BNR a contribuit la supraevaluarea garantiilor din sistemul bancar

Cazurile recente de fraudare a băncilor prin supraevaluarea garanţiilor au repus pe tapet efectele spargerii bulei imobiliare asupra ratei creditelor neperformante. Umflarea preţurilor imobilelor a fost încurajată indirect prin relaxarea normelor de creditare operată de BNR în 2007 (raport rată/venituri majorat de la 30% până la 70%, avans scăzut de la 25% la 5%, etc).

 

Un amic şi-a vândut apartamentul în 2006. Pentru ca banca (BCR) să acorde creditul respectiv un evaluator a venit să aprecieze valoarea casei. Metoda folosită? În principal, media aritmetică a 3 oferte din ziarele de anunţuri. Când amicul l-a întrebat pe "expert" de ce nu ia în calcul mai ales valoarea de reconstrucţie ponderată cu gradul de uzură a proprietăţii, respectivul l-a privit cu milă "vreţi să vă luaţi banii pe casă la valoarea pieţei sau la jumătate din aceasta?" Febra creşterii cotelor de piaţă, bonusurile acordate bancherilor care atingeu sau băteau targeturile impuse au contribuit la umflarea bulei speculative din imobiliare. Iar când cererea n-a mai ajuns cu veniturile până la ştacheta ridicată de ofertă a intervenit Banca Centrală schimbând normele de creditare chiar în 2007.
Până atunci, un credit ipotecar se acorda cu un raport rată/venituri de 30-40% şi o garanţie de 25-30% din valoarea creditului. BNR a permis băncilor să acorde credite cu avans de numai 5-15% (rezolvat uzual printr-un credit de nevoi personale) şi un raport rată/venituri de 65-70%. A rezultat un val proaspăt de creditaci chiar pe varful bulei, absolut întâmplător la un curs euro/leu care tindea spre 3. Şi nu a fost vorba doar de credite ipotecare aici, ci şi de o sumedenie de credite de nevoi personale cu ipotecă, care au complicat foarte mult viaţa celor loviţi de ajustările de venituri aduse de criză.
Acum, rata creditelor neperformante tinde spre 20% şi vin din urmă multe împrumuturi cu probleme ale companiilor. Asta în condiţiile în care, speriate de perspectiva constiturii unor provizioane uriaşe, multe bănci au inventat tot soiul de vehicole cărora le-au pasat împrumuturile care începeau să scârţâie la plată. Care ar fi fost rata reală a creditelor cu probleme în lipsa acestor artificii contabile? 30%? 40%? Garanţiile imobiliare supraevaluate sunt vizibile şi din ofertele băncilor provenite din executări sillite (nimeni nu se apropie la primele etape de reducere cu câte 5% a preţului iniţial, până când banca, speriată că îşi va marca o pierdere babană, întrerupe licitaţiile) sau din procentele derizorii la care se cedează firmelor de recuperare portofoliile de credite ipotecare (25-35% din valoarea iniţială).

"Noi nu suntem evaluatori"
Ce părere are BNR despre "oportunitatea" schimbării normelor de creditare tocmai pe varful bulei imobiliare? " Vă amintiţi cum vuia presa în 2007 despre condiţiile restrictive impuse de BNR, cum ieşeau preşedinţii de bănci să declare că RMO-urile trebuie reduse? Oricum noi am fost printre ultimii din UE care am liberalizat condiţiile de acordare ale împrumuturilor. Cum puteam impune unei persoane să ia un anumit credit dacă avea banii pentru plata ratelor? Apoi, nu uitaţi că BNR nu este agenţie de evaluare a împrumuturilor. Evaluările sunt făcute de bănci, ele puteau decide dacă imobilele erau supra-evaluate sau nu şi să ajusteze în consecinţă valoarea sumei împrumutate. Aveţi în vedere şi cât de greu este identifici dacă preţul unui activ este supraevaluat sau nu. Cu ce instrumente faci asta?" spune Mugur Şteţ, purtător de cuvânt al BNR.
Credeam că BNR este totuşi mai mult decât un simplu executant al sugestiilor media. La ce trebuia să ne aşteptăm în momentul în care erau întrunite condiţiile ca piaţa să fie inundată de un val de credite proaspete forţând creşterea preţurilor? Ca bancherii să-şi limiteze bonusurile viitoare reducând valoarea creditelor acordate, simţind riscurile bulei imobiliare? Argumentul "noi nu suntem evaluatori" n-ar trebui să scuze lipsa de reacţie când bula creditului se umflă ameninţător. Şi ce semn mai bun de a recunoaşte o bulă când preţurile ţi-au crescut cu 4-500% în mai puţin de 5 ani? De altfel, dovada că BNR a învăţat câte ceva din criză reiese din normele recente de limitare a creditului de consum în valută, adoptate fără nici o presiune din partea presei, în ciuda cârcotelilor bancherilor şi eventualilor consumatori cărora li se cenzurează "libertatea de opţiune". Pentru mulţi creditaci, infuzia recentă de prudenţă din sistem vine însă prea târziu.

Va fi Maior de la SRI prima optiune a lui Basescu?

Cainii media latra de zor, caravana alegerilor s-a apropiat iar Presedintele a schitat azi cateva trasaturi de caracter pentru viitorul Prim Ministru. Mai lipsea sa lanseze si invitatia celor interesati de a depune CV-urile pe site-ul publicjob.

In ceea ce-l priveste pe seful SRI, evident ca e si proeuropean si proatlantist, e si strain de puciul din vara, nimeni nu pare sa-l critice decis, toti il curteaza discret, in plus ar breveta rocada SIE-SRI, intrerupta de paranteza „plagiatorului”. Toti ne plangem ca in Romania conduc serviciile, n-ar fi mai onest sa recunoastem asta la vedere?...Ca la cati „acoperiti” s-or afla prin viitorul parlament, la cati santajabili cu dosare de coruptie si stenograme, n-ar fi chiar imposibil de rupt vreo 15% din USL pentru un Guvern cu PDL, UDMR si PP-DD, unul „european”, „al statului de drept”, de larga uniune informativa, nu?

Vad ca domnul Maior a raportat deja prima realizare, prima salvare a natiunii de sub bombele teroriste. Suspectii care planuiau atentatul, simpatizanti al-Qaeda (dintre care unul „avea cunostiinte sa fabrice o bomba!” iar altul 19 ani), au fost impachetati de urgenta si expulzati (n-ar fi trebuit totusi judecati, condamnati, etc?) iar SRI-ul poate obtine deplin justificat o noua suplimentare de buget pentru 2013. De ce n-ar merita si Maior o nominalizare cu ocazia asta?

CNVM dă dividende la…Fondul Proprietatea

Prin modificarea Regulamentului 4/2010 decisă de CNVM, administratorul FP poate alege dacă va trece acţiunile insolventei Hidroelectrica la valoare zero (forma iniţială), sau la una rezultată dintr-o evaluare independentă. Cum prin trecerea lor la valoare zero Fondul nu mai putea acorda dividende, acţionarii vor avea sărbători mai liniştite.

Insolvenţa Hidroelectrica, deşi iniţial arăta bine din perspectiva participaţiei de 20% a Fondului Proprietatea (renunţarea la băieţii deştepţi lasa loc de profituri mai mari)-punea simultan pofta în cui acţionarilor FP amatori de dividende. Asta pentru că Regulamentul CNVM 4/2010, în forma iniţială, prevedea că acţiunile unei companii intrate în insolvenţă sau reorganizare se vor trece la valoarea zero în activul net iar potrivit legii româneşti, Fondul nu putea distribui dividende dacă valoarea activului său net era inferioară capitalului subscris (valoarea activului net unitar, inferioară valorii nominale a unei acţiuni).

Cum în prezent VUAN-ul este de 0,96 lei iar valoarea nominală 1 leu/acţiune, administratorul Franklin Templeton se gândea deja cum să utilizeze în alte scopuri profitul Fondului, cea mai vehiculată opţiune fiind utilizarea sa pentru răscumpărarea de acţiuni proprii (prin scăderea numărului de acţiuni cu 7-8%, cât reprezintă dividendul, valoarea lor de piaţă se majora proporţional).

