț. Dacă cineva a surprins pe camere că și-a băgat un produs în geantă, pe sub haine, în buzunar etc. Nu poți face percheziții când ți se năzare, doar pentru a da bine ca firmă de pază în ochii patronatului german.

Arăt geanta și încerc apoi să depun o reclamație online pe site-ul Lidl. Primesc imediat un răspuns automat: „Vă mulțumim pentru mesaj! Solicitarea dumneavoastră a fost înregistrată, iar în scurt timp veți primi un răspuns de la noi.”

Uite, organizare germană, mă gândesc. Să vezi că vor lua măsuri. Apoi vine următorul mesaj pe mail: „Vă mulțumim că ne-ați contactat. Ne pare extrem de rău că nu sunteți mulțumit/ă de produsul nostru. Dorim să vă prezentăm scuzele noastre și să vă mulțumim pentru că ne-ați adus la cunoștință situația. Acest lucru ne ajută să îmbunătățim în mod continuu calitatea produselor noastre.” Mi se explică apoi cum să beneficiez de garanție în baza bonului.

Deci nici măcar nu citesc reclamațiile — primești pe mail variante formatate de răspunsuri.

Mă întorc la Lidl și cer să vorbesc cu șeful de magazin. Când acesta se prezintă, cer să depun o reclamație scrisă. „Nu se mai pot depune reclamații scrise la noi, aveți un număr de telefon la care puteți semnala neregulile.”

Sun la respectivul număr de telefon. „Din cauza unor probleme tehnice nu putem răspunde apelurilor dumneavoastră. Puteți completa formularul de pe site.”

Adică sunt redirecționat la robotul cu răspunsuri formatate. Insist totuși la șeful de magazin și mergem împreună la paznicul din hol să vedem ce s-a întâmplat.

„Așa mi-a indicat șeful de tură, ați ieșit fără să aveți produsele în coș”, mi se spune. „Bine, dar ați văzut că aveam în mână ce era trecut și pe bon. De ce mi-ați cerut să vă uitați și în geantă?”

Paznicul dă vina pe șeful de tură. La insistențele mele îl sună. Îl ajut să găsească numărul — are un telefon cu butoane de vreo 100 de lei, ca din salariul de paznic, banii frumoși îi iau patronii firmelor de pază, nu paznicii.

Urmează o conversație scurtă: „Știți, e domnul de mai devreme, cred că s-a supărat.” Îi cer telefonul și vorbesc direct cu „șeful”. De fapt, încerc să o fac, pentru că după primele cuvinte îmi închide telefonul.

Îl las pe paznic scuzându-se: „Nu avem încotro. Dacă refuzăm să controlăm, suntem penalizați, putem fi dați afară.” Șeful de magazin se scuză și el: „Și pe noi ne controlează mereu, deși ne văd că lucrăm aici.”

Mi se pare totuși exclus ca firma de pază să facă exces de zel în lipsa unor indicații certe de la patronat.

Ei bine, dragi patroni nemți ai lanțului Lidl România, pe mine m-ați pierdut ca și client. Așa cum am decis în pandemie să nu mai calc pe la Kaufland, așa voi proceda de acum înainte și cu Lidl. Găsesc și în piață legume sau brânzeturi, pot renunța la cartofii din Franța și cașcavalul din Germania. Nu vreau să mai intru client și să ies hoț din magazinul vostru.

Dacă eram în SUA, toată povestea asta v-ar fi costat de v-ar fi usturat. Dar, într-un stat capturat ca al nostru, investitorii străini nu pot fi deranjați nici cu o floare, nici când au cifre de miliarde și profituri aproape inexistente în urma „optimizărilor fiscale”. Strânsul curelei e doar pentru cei mulți, nu pentru ei. Nouă ne-a rămas doar boicotul. 

Să mori ușor, să mori cu spor

Promovarea eutanasiei, la pachet cu încălzirea globală și universul LGBT, poate aduce un Leu de Aur la Festivalul de Film de la Veneția.

Camera de alături (The Room Next Door) reprezintă debutul în lungmetraj în limba engleză al celebrului regizor spaniol Pedro Almodóvar, marele câștigător al Festivalului de la Veneția din 2024 (Leul de Aur).

Ecranizare a romanului What Are You Going Through de Sigrid Nunez, publicat în 2020, filmul se anunță interesant, abordând tema eutanasiei prezentată ca o alegere demnă în fața morții.

Povestea se concentrează pe relația dintre două prietene vechi, Ingrid (interpretată de Julianne Moore) și Martha (Tilda Swinton). În tinerețe, cele două au lucrat împreună la o revistă, dar drumurile lor s-au separat: Ingrid a devenit o romancieră de succes, specializată în autoficțiune, iar Martha a devenit corespondent de război. După ani de distanță, ele se reîntâlnesc într-o situație extremă – Martha este diagnosticată cu un cancer cervical în stadiul patru și decide să-și pună capăt vieții în propriile condiții, alegând eutanasierea.

Martha îi cere lui Ingrid să fie alături de ea în ultimele săptămâni de viață, într-o casă închiriată în zona rurală de lângă Woodstock, New York. Mai exact, Martha dorește ca Ingrid să stea „în camera de alături” atunci când va lua o pastilă letală achiziționată de pe dark web, pentru a-i oferi companie și sprijin moral, fără a fi implicată direct în act.

Cam asta puteți citi din partea unui AI dacă cereți să vă spună despre ce este vorba în film. Și nu sună rău, doar că sunt evitate tocmai lucrurile deranjante.

Tema eutanasiei nu este singura explorată în film; mai avem și tema încălzirii globale și deschiderea față de comunitatea LGBT, ca să se bifeze, probabil, toate obsesiile de ultimă oră din UE.

Încălzirea globală apare ca obsesie a unicului personaj masculin important, o fostă relație a ambelor protagoniste, care a trecut de la una la alta și care apare în rol de confident pentru Ingrid. Acesta ține conferințe pe tema schimbărilor climatice și este atât de scandalizat de lipsa de reacție a opiniei publice față de pericolul climatic, încât își tratează grosolan nora, care se pregătea să aibă al treilea copil, pe motiv că doar un inconștient ar face atâția copii când planeta e în pericol.

Ca să bifăm și tema LGBT, în film apar doi călugări carmeliți din Irak, întâlniți în timpul reportajelor de război ale Marthei, împreună cu partenerul său de lucru, un fost iubit al unuia dintre călugări. Aceștia, ni se spune, pot îmbina foarte ușor plăcerea cu rigorile religiei catolice.

Ce surprinde și dezamăgește, până la dezgust, este modul în care filmul ratează orice legătură cu spiritualitatea din partea personajului care se pregătește să se sinucidă. Discuțiile dintre cele două foste jurnaliste sunt despre întâmplări de la joburi, relații pasagere, lucruri de bun gust și stil, dar nimic despre dimensiunea supranaturală a morții.

E doar o trecere demnă, fără prea mare importanță, pe care cei apropiați o vor primi cu o tristețe sinceră, dar rezervată. Cum să nu alegi așa ceva, când alternativa este o agonie dezumanizantă?

De fapt, motivația adevărată din spatele idealizării eutanasiei o oferă chiar fostul iubit comun al celor două prietene, care, referindu-se la faptul că în SUA este ilegal să facilitezi eutanasierea, consideră că această interdicție va dura doar până când sistemele de asigurări sociale vor colapsa.

Și când sistemele sanitare vor colapsa, vor exista doar două alternative: soluția elegantă a morții asistate, ca în unele țări europene, sau soluția grosolană a morții încurajate, ca la Spitalul Pantelimon.

De altfel, în UE, legiferarea eutanasiei a devenit o practică tot mai răspândită, mergând până la aprobarea cererilor unor persoane depresive, nicidecum aflate în stadii terminale.

Nu vreau să minimizez suferința și posibilele ieșiri ale celor care se confruntă cu stadii terminale ale unei boli. Mă refer doar la modul în care filmul ratează orice dilemă morală reală, orice trimitere la supranatural (fie și ca temă de discuție), transformând totul într-o pledoarie pentru moartea „salvatoare”, asezonată cu discuții despre încălzirea globală și libertinajul sexual.

Mai poate scăpa vreo temă importantă, de la naștere la moarte, fără felia corespunzătoare de propagandă în spațiul european? (Să ne amintim ce am pățit în pandemie și în prima fază a războiului din Ucraina.)

Umbra lui Băsescu se întinde iar peste economie

Ca și în urmă cu 15 ani, ieșirea din criză se face prin creșterea TVA-ului, impozitarea suplimentară a pensiilor, tăierea veniturilor bugetarilor. Cu onoarea proaspăt reperată de CCR, Băsescu poate contempla liniștit revenirea modelului anticriză croșetat în 2010 cu mânuțele umilului Boc.

Ce am avut atunci? Tăierea salariilor bugetarilor cu 25%, tăierea pensiilor cu 15%, creșterea TVA de la 19% la 24%, reducerea paturilor de spital, deprecierea accentuată a leului. Și atunci, ca și acum, aveam deficit bugetar masiv (7% atunci), deficite de cont curent anterioare (13% în 2007, 11% în 2008).

Ce avem acum? Creștere a TVA-ului de la 19% la 21% (dar majorare și pe palierele TVA-ului minim până la 11% pentru categorii taxate anterior cu 5%), taxarea suplimentară a pensiilor cu 10% (se introduce CASS în pensiile mai mari de 3.000 de lei), reducerea salariilor bugetarilor tot cu circa 25% (asta înseamnă propunerea de a se acorda 5 zile concediu fără plată pe lună).

Ce este diferit? Atunci nu am avut creșterea impozitului pe dividende, cum avem acum (de la 5% s-a ajuns prin majorări succesive la 16%, bornă care va fi bifată din ianuarie 2026). Cursul nu s-a depreciat spectaculos pentru că zonele din care se extrag rentele pentru exterior sunt mai numeroase, iar lumea nu vrea să schimbe leii pe euro la un curs neprietenos când își repatriază dividendele. Pensiile rămân taxabile acum; atunci, CCR a respins impozitarea cu 15%.

După 2010, țara a rămas cu un împrumut masiv de la FMI în spate, care a fost plasat la datoria publică după un ocol pe la BNR. Acum n-a mai venit FMI, dar vin tot soiul de facturi pentru reînarmare. De pildă, Guvernul Bolojan a reușit în numai o lună să semneze contracte de 7 miliarde de euro cu francezii de la Mistral pentru rachete și cu israelienii tot pentru rachete și ceva interceptoare tip Iron Dome, că tot și-a dovedit eficiența în fața rachetelor iraniene.

Avem și legile Vexler acum, ceea ce nu s-a întâmplat în 2010, de parcă suveranismul mai avea nevoie de o palmă suplimentară după mascarada electorală din ultimele 6 luni.

Cine suferă cel mai mult? Evident, nu baza electorală a dreptei. Cota progresivă care ar fi corectat niște discrepanțe între venituri iese din discuție (pensiile speciale ar fi putut fi corectate cel mai eficient așa, fără teama că propunerea pică la CCR). Nu se pune problema impozitării pe cifra de afaceri pentru multinaționalele care fac optimizări fiscale agresive de ani buni. Impozitul pe dividende majorat îl vor plăti preponderent IMM-urile locale, care n-au habar cum se ascunde profitul prin achiziții intra-grup și consultanță babană.

Chiar și numirea noului purtător de cuvânt al Guvernului e definitorie pentru caracterul ciclic al istoriei noastre recente: o băsistă înfocată la vremea ei, cea care l-a intervievat pentru prima oară pe Coldea, doamna „colonel” Dogioiu, va purta vorbele unui guvern Bolojan care pare o reeditare a executivului Boc.

Cum de a fost posibil? Cum de am ajuns iar pe mâna „asasinilor economici”? 

Ca și în pandemie, prin propagandă furibundă, prin aducerea tuturor trompetelor media la același numitor – fapt ce a generat o isterie incredibilă. 

Prin manipulare și fraudă, așa cum și-a câștigat și Băsescu al doilea mandat. 

Prin presiuni externe, așa cum a fost repus în funcție suspendatul Băsescu. 

Prin suportul unei categorii de îmbuibați de dată recentă, care s-au temut că le vor fi diluate privilegiile și osânza (ONG-iști, securiști, bugetari de lux, corporatiști etc.), așa că s-au grăbit să voteze responsabil și „proeuropean”.