Am fost în Piața Universității. Eram, ca și cei din jurul meu, excepționalist (toți ceilalți care nu îmi împărtășeau viziunea politică erau niște proști), pro-occidental agresiv (tot ce venea din exterior era de mai bună calitate și mai inteligent închegat), mesianic (gata să lupt până la ultima consecință pentru venirea raiului pe pământ, adică a democrației de tip occidental, deci eram „anticomunist”).
Cam cum sunt tefeliștii de azi — excepționaliști (doar ei sunt educați și bine poziționați ideologic, restul sunt niște medievali), pro-Vest agresivi, mesianici-salvatoriști (acum luptă împotriva încălzirii globale, invaziei rusești din Ucraina, inamicilor democrației și, ca întotdeauna, împotriva comunismului). Ce linie directoare de toată frumusețea între manifestantul anticomunist din Piața Universității de acum 35 de ani și tefelistul de azi.
Ce s-a întâmplat în 13–15 iunie? Părerea mea este că autoritățile de atunci au încercat inițial să curețe Piața. Cei care au trăit acele vremuri știu că în Piața Universității, după 20 mai 1990, când FSN-ul luase 85% la alegeri, rămăseseră doar oameni de proastă calitate, semi-cerșetori. Lumea bună se retrăsese, iar Marian Munteanu anunțase că manifestația nu se va mai ține cu frecvență zilnică.
Dacă s-ar fi limitat doar la ridicarea celor din Piață în dimineața zilei de 13, erau șanse bune ca o nouă manifestație să izbucnească seara și în zilele următoare, cu un plus de forță. Astfel încât s-a luat decizia compromiterii demonstrației prin lipirea manifestărilor violente, de tip legionar, de aceasta. De altfel, legionarismul nu era chiar străin prin Piață, probabil ca efect al luptei cu inamicul ideologic identificat drept comunist.
După devastările și incendierile bine regizate și arestările care urmau invariabil, mișcarea ar fi fost compromisă și se instala în sfârșit liniștea, panaceul universal din timpul regimului Iliescu.
Numai că a intervenit un element neprevăzut: descinderea minerilor. Minerii mai veniseră de câteva ori în București și urmau să mai defileze prin țară și cu alte ocazii (vezi bătălia de la Costești). Dacă ideea inițială fusese decredibilizarea demonstrației din Piața Universității prin lipirea imaginilor cu violențele de tip legionar, la ce bun să îi victimizezi imediat după asta? Din acest motiv chiar cred că Iliescu le-a mulțumit minerilor ca să îi împacheteze mai repede spre Petroșani.
Imaginile cu mineri bătând populația pe străzile Bucureștiului au decredibilizat enorm noua Putere și au reverberat după ani buni, asigurând victoria în alegeri a dreptei din mandatele lui Băsescu și Iohannis, care au speculat de minune „anticomunismul” la zeci de ani după Revoluție. Tefelismul de azi își trage bună parte din energie din același episod cu minerii, din frustrarea acelor zile și convingerea că numai Vestul ne poate apăra de tarele Estului, identificat cu forțele din spatele minerilor.
Dacă Iliescu i-ar fi lăsat să „fiarbă în suc propriu”, cum își propusese în campania pentru alegerile din 1990, nu am fi poate aici la nivel de societate, ci mai degrabă spre Polonia, cu un filon suveranist mai viguros și mai puțin vulnerabili la idei sorosiste.
Dar asta a fost istoria. Remarc că greșelile de atunci (dezgroparea legionarilor) ar putea fi reeditate acum, prin tușe forțate și victimizarea adversarilor, adică din persecuțiile la adresa lui Georgescu și a apropiaților lui poate ieși ceva care să le explodeze în nas peste câțiva ani macroniștilor care ne conduc azi.