Până la urma n-a fost nevoie de aşa ceva, nici măcar de lobby la Ministerul Finanţelor-CNVM a rezolvat comod dividendele de la FP lansând o nouă formă a Regulamentului cu pricina. Aceasta se află în dezbatere publică până pe 9 decembrie, poate fi vizualizată pe site-ul instituţiei (în mod simpatic, pasajul referitor la implicaţiile pentru FP e scris cu caractere diferite), iar dacă nimic nu intervine administratorul FP va fi liber să aleagă dacă trece acţiunile Hidroelectrica la valoare zero (şi nu mai dă propriilor acţionari dividende) sau alege un evaluator independent care să le calculeze valoarea, caz în care activul său net unitar va sări de 1 leu (să nu uităm că în momentul declarării insolvenţei Hidroelectric aproape 3,3 miliarde de lei s-au evaporat din activul net) al Fondului iar acţionarii FP îşi vor primi anul viitor dividendele din profitul FP.

Cum toată lumea e fericită în varianta B (acţionarii şi administrtorul FP, statul care nu se mai grăbeşte cu ieşirea Hidroelectrica din insolvenţă, CNVM care se reconciliază cu Templeton după acuzele că întârzie dupa listare a Fondului la Varşovia), pariem şi noi pe ea. Sigur, mai trebuie rezolvate câteva bariere proceduale şi organizatorice-evaluatorul trebuie numit repede şi odată numit, să se mişte şi mai repede-dar bănuim că AGA FP ar putea vota dividende şi fără o evaluare pe masă, cu menţiunea că acestea se plătesc dacă procesul se încheie la 6 luni de la momentul votului.

Salahor la Adamescu, ce experienta de viata!

Sunt angajatul lui Adamescu la Romania libera de 3 luni si jumatate dar am apucat sa-mi iau banii doar pentru ultimele doua saptamani din august. De pe vremea lui Popovici si Banii Nostri n-am mai trait ceva asemanator. Deja-vu. Macar Popovici, dupa vreo trei firme falimentate si CAS-uri facute pierdute, a restituit tot ce datora cand s-a hotarat sa inchida pravalia media. Sunt sanse ca  modelul sa fie preluat si de musiu Adamescu (vorbesc de falimentarea firmei cu datorii si continuarea business-ului pe alt vehicol, nu si de plata integrala a salariilor restante la un moment dat), are deja o experienta similara la activ.

Va dati seama cat ma incanta perspectiva de a ma judeca in curand cu o firma muribunda… De a fi invitat cu generozitate la masa credala…Intr-un fel, e si greseala mea. Am incercat sa mai trag un pic de meseria asta, dupa o pauza de 2 ani ca free-lancer. Macar, n-am facut nimanui jocurile politice (ce-i drept, la sectia de economie esti mai ferit de ciomageala USL-PDL). Nici macar pe cele economice. De pilda, daca observati cat de repede ia Romania libera scamele pe care alte publicatii incearca sa le puna pe reverele Petrom, intelegeti despre ce vorbesc. Am acceptat o data cu naivitate sarcina de a fi portavocea Petrom cand s-a pus problema privatizarii Oltchim (atunci OMV dorea sa transmita mesajul ca nici nu are nevoie de Arpechim, desi era evident ca nu privea cu ochi buni concurenta pe segmentul de rafinare) luand de bune argumentele oferite, dar am refuzat cand devenea evident ca ce criticau alte ziare trebuia sa repare Romania libera (cazul centralei de la Brazi, cosul cu 100% gaz din productia interna, etc-decizie criticata in ZF iar prejudiciile de imagine reparate de Romania libera).

N-am mari sperante legate de o miraculoasa revenire la zi cu plata salariilor. Si nu cred ca Adamescu incearca sa amortizeze o parte din investitiile proaste din media luand un.. credit nerambursabil de la proprii angajati. Pur si simplu, la anul vor fi cam multe publicatii calate pe criticarea viitorului Guvern Ponta pentru ca sportul asta sa fie profitabil (nu ma refer evident la profitul din vanzari, publicitate, etc, ci la comercializarea influentei pe alte canale). Ma rog, om muri si om vedea, vorba poetului.

PS: Aflu ca seful intermediar (Rus), ne-a sugerat sa mergem la produs daca vrem salarii la timp. Domnu' Rus, eu sunt cam batran pentru asta, dar ma pot plasa in calea Maybach-ului sefului suprem (Adamescu) cand demareaza de la birou. Poate ma avariaza accidental si incasez dauna.  Oricum, daca ne tot incapatanam sa nu aducem bani din publicitate printre 2 articole scrise la ziar, poate ne rentabilizati activitatea jurnalistica cu o..taxa de intrare in redactie. Ca in bancul cu cei doi antreprenori care, observand ca angajatii lor tot vin la lucru dupa ce nu primisera salariile de luni bune, se gandesc sa-i taxeze la intrare...

Mentalitatea “jucătorului”: loto, bursă, pariuri

Se spune că Loto reprezintă taxa pe prostie aplicată săracilor, pentru bogaţi inventându-se bursa. De ce atunci sunt antrenaţi şi oamenii bine situaţi în isteriile generate de poturile mari la loto iar jucătorii la bursă sunt preponderent bărbaţi intre 25-35 de ani? Pentru că doar în baza săracilor şi fără efectul de contagiune creat de televiziuni marile câştiguri la 6/49 ar aparea doar din an în Paste iar in ceea ce priveşte bursa, pentru majoritatea “jucătorilor” aceasta e doar scurtătura spre femei şi maşini de fiţe.

Săracii care cumpără 1-2 bilete la 6/49 intuiesc pe undeva că pierd timpul având doar o şansă la 14 milioane cu toate astea buluceala la ghişeele Loteriei apare doar când valoarea premiului urcă la câteva milioane de euro deşi s-ar "ieşi din foame" şi cu nişte amărâte de sute de mii acordate ca premiu la categoria I în extragerile uzuale.Asta pentru că televiziunile au intrat deja pe fir (fie în baza unui contract de promovare cu Loteria, fie intuind o ocazie de cancan), valoarea marelui premiu apare în fiecare jurnal, au chemat experţi care dau deja sfaturi potenţialului câştigător cum să-şi chivernisească banii iar asta a generat un efect de contagiune, super-producţia "Eu, stăpânul lumii" rulează deja în imaginaţia multora, nu toţi săraci. Fără ajutorul mediei care face sa pară... palpabile marile câştiguri s-ar obţine sume mari la 6/49 rarisim. A fost o coincidenţă (sau..nu?) faptul că pe 14 octombrie s-a câştigat la categoria I la 6/49 în condiţiile în care numărul total de variante jucate a fost de numai 640.000, conform comunicatului Loteriei. Cu alte cuvinte, din cele 13,98 milioane de variante posibile s-au jucat doar 4,5% ( mai puţin de 1 la 20 şanse ca marele premiu să fie câştigat deci) deşi televiziunile au promovat cu generozitate "oportunitatea". Iar după acordarea unui câştig, până la acumularea unui report mai semnificativ, participarea scade sub 1% din numărul total de variante. Vă daţi seama că în aceste condiţii, fără promovarea care să-i scoata din casă şi pe bogaţi, câştigarea premiilor importante ar deveni..suspectă (prin raportarea la numărul de variante jucate)? Iar celor care se gândesc că "taxa pe prostie" sau tariful pentru "cumpărarea de speranţă" e derizoriu, le spun doar să înmulţească cei aproximativ 1 euro cotizaţi de 2 ori pe săptămană cu 3.000 (participarea timp de 30 de ani, cât o generaţie). Depuşi într-un cont de economii, cu efectul dobânzii compuse contabilizat, ar însemna mai mult decât dublu. Iar 6.000 de euro înseamnă avansul pentru un credit "Prima Casă" pentru copiii "jucătorului" sau 2 maşini la mâna a doua. Parcă n-ar fi chiar de colo fie şi pentru un "sărac". In fond, cati au pusi de-o parte 6.000 euro dupa o viata de munca?

Dacă te nimereşti pe un forum al jucătorilor la bursă vezi ce prototip predomină. Bărbat, maxim 35, temperamental, cu un ego bine conturat. Pentru ei riscul e singura portiţă spre obiectivele vârstei-maşini, sex, ego saturat. Cât ia să construieşti o afacere care să te îmbogăţească? Ani buni, probabil.Cu marjă de 1:100 ar putea să-ţi iasă în câteva sâptămâni, dacă ai şansă. Dar, la 30 de ani, cum să nu crezi în şansa ta? În plus, poţi să te lauzi amicilor că ai fost mai deştept decât piaţa. Paradoxal, femeile sunt jucători mai buni decât bărbaţii la bursă, nu pentru că ar avea abilităţi analitice superioare ci tocmai pentru că tranzacţionează mai rar (cheltuie mai puţini pe comisioane), îşi asumă riscuri mai mici şi există şi o diferenţă majoră de obiective (o femeie ştie că va găsi mai greu prin intermediul bursei familia ideala, copii, un soţ "de casă", etc-iar raţionamentele sale sunt mai puţin distorsionate). Iar în paranteză fie spus, maimuţele îi bat pe toţi, femei sau barbati amatori de bursa, portofoliile de actiuni alese la întâmplare de câteva rude mai îndepărtate în cadrul unor experimente au depăşit indicii bursieri (la performanţele cărora, majoritatea managerilor de fonduri de investiţii nu se ridică). Mă rog, asta poate pentru că maimuţele nu folosesc bursa ca o pârghie şi nici nu se implică emoţional în alegerile lor.

Credeţi că nu există nici o legătură între fanii lui 6/49 şi amatorii de credite cu buletinul? Sau între speculatorii la bursă şi investitorii în imobiliare între 2006-2008? Vă înşelaţi. Băncile comercializau speranţă, visuri când au lansat împrumuturile de nevoi personale fără garanţii folosind efectul de contagiune creat de televiziuni iar printre cei mai entuziaşti creditaci au fost si jucătorii consecvenţi de loto. "Iei un credit şi viaţa ţi se schimbă peste noapte, dă-le dracului de bile". Iar la capitolul imobiliare, amintiţi-vă cine şi-a blocat banii în 2008, ce prototip de "investitor". Dacă aveţi cunoştiinţe apropiaţi în această situaţie veţi vedea că şansele ca aceştia să semene cu clasicii speculatori de bursă sunt foarte mari. Inclusiv la obiectivele imediate (masini, femei) după marcarea marelui câştig.

O combinaţie interesantă între vânâtorul celor "6 norocoase" (loto) şi amatorul de investiţii cu efect de levier (bursă) este fanul pariurilor sportive. El ştie că are şanse microscopice, dar se iluzionează că le va dilata prin cunoştiinţele sale de chibiţ. Este mai greu de mobilizat cu televizorul şi greu de ucis cu marja pentru că pariază oricum sume mici. Ca şi jucătorul de loto cotizează pentru a-şi întreţine speranţa, dar vrea să câştige din aceleaşi motive ca şi jucătorul de bursă (bani, femei, stima prietenilor care-l vor sui pe soclul de expert-majoritatea pariorilor sunt de asemenea bărbaţi). Până la urmă, este jucătorul care se distrează cel mai mult. Se bucură de ambianţă (casele de pariuri au devenit un fel de stadioane cu galerii în miniatură, cu ecrane şi bomboane agricole) spre deosebire de amatorul de loto şi nu este măcinat de stresul speculatorului la bursă, riscând bani mai puţini (asta nu înseamnă că nu va ajunge si el falit dacă perseverează).

Articol aparut initial aici

Viitorul jurnalismului. Trei (triste) posibilitati

Motto: "Scriu pliante corporatiste, recenzii pe Facebook, dezbat subiecte controversate. Ieftin!"

Cândva, jurnalismul reprezenta o platformă de exercitare a simţului critic în folosul publicului. Azi, jurnalistul riscă să devină scriitor de pliante corporatiste sau menestrel de partid (pentru „onorabilitate", nu-si va lăuda fără rezerve patronul politic, ci îi va demola sistematic adversarii).

Presa clasică pierde constant din audienţă, şi nu doar din cauza plusului de expresivitate şi actualitate din online ori a epuizării marilor teme ale zilei în talk-show-ul de seară, ci şi a partizanatului explicit sau implicit. Măcar de s-ar asuma cu onestitate o anumită orientare politică, aşa cum se întâmplă prin Occident. Asta ar exclude însă demolarea constantă a unei singure tabere - partidele se mai rotesc, strategiile se mai schimbă, uneori partidele de stânga au politici de dreapta -, iar eficacitatea publicaţiei în lupta politică s-ar diminua.

Reclama e tot mai puţină, iar când intră totuşi, plătitorul vrea să obţină nu doar expunere, ci şi protecţie (nu vei mai scrie cu uşurinţă critic despre cineva care cumpără constant spaţii în ziar, doar îţi plăteşte indirect salariul, nu?). Publicitatea ca taxă de protecţie, iată o evoluţie interesantă (ziarele sunt încă redutabile ca lansatoare de judecăţi usturătoare de valoare şi rememorare a greşelilor trecutului, de ce să nu le cumperi miopia sau amnezia?). Iar asta nu încurajează prea mult audienţa.

Cititorii? Ar putea ei susţine presa clasică? Poate doar în cazul variantelor de nişă, hobby-ştii fiind dispuşi să plătească în general pentru a citi despre pasiunile lor. Dar asta presupune continuarea comprimării din media tipărită. În plus, lumea nu prea mai citeşte, iar ziarele sunt cumpărate mai mult de publicul de o anumită vârstă, nefamiliarizat cu internetul. Generaţiile care vin din urmă vor da probabil lovitura de graţie tipăriturilor. Care sunt alternativele mai neortodoxe la dispoziţia jurnaliştilor?

1. Jurnaliştii corporatişti
Nu mă refer neapărat la ziarele de companie, în care angajaţii citesc cât de bine îi merge firmei şi ce fericiţi sunt împreună, care este programul de team-building şi ce gadgeturi s-au mai adus prin bucătăria comună. De ce să cumperi însă reclamă în ziare pe care nu prea le mai citeşte nimeni în loc să ai propriul tău ziar distribuit gratuit abonaţilor? Poate că generaţiile de ziarişti tineri vor sfârşi la „Orange News", „Vocea Apa Nova" sau „Adevărul Petrom". Ai o interfaţă cu clienţii, poţi să demolezi subtil concurenţa şi, dacă ţi se pare scump să-ţi tipăreşti publicaţia, poate o dai gratis pe mail o dată cu factura. E loc de reportaj de la locul în care se comercializează produsele şi serviciile companiei, de interviuri subtile cu staff-ul, de o pagină a consumatorului bine periată şi de eseuri filozofice despre proiectele inovative ale firmei. Plus un editorial lacrimogen despre noua strategie de responsabilitate socială.

2. Scriitorii de impresii pe Facebook
Avem deja postacii de partid care transpiră, exultă când idolii lor politici au puncte de vedere ferme şi înfierează cu mânie contraargumentele adversarilor la finalul articolelor din paginile electronice ale ziarelor. Nimeni nu se mai uită însă în paginile de comentarii, mai ales când le vede încărcate de sute de poziţii „ferme" şi angajate. Dar dacă înlocuim postacul cu... recenzacul? Recent, citeam despre un autor de romane uşurele vândute pe internet cu preţul psihologic de 0,99 dolari în milioane de bucăţi. Omul cumpărase pur şi simplu recenzii, oferind bani pentru review-uri favorabile. Cum pentru mulţi existenţa unor păreri entuziaste din partea altor cititori e un argument solid de cumpărare a cărţii, strategia s-a dovedit de succes. Poate extindem asta la nivel larg, orice produs ori serviciu poate avea pagina sa de Facebook, cu utilizatori încântaţi (contra cost), bloguri care să povestească experienţa utilizării sale, autori de haiku-uri consumiste care să instige prin SMS la shopping.

3. Ziariştii de dezbatere
Există mari subiecte în dezbatere? Polarizare la nivelul societăţii pe anumite teme sau nevoia de a capta rapid bunăvoinţa publicului? În loc să avem seară de seară jurnalişti care intervievează politicieni, oameni de afaceri, patroni de cluburi de fotbal, de ce să nu existe jurnalistul de dezbatere, documentat, plin de expresivitate şi disponibil pentru a fi închiriat de cei interesaţi? Deja partidele şi-au cumpărat jurnalişti pe care îi plimbă prin dezbateri ca pe urs. N-ar fi mai simplu şi mai ieftin să-i închirieze cu ora? De ce s-o plăteşti pe Gabriela Vrânceanu Firea cu un loc de deputat, când ai putea s-o utilizezi contra cost doar în talk-show-urile cu profil economic? De ce să-l faci pe Sorin Roşca Stănescu parlamentar, când ai putea să-l angajezi doar pentru a susţine... mă rog, nu am acum ideea potrivită, SRS poate susţine orice la nevoie, la fel Bogdan Chirieac. Sau, la nivel corporatist, de ce să te baţi pentru aurul de la Roşia Montană sau gazul de şist aruncând în luptă experţi capabili, dar plicticoşi, în loc să închiriezi un ziarist proaspăt documentat, plin de imaginaţie şi figuri de stil, mai spurcat la gură, dar simpatic? Ar fi o găselniţă de succes, românii iubesc histrionii, uitaţi-vă cine câştigă, de regulă, alegerile.
Articol aparut initial aici

PS: Sigur, nu este neaparat obligatoriu ca viitorul sa arate atat de sumbru...Poate invatam alta meserie...Sau ne apucam de graffiti...Loteria vizelor?

Cristian Sima, portretul inca unui "guru" financiar devenit proscris

Azi, cand nu se stie prea bine unde sunt banii clientilor care au speculat pietele externe, Sima aduce mai mult a Madoff. Ieri, multi il credeau inca un soi de Roubini autohton. Speculator, patron de casa de brokeraj (WBS Holding), fost actionar si membru in conducerea Bursei din Bucuresti apoi actionar si presedinte al Bursei din Sibiu (ma rog, cam mult spus bursa, un soi de casa de pariuri pe diferenta de curs), cu aer atotstiutor, charismatic, Sima e gata sa bifeze si rolul de parinte al unei mini-scheme Ponzi. Nu vreau sa reiau informatiile deja vehiculate azi (Sima e de negasit,clienti care nu pot retrage banii, a lichidat cu ceva vreme inainte tot-inclusiv o casnicie, inlocuit pe fuga din fotoliu Sibex cand scandalul se amplifica, etc), ci doar sa pomenesc cateva dintre ipostazele in care l-am urmarit si in care am interactionat.

1.Forumist/speculator.
L-am cunoscut in 2007 cand Sima frecventa deseori forumul micilor speculatori bursieri, AGF. Avea experienta si cunostiinte bogate despre pietele financiare, exprimari colorate si umor cat cuprinde, care se transforma repede in sarcasm cand era contrazis. Facea prozeliti dar si inamici, mai ales printre investitorii care mizau pe cresterea la stele a actiunilor romanesti. De notorietate este si pariul castigat de el in acea perioada cu Adrian Simionescu, un broker cunoscut, Sima intuind corect magnitudinea crizei financiare. In ciuda unor succese rasunatoare pe forum si unei liote de discipoli, Sima a sfarsit exilat de pe AGF din cauza jignirilor aduse moderatorului si catorva mici investitori.

2. „Oficialul"

Greu de crezut pentru imaginea sa de rebel bine cultivata, Sima a fost acceptat in comitetul BVB de unde a demisionat relativ repede invocand mentalitatea prafuita a conducerii institutiei, apoi in conducerea bursei din Sibiu, unde a venit de asemenea cu entuziasm si idei mari, pe care nu le-a urmarit insa consecvent si a intrat relativ repede in conflict cu restul echipei, ca si la BVB. Ca mai peste tot pe unde a fost in ultima vreme, a creat mai intai emulatie si apoi conflict sfarsind prin a fi ejectat din schema. Pana la urma, cea mai inspirata decizie a sa privind BVB a fost sa-si vanda la timp actiunile.

3. Omul-spectacol

Am participat la lansarea oficiala a firmei sale de brokeraj in Romania, prin 2006. Era asociat atunci cu un american care a disparut repede din peisaj. „Intamplator", toata presa economica a livrat articole despre cat de „trendy" este sa investesti pe pietele externe inainte de eveniment. Lansarea a fost la Inter, a avut mult fast, lume buna, un trabuc cadou la plecare si, cireasa de pe tort, un concurs „live" cu 50.000 dolari premiu, pentru cel care ghicea inainte de deschiderea bursei americane ce actiune avea sa performeze cel mai bine in primele 15 minute de tranzactionare. Surpriza!, a castigat o doamna „de la Radio". In alt context, mi-l amintesc mai tarziu pe Sima invitat la Turcescu, in vremea cu bilele, cerand sa puna o intrebare de final si lasand moderatorul masca provocandu-l sa explice prescurtarea „CNN". Am avut ocazia sa-i iau cateva interviuri si am ramas uimit de cultura sa enciclopedica, de experienta din zona financiara, de „folclorul" bursier pe care-l stoca dar si de extrema sa nervozitate. Stresul urmaririi permanente a cotatiilor si oportunitatilor din piete il marcase, efectiv nu putea sta 20 de secunde nemiscat.

4. Gamblerul

Sima vorbea inca din 2007 de caderea SIF-urilor, incepuse sa le „shorteze" (sa parieze pe scaderea cotatiilor) si a facut o gramada de bani. Apoi, in 2008, a decis ca actiunile scazusera suficient si a inceput sa cumpere, tot in marja. Cand a fost ironizat de alti forumisti pe AGF, s-a ambitionat sa arate ca el avea dreptate, a ridicat miza, si a pierdut poate la fel de mult (minimul a fost atins in 2009). De altfel, sa piarda tot si sa o ia de la inceput nu era ceva nou pentru el, Sima se lauda pe AGF ca a ajuns de 2 ori milionar si a pierdut tot de 2 ori tot. Desi afirma in repetate randuri ca si-a invatat lectia si ca n-ar mai risca niciodata nebuneste, Sima a cedat probabil in final tentatiei de a le demonstra pietelor ca el este mai destept, folosind ca parghie si banii investitorilor.Se pare ca n-a fost.

PS: In urma cu cteva saptamani l-am sunat pe Cristian Sima intrebandu-l daca a avut clienti care sa fi participat la IPO-ul Facebook, in contextul dezumflarii ulterioare a actiunilor la bursa. Sima mi-a spus ca nu dar ca au fost destui „brokeri-fantoma" in Romania care, desi nu aveau dreptul sa intermedieze oferta, au incercat sa atraga naivi cu promisiuni fanteziste. Ironia sortii, Sima este el insusi acum un „broker-fantoma". Patania celor care s-au fript cu WBS Holding aminteste de excrocarea fostilor clienti Capital Partners, brokerii din Cehia operand multa vreme pe sub nasul CNVM (chiar nu v-a sunat nimeni de la CP sa va propuna un pont minune pe pietele externe? Aveau comisioane enorme si riscai sa faci tot soiul de tranzactii de care nu aveai habar doar pentru rulajul firmei). Poate ca cerberul fara dinti al pietei romanesti de capital ia in sfarsit taurul de coarne si interzice promovarea agresiva a tot soiul de firmulite obscure, de prin paradisurile fiscale, cu „forex" in coada...
Articolul a aparut initial aici

Cu disciplină, poţi BATE uşor un fond de pensii

Cu un portofoliu asemănător (85% din bani plasaţi în instrumente monetare, 15% în acţiuni) poţi obţine randamente superioare unui fond de pensii facultativ, fără să-ţi blochezi banii pe termen lung. Vezi mai jos cum.

În momentul în care eşti arondat unui fond de pensii ţi se reţin lunar un comision de subscriere (2,5% din orice sumă nouă adusă în fond) şi unul de administrare (0,05% pe lună din activul net acumulat-comision ce se “îngreunează” pe măsură ce contribuţiile în fond cresc în timp ca valoare). Per total, uşor peste 3,1% este handicapul fondului de pensii facultativ (am construit exemplul pornind de la un fond de pensii facultativ pentru că la cele obligatorii nu prea există alternativă dacă ai ales/ai fost deja alocat unuia). 

Competiţie în zona monetară

Ce avantaje competitive au fondurile faţă de simplu deponent? Au acces la titlurile de stat, unde valoarea nominală cam exclude acumularea lunară din partea unui mic jucător (10.000 lei). Asta înseamnă că nu mai plătesc impozitul pe dobândă, ca la orice titlu de stat. Cu alte cuvinte, au un radament cu 0,16% mai mare la orice procent de dobândă. Dacă deponentul şi fondul de pensii ar primi fiecare o dobândă de 7%, una la depozitul la termen, alta pentru un certificat de trezorie, fondul de pensii ar primi în final cu 1,12% mai mult (7 x 0,16%). Certificatele de trezorerie au însă dobânzi uşor mai mari decât depozitele uzuale, cu 1-2%, în funcţie de banca unde economiseşti. Să presupunem un plus de 1,5% la dobândă care face ca în final, avantajul competitiv al fondurilor de pensii în faţa deponentului simplu să fie de aproximativ 2,6% (1,12% + 1,5%). Ce procent din activul fondurilor merge în astfel de instrumente? Incluzând şi obligaţiunile municipale care au acelaşi regim fiscal şi randamene asemănătoare, aproximativ 70% (67% sunt ttitlurile de stat). Trâgând linie, din acest plasament, fondul de pensii obţine un avantaj competitiv egal cu 1,8% (0,7 x 2,6%) la nivelul întregului portofoliu.

Depozitele bancare reprezintă 9% în acest moment în portofoliile fondurilor facultative de pensii, potrivit statisticilor APAPR. Aici nu mai există avantaj competitiv în ceea ce priveşte impozitarea dobânzii, ci doar randamentul în sine (cu sume mai mari îţi poţi negocia dobânzi mai bune). Să presupunem că un fond obţine cu 2-4% mai mult. Aceeaşi situaţie în cazul obligaţiunilor corporative (5% este media din portofolii)-cu generozitate presupunem că bonusul este în acest caz de 3-5%. Contribuţia plusului de randament din obligaţiuni este de 0,2% (0,05 x 4%) iar cea din depozite de 0,27% (0,09 x 3%). Tragem acum linie şi însumăm plusul de randament al fondului din instrumentele cu venit fix la nivelul întregului portofoliu: 1,8% (din titluri de stat) + 0,27% (din depozite la termen) + 0,2% (din obligaţiuni corporative) =2,27%.

Acţiunile nu pot face diferenţa, ponderea lor e “decorativă”

Mai rămâne o singură componentă în discuţie, cea rezultată din investiţia la bursă. Cum fondurile au mai puţin de 15% din active în acţiuni contribuţia lor nu prea poate face diferenţa. Să presupunem însă că portofoliul fondului obţine un câştig dublu faţă de cel al unui mic investitor (mergem până la acordarea unui avans mediu de 10% pe an pentru componenta bursieră din portofoliul acestuia, deci 5% în plus pentru fond). Ponderând aceast câştig cu cota deţinută de acţiuni obţinem 0,75 (0,15 x 5).

"Bilanţ"

Per total, fondul de pensii aduce un randament suplimentar de 3,02%, avantaj anulat însă de comisioanele percepute (3,1%-şi am făcut abstracţie de comisioanele de tranzacţionare introduse recent!). Faptul că am fost foarte generoşi în estimări este reliefat de performanţele fondurilor facultative de pensii anul trecut: valoarea medie a unităţii de participare a crescut cu numai 1,6%, de la 13,58 lei la 13,80 lei. Atenţie, este vorba de randamente obţinute de sumele nete intrate în fond , după reţinerea comisioanelor. Performanţele fondurilor pot creşte doar în ipoteza în care randamentele intrumentelor monetare urcă spectaculos iar băncile/statul oferă bonusuri semnificative de dobândă la sumele mari atrase. În condiţiile unei pieţe “liniştite” şi pe termen lung, cine economiseşte pe cont propriu poate bate în final fondul de pensii având în plus confortul de a putea dispune de bani când doreşte (într-un fond retragerea prematură e suprataxată).

Cum 0,05% e mai mare decât 2,5%

 În extrasul de cont pe care îl primiţi de la administratorul fondului de pensii veţi observa că sunt evidenţiate doar comisioanele de subscriere, nu şi cele de administrare. Explicaţia? Pentru “moralul” viitorului pensionar. Deşi par mici (0,05% pe lună) acestea vor ajunge să cântărească mai mult, peste câţiva ani, când suma acumulată în fond va creşte. Să presupunem că  cineva acumulează 100 lei pe lună. Pentru primul an, comisioanele de subscriere sunt de 30 lei iar cel de adminstrare aproximativ 7,2 lei. Peste 10 ani, cand a acumulat cel puţin 12000 lei, comisioanele de subscriere vor fi tot 30 lei pe an dar cele de administrare vor însuma cel puţin 72 lei.

Ce spatiu de negociere ai cu recuperatorii de creante?

Dacă creditul preluat e mai vechi de 3-5 ani, iar recuperatorul îşi acoperă suma oferită băncii (10-25% din creanţa preluată), îţi poţi răscumpăra datoria, în anumite condiţii, la 20-30% din valoare.

Secretul păstrării de către bănci în portofolii a creditelor ipotecare cu probleme este că... nu se prea înţeleg cu recuperatorii privind valoarea tranzacţiei. „Oferim maximum 25% din valoarea creditului, dacă ipoteca este bună (adică nu cine ştie ce terenuri în câmp - n.n) în vreme ce băncile cer 50%", spune Georg Kovacs, director general EOS KSI România. În condiţiile în care piaţa imobiliară a căzut deja cu 50% faţă de maximele din 2008, rezultă că băncile ar dori să vândă creditele cu probleme la preţul actual de piaţă al imobilelor în vreme ce recuperatorii nu oferă decăt jumătate din acesta. Cu alte cuvinte, dacă vânaţi chilipiruri, nu e cazul să vă legaţi mari speranţe de licitaţiile organizate de bănci pentru imobilele executate silit, cel puţin deocamdată. În cazul creditelor de consum fără ipotecă, sumele oferite băncilor de recuperatori pentru creditele cu probleme pleacă de la 10% din valoarea lor, iar în cazul sumelor restante la furnizorii de utilităţi chiar mai puţin. Costurile? „La fiecare leu recuperat avem cheltuieli de aproximativ 30 de bani" spune Kovacs, iar perioada medie de recuperare este de 3 ani.

„Dacă datoria se recuperează în 3-5 ani costurile urcă la 40% iar în 5 ani de alergat debitorul recuperatorii cheltuiesc pe scrisori, telefoane, deplasări cam 50 de bani din fiecare leu recuperat.  Ce spaţiu de manevră aveţi în relaţia cu recuperatorii? În cazul în care datoria e veche, nu există ipotecă, debitorul dă semne că vrea să plătească dar nu are venituri (nici măcar unele pe care să se pună poprire), puteţi obţine un discount semnificativ, de 70-80% din valoarea debitului, dacă s-ar găsi un „binevoitor" care să achite în locul dvs. datoria (rudă, prieten, etc) după cum a reieşit din discuţia cu reprezentanţii EOS. Şi încă un detaliu: contează foarte mult în ce moment al apariţiei... prescripţiei se produce această negociere. Dacă nu s-a făcut nici un demers timp de 3 ani (fie din partea creditorului/furnizorului de servicii, fie din partea recuperatorilor) intervine pres­crip­ţia şi nu mai poţi fi dat în judecată pentru recuperarea banilor. "Repunerea în termen este dificilă, fiind admisă doar pentru motive foarte întemeiate (se întâlneşte mai degrabă în relaţiile contractuale dintre persoanele fizice). Este greu de obţinut de persoane juridice, mai ales la trecerea unei perioade apreciabile de la expirarea termenului de prescripţie" spune avocatul Gheorghe Piperea.

Potrivit unui studiu realizat de EOS, valoarea pieţei de colectare a creanţelor din România a fost în 2011 de 52 milioane euro. Principalii jucători sunt EOS (25% cotă de piaţă), Coface (15%), Kruk (8%), etc. Consumatorii români sunt în general bun-platnici (92% din debite achitate la timp) dar în momentul în care încep să întârzie la plată creditul devine în majoritatea cazurilor nerecuperabil. Pentru 2012 EOS consideră că valoarea creditelor neperformante preluate de la bănci va stagna, cât timp acestea vor continua să aibă acces la fondurile de la BCE. O importantă zonă de creştere va fi însă în sectorul utilităţilor, probabil şi pe fondul apropiatei liberalizări a preţurilor.  

Te culci pe urechea pensiei private?

Ungaria le-a naţionalizat, Polonia şi Slovacia au redus contribuţiile către fondurile private de pensii. „Resursele statului vor asigura decreţeilor o pensie de cel mult 15% din ultimul salariu", ameninţă CSSPP. „Fondurile din pilonul II au crescut cu 11% pe an", se laudă reprezentanţii industriei. Ce pensie ar primi însă decreţeii dacă fondurile private redevin publice, cum se discută deja în mai multe state europene?

 Cu state din ce în ce mai îndatorate şi deficite publice din ce în ce mai greu de peticit, tentaţia guvernelor de a înghiţi fondurile de pensii private este cât se poate de palpabilă. În urmă cu doi ani. Ungaria a naţionalizat fondurile private de pensii, echilibrând miraculos bugetul. Anul trecut, Polonia a modificat legea pensiilor reducând contribuţiile către fondurile private de la 7,3% din salariul brut la 2,3%, iar în 2012 Slovacia a tăiat, la rândul său, contribuţiile de la 9% din salariul brut la 4%. După cum vedeţi, tăieri spectaculoase şi n-ar fi de mirare dacă modelul unguresc, de naţionalizare completă, ar fi adoptat prin regiune. Cum stă România la acest capitol, cât de liniştiţi pot dormi administratorii? Cu un deficit cronic la fondul public de pensii care se tot adânceşte, România va privi tot mai lacom spre fondurile sale de pensii private pe măsură ce generaţiile decre­ţeilor se apropie de pensie. Din fericire, cotizaţiile obligatorii încă mici (3,5% din salariul brut) şi sumele acumulate de fondurile din pilonul II (pensii private obligatorii) modeste (1,9 miliarde euro) pentru a tenta cu adevărat statul să le înghită în acest moment (Polonia are, de pildă, 74 miliarde dolari acumulaţi în fondurile de pensii). Problema se va pune pe tapet probabil în apropierea valului de pensionări pentru cei născuţi între 1966 şi 1971.

Cât va reprezenta totuşi o pensie de stat?

Ieri, prezenţi la un seminar despre pensile private, reprezen­tanţii Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP) au afirmat că pensile de stat pentru decreţei nu vor fi mai mari de 15% din ultimul salariu. Pentru a înveseli audienţa, reprezentanţii administratorilor de fonduri au venit cu o statistică ce demonstrează că din mai 2008 creşterea medie obţinută de aceştia este de 11,5% pe an. Să fie fondurile private salvarea decreţeilor la pensie, iar fondul public condamnarea lor sigură la foame? N-aş miza pe asta, din mai multe motive. În primul rând, cotizaţia de 3,5% pentru fondurile private este modestă, iar în condiţiile în care banii la buget se tot subţiază, speranţa că Guvernul va renunţa anii următori la sume suplimentare pentru a permite creşterea cotizaţiilor este firavă. În plus, creşterea de 11,5% nu e chiar atât de spectaculoasă dacă ne gândim că reprezintă profit încă nemarcat, poate nişte instrumente mai puţin lichide prin protofolii (să nu uităm nici de dobânzile mari din 2008-2009 care nu se mai întorc). Apoi, nu e obligatoriu ca pensia de stat să fie chiar atât de subţire, dacă la un moment dat statul va înghiţi fondurile private, cum s-a întâmplat în Ungaria şi cum este tot mai aproape în Polonia. În sfârşit, este posibil ca cele 15 procente din ultimul salariu avansat de CSSPP ca sperietoare să fie obţinute presupunând că decreţeii vor deveni automat abonaţi la sistemul public, or, dacă ne uităm că în acest moment sunt mai puţin de 5 milioane salariaţi, în condiţiile în care muncesc cele mai numeroase generaţii ale ţării, estimarea este exagerată (mulţi decreţei sunt fie contributori la sistemele de pensii din alte ţări, fie şomeri de cursă lungă).   

Cu smerenie, despre fiscalizarea Bisericii

Nu sunt creştin practicant. Trec însă prin preajma bisericilor şi mânăstirilor vechi din când în când. Au „energie buna", construită în zeci, sute de ani cu gândurile bune, speranţa, smerenia celor care le-au trecut pragul şi asta se simte cumva în aer, te ajută să-ţi pui ordine în gânduri, să furi nişte clipe tihnite.

Vineri am prins la difuzoarele din curtea mănăstirii o parte din predica de la Radu Vodă din Bucureşti-partea în care se pomenea de „răutatea celor care pretind că Biserica nu plăteşte taxe şi care nu vor decât să dezbine". „Cum nu plăteşte Biserica TVA când din salariile preoţilor se reţine CAS? E adevărat că nu se plăteşte impozit pe teren şi clădirea bisericilor, dar când mănăstirile au alte posesiuni, ele nu sunt impozitate? Cum adică nu plătim taxe, cum de se scornesc mereu atâtea răutăţi?"

Las la o parte diferenţa dintre taxe şi impozite pe care Sfinţia Sa nu avea cum s-o stăpânească şi mă întorc puţin la ideea impozitării veniturilor şi proprietăţilor Bisericii.Dacă v-aţi mirat de rapiditatea cu care se înalţă bisericile în România trebuie să ştiţi că în majoritatea cazurilor „investitia" vine din donaţii - primăriile dau terenul (sau îl donează credincioşii), materialele de construcţii, mâna de lucru se dăruiesc de regulă tot pe principiul „poate vede cel de sus şi îmi întoarce darul, poate mai închide ochii.." (iar în cazul primăriilor sunt multe motive de închis ochii).

În afara donaţiilor fondurile proprii ale preoţilor contează în mai mică măsură şi n-am auzit să existe credite imobiliare pentru preoţi, cu ipotecă pe Biserică. Ce se întâmplă apoi cu rezultatul acestor donaţii? Păi, devin oarecum afacerea de familie şi nefiscalizata a părintelui. Nu există impozit pe teren şi clădire, TVA la vânzarea articolelor bisericeşti, venituri declarate şi impozitate din oficierea slujbelor de înmormântare, cununie, botez, etc. Iar tarifele nu sunt deloc modice (mă rog, depinde şi cum negociezi cu Sfinţia Sa).

Cine a observat mai îndeaproape maşinile şi standardul de viaţă al preoţilor, ştie că sunt de regulă semnificativ peste medie deşi veniturile oficiale sunt mici (da, cele pentru care se plăteşte CAS şi CASS-absolut normal de vreme ce şi preoţii iau pensie şi ajung la spital când se îmbolnăvesc). Or, în condiţiile astea, de ce să eliminăm taxele (pe circulaţia produselor şi serviciilor bisericeşti) şi impozitele (pe proprietate)? Preoţii o duc bine oricum iar Dumnezeu nu cred să aibă nevoie de fond de rulment...

Ca să nu risc afurisenia sunt dispus chiar la un compromis.Accept ca o parte din banii ăştia să ocolească statul, dar numai sub forma unor deduceri.Banii care în mod normal erau colectaţi drept TVA şi impozite pe proprietate să rămână la dispoziţia bisericilor şi mânăstirilor dacă se demonstrează negru pe alb că sunt folosiţi în opere de binefacere, proiecte sociale, etc. Atenţie, demonstraţie cu acte, viramente în cont, îmbunătăţiri vizibile la un control pe teren la azilele, casele de copii, familiile nevoiaşe! Chiar şi preoţii ar avea de câştigat la capitolul credibilitate (aţi observat că încrederea în Biserică în toate sondajele e mult mai mare decât cea în preoţi?).

Iar dacă în final taxele sunt văzute venind de la „cel rau" şi nici deducerile nu sună bine, propun conducerii BOR să introducă macar „mercurialul". Să existe tarife clare pentru participarea preotului la evenimentele importante din viaţa fiecăruia şi o linie telefonică dedicată la Patriarhie pentru a semnala abuzurile. Nici Preafericitul Daniel, cu proverbialul sau simţ practic, n-ar putea ignora avantajele plusului de transparenţă.

Ştiu că politicienii cedează greu tentaţiei de a impozita Biserica din evidente raţiuni electorale. E greu de ignorat scăderea în sondaje dacă pe linie ierarhică se da dispoziţia ca la finalul predicii toată tagma preoţească să condamne statul (şi partidul care ia decizia) pentru „lacomia şi lipsa sa de milă creştinească faţă de Biserică" (la victimizare Biserica iese întotdeauna bine).In plus, filozofia "da Cazarului ce e al Cezarului" pica prea bine in contextul crizei economice si politicilor de austeritate pentru ca politicienii sa riste ruperea relatiilor reciproc avantajoase cu Biserica

Din acelaşi motiv-protestele cuantificabile electoral ale Bisericii- nu s-a luat nici o decizie în privinţa legalizării şi fiscalizării prostituţiei deşi fenomenul defilează la lumina zilei pe sub ochii tututor (iertată-mi fie alăturarea celor două fenomene sociale şi vechi profesii din istoria umanităţii).

Prin Europa apar însă fenomene interesante care ar putea schimba optica autorităţilor. Creditorii Greciei recomandau recent ca ţara să treacă la săptămâna de lucru de 6 zile pentru că bugetul să capete o gură prospătă de oxigen, deficitele să se umple mai repede, datoriile să fie plătite mai cu spor. Iar Ungariei i s-a sugerat să tăie din pensii dacă doreşte un nou ajutor de la FMI. Dacă-Doamne fereşte!-ajungem la un moment dat în situaţia de a cere ajutor de urgenţă de la instituţiile financiare internaţionale, ce aţi prefera la schimb: creşterea veniturilor statului prin mijloace neortodoxe precum fiscalizarea Bisericii sau să munciţi o zi în plus ori să vi se tăie din şi aşa minuscula pensie? Ghici, ghicitoarea mea!(articolul original aici)

După boom, depresie. De ce e greu sa evadezi din turma.

Apartamente ceaușiste cu 100.000 euro. Euro la 3,1 lei Indicele SIF-urilor la 100.000 puncte. România, tigrul economic al Estului. Fost primul ministru îndemnându-ne să profităm de criza imobiliară din America. Sună ridicol acum, suna bine atunci. Cine ne-a obturat bunul simț și vederea spre adevărata dimensiune a realității economice ?

Propriile proiecții.Era la moda viața pe credit și era firesc că... România se îndreaptă într-o direcție bună, că vom recupera decalajele față de Vest prin cursul de schimb și salarii majorate. Când focalizarea generală este pe bunăstarea iminentă, nu te poți limita să vizezi penthouse-uri în camp, acțiuni care nu pot decât să crească deși prețul e deja de 100 de ori profitul (Dafora vă spune ceva?), salarii majorate trimestrial, apartamentul din Militari rivalizând cu cel din Praga si leul surclasand euro-noi aveam potențial!. Deși nu sună înălțător, mergem în general cu turma si nu e simplu sa iesi din rand.Imaginati-va cat de greu v-ar fi fost de pilda sa puneti in discutie sentimentul ultra-dominant si sa ridicati semne de intrebare fata de Revolutia din decembrie 89, 11 septembrie in SUA, gripa porcina din 2010, schimbarea de putere din 1996 in Romania, etc cat evenimentele erau „calde” inca.

Expertiza șchioapă. Marea majoritate a analiștilor, comentatorilor, băgătorilor de seamă la televiziuni cântă în general aceeași partitură. Când economia crește sunt optimisti si vorbesc de extraordinarul potențial, cand recesiunea s-a generalizat sunt pesimisti si isi amintesc de Marea Depresie din 1929 si lipsa de orizont. Totul condimentat cu exemple din istoria economică (din care nimeni nu pare să înțeleagă ceva din moment ce repetăm erorile trecutului cu mare entuziasm) și jargonul păsăresco-financiar care anesteziază audiența. Când cineva care susține opinii contrare majorității apare în prim-plan, e fie ironizat, fie ignorat. În definitiv individul ăsta ne obligă să judecăm cu capul nostru, să comparăm scenariile si variantele posibile, să ne sculăm din somn simțul critic…Oboseala curata, nu e mai usor sa inghiti idei deja mestecate de altii? De fapt, specialiștii care ne sunt prezentați în media sunt un fel de agenți de marketing. Ei știu care sunt pozițiile băncii, firmei, bisericuței din care fac parte și trag tare cu declarații în sensul maximizării profiturilor proprii. O analiză cu adevărat inteligentă costă, cum de sperați s-o primiți gratis la televizor sau în ziar?

Ciclurile pieței si caruselul emotiilor. Nimeni nu pare să se gândească la ele nici când economia e văzută urcând la cer, nici când nu se întrevăd soluții pentru a o scoate din gard. Globalizarea a accelerat circulația banilor, investitorii se îmbulzesc să intre și apoi să se retragă în dezordine dintr-un anumit domeniu, apar si se sparg bule, randamentele bune la început devin repede nestimulative, entuziasmul lasa loc panicii. Nimic nu creste pana in stratosfera, nimic nu scade la infinit dar majoritatea ajunge mai mereu la spartul targului sau nu vede padurea din cauza copacilor: iau credite cand economia e gata sa intre in recesiune (veniturile vor scadea), fac achizitii pe maxime istorice si varful entuziasmului general („daca nu mai apuc?”) sau ezita sa cumpere pe minime pentru ca pesimismul e nota dominanta („asta pare sfarsitul lumii pe care o cunosc”).

Lipsa criteriilor de comparatie

Cei care asteptau si acceptau preturi de 70.000 euro pentru garsonierele din Pantelimon nu erau doar visatori, aveau si ceva argumente, chiar daca preluate din mers (cererea mare de case de pilda-de parca toata cererea era solvabila si trendul demografic nu conteaza ). Cine lua SIF-uri cand BET-FI era 96.000 puncte (acum e 23.000) se baza pe gradul redus de intermediere bancara (SIF-urile aveau actiuni la banci) de parca cei din mediul rural aveau ce venituri sa puna pe masa bancilor. Cine vedea euro mai jos de 3 lei miza pe efectul integrarii in UE, cresterea productivitatii si a salariilor de parca asta urma sa se faca peste noapte, fara efort si investitii masive, etc. Argumente exista pentru orice ineptie, nu exista suficienta experienta si cunostiinte pentru a cauta contra-argumente si a simti enormitatile.

Sunt aproape sigur ca generatia mea nu se va mai aventura in bule imobiliare si bursiere precum cele descrise la inceputul textului(desi listarea Facebook m-ar contrazice). Sa insemne asta ca suntem imuni la teorii gata mestecate si contagiune? In nici un caz. Ce ziceti de mini-bulele bio-alimentatiei (tot ce nu e bio e cancerigen!), metalelor pretioase (vine hiperinflatia!), „sfarsitului lumii”(2012, Maya, „inaltarea umantatii”), spiritualitatii (new age, channeling, mediumi si guru), E.T. (ultimile intalniri de gradul 3, mesajele din lanuri, spirala din Norvegia), etc? Chiar le-ati ocolit in ultimii ani?..

Democratie si economie. Isi pot conserva "decreteii" standardul de viata?

M-am născut la începutul anilor '70, fac parte din generaţiile decreţeilor, am 500.000 de „colegi" de aceeaşi vârstă. Dacă în 1990 numărul nou-născuţilor, deşi în scădere, mai trecea încă de 300.000 pe an, în 2011 au fost sub 200.000. În condiţiile în care cele mai numeroase generaţii din istoria României sunt în plină putere de muncă (40-45 de ani), numărul angajaţilor din economie este sub 5 milioane la o populaţie de 19 milioane după ultimul recensământ. Avem în schimb 5,5 milioane de pensio­nari şi an de an noi găuri în bu­getul fondului public de pensii.

Câţi salariaţi vor fi peste 30 de ani, când decreţeii se vor uita lung după poştaş, dacă actualul trend demografic se menţine, dublat de mentalitatea „cine pleacă ultimul din România stinge lumina", a generaţiei tinere? Din ce coti­zaţii se vor întreţine sistemul de sănătate, de siguranţă publică (nu mai vorbesc de cel de pen­sii)? Perspectivele sunt sumbre, un stat fugărind puţinii contri­buabili rămaşi pentru o brumă de redistribuţie. Ar putea fi însă altfel în România?

Vom avea căpşunari care să învioreze piaţa muncii şi fondu­rile de contribuţii sociale? Ne vor salva infirmierele vietnameze? Menajerele thailandeze? Instala­torul somalez? Lucrătorii chinezi din construcţii? Să fim serioşi! Cu ce salarii să-i tentăm şi cu ce pensii să plătim infir­mie­rele şi menajerele? Pentru cine să mai construiască chinezii, ce tânăr se va mai înhăma la un credit pe 20 de ani când vor fi atâtea proprietăţi de moştenit?

Să sperăm într-o revigorare bruscă a natalităţii? Uitaţi-vă ce se întâmplă în lumea dezvoltată, din Japonia în Europa (SUA sunt încă o excepţie, dar aş pune asta pe seama ponderii mari a popu­laţiei de religie neoprotestantă şi emigraţiei hispanicilor mai catolici decât Papa). Populaţia globului creşte, adevărat, dar creşterea o dau lumea a treia şi zonele în curs de dezvoltare -societăţi unde viaţa a rămas patriarhală, unde mai există cultul familiei numeroase, al femeii stăpână a casei care n-a auzit de jobul de la 9 la 18 şi ore suplimentare. Fără contribuţia Indiei, a lumii musulmane, Africii dinamica demografică a planetei ar fi diferită. Din păcate, demografia se reflectă şi în economie, scăderea cererii reduce până la anulare creşterea economică, iar în România emigraţia accentuează efectele sporului negativ al populaţiei.

Ce le rămâne de făcut decreţeilor?

Concentrarea în jurul marilor centre urbane, unde se vor conser­­va activitatea economică şi un număr rezonabil de servicii publice, este o opţiune. Peste 20 de ani s-ar putea să avem o ţară cam mare pentru locuitorii care o populează. Piaţa muncii din Europa se va sugruma tot mai mult în anii ce vin, iar căpşunarii ar putea să aprecieze mai mult „buletinul de Bucureşti (Timi­şoara, Cluj, Constanţa etc.)". Ar mai fi opţiunea cumpărării unei ferme, dar câţi au banii (câteva sute de mii de euro), forţa şi priceperea pentru asta? Poate că o mică gospodărie în apropierea oraşelor, îngrijită prin rotaţie de un grup de prieteni, ar fi o variantă mai realistă.

Economisirea. Cum nu se va putea conta pe pensia de stat, să trăieşti de la salariu la salariu şi să sari direct în pensie fără bani albi pentru zile negre se poate dovedi periculos pentru genera­ţiile decreţeilor. Doctorul, medi­ca­mentele, plata utilităţilor (până în 2018 se liberalizează preţurile complet) ar putea deveni un lux în condiţiile unei pensii medii de stat la nivelul lui 2040.Începeţi deci să puneţi ban pe ban de acum.

Cultivarea comunităţii. Una dintre „formulele" fericirii care mi-a plăcut propunea o sumă de patru ingrediente: scop, relaţii sociale, grad de sănătate şi bună­stare materială. Cum la capitole­le scop, bunăstare materială şi sănătate noi, decreţeii, vom sta prost în pra­gul pensiei, măcar relaţiile socia­le să ne mai însenineze. O mână de ajutor va conta foarte mult atunci, un mic împrumut, o vorbă bună.Pregătiţi-vă din timp nişte camarazi pentru bătrâneţea din România, copiii şi nepoţii vor fi probabil prin alte părţi.

Sigur, sfaturile de mai sus nu garantează decreţeilor păstrarea standardului actual de viaţă, dar ar putea măcar să pună umărul la o aterizare lentă a acestuia.Cinic vorbind, depinde şi cât de mult speră să mănânce din viitoarele pensii. Dacă eşti decreţel şi vrei să citeşti încă o dată acest mesaj, apasă tasta 1. Dacă eşti adolescent şi vezi întâmplător textul ăsta pe Facebook, stai liniştit. Integral aici

Bravo Basescu! Acum da-ti demisia!

Dupa o revenire “triumfala”la Cotroceni Crucisatorul democratiei, Salvatorul statului de drept, Garantul apartenentei Romaniei la lumea civilizata ar trebui sa faca singurul gest benefic pentru natiune. Sa plece! Societatea e divizata, perspectivele sunt sumbre pentru 2013-2014 mai ales cu un nou Guvern ostil, justitia functioneaza (mai ales impotriva adversarilor dar e bine si asa decat deloc-o sa vina Pivniceru si poate vedem si videni/boureni pe la DNA in stagiunea viitoare), leul si-a revenit, ce mai, poate sa plece impacat.

Mi-a displacut hei-rupul USL-ist pentru demitere, dar dupa ce toata sfortarea asta homerica s-a incheiat in genunchi si am revenit de unde am plecat, dupa toate interventiile externe fara perdea in favoarea unei singure tabere parca vreau sa vad si continuarea fireasca-demisia/plecarea Piratului. Daca independenta Justitiei depinde doar de Basescu, prefer sa renunt la doi ani de independenta a justitiei (oricum dupa 2014 se intelege ca justitia revine oarba si dependenta, nu?) si sa nu mai aud vaicarelile/amenintarile/victimizarile/mistificarile anteniste/beuniste. Am ajuns sa regret linistea lui Iliescu (da, dati cu piatra!). Cum dracu ar fi aratat tara asta fara Basescu? Mai linistita, mai asezata, mai putin isterica si tot atat de corupta si fara spirit antreprenorial. Se indoieste cineva?

De ce bat clopotele (valutare) Mitica? Plus: un’ te duci tu leule (dupa Referendum)?

Perceptia publicului in ultima luna a fost ca turbulentele din politica au prabusit leul. Vestea proasta este insa ca moneda nationala doar a accelerat un pic in picajul in care oricum intrase in acest an. Cifrele: in 2012 euro contabilizeaza o crestere de 6,7% fata de bietul Ron, coroana ceheasca a saltat cu 8,7%, zlotul polonez ne-a dat cu tifla si a crescut cu 15,3% iar amaratul de forint (parca ungurii sunt/erau oaia neagra a Europei, nu?) a crescut cu peste 20%! Cat a contat deprecierea indusa de politicieni in iulie? Din nou, cifrele: pana pe 3 iulie, cand a cam inceput nebunia in Romania leul pierduse deja aproape 3% fata de euro dar nu mai putin de 7,7% fata de coroana din Cehia, 9,5% fata de zlot si 15,5% fata de forint.

Tot urmarind cu coada ochiului copacii (“dezintegrarea” euro) pare ca am pierdut din vedere padurea deprecierii monedei nationale fata de contracandidatele din zona (euro a pierdut mai mult teren fata de zlot sau forint decat fata de dolar!). Ce s-a intamplat in economia noastra de leul a furat-o atat de rau in acest an fata de monedele regionale? De ce se fuge de leu? Pai, bubele vechi: investitiile straine directe s-au redus dramatic, remiterile la fel, varful platilor in contul datoriei externe se apropie (2013-2014), nu absorbim suficiente fonduri europene dar contribuim la bugetul comun, etc.

In conditiile astea, cireasa de pe tort a pus-o instabilitatea politica: in intervalul 3-27 iulie, euro a crescut cu 3,6% fata de leu, coroana din Cehia cu aproape 4%, forintul cu 4,1% iar zlotul cu 5,2%. Este o continuare ceva mai agresiva a trendului de depreciere dar nu o schimbare radicala de optica, leul era deja evitat de investitori.

Ce se va intampla dupa Referendum? Eu as paria pe o inchidere de pozitii speculative si o apreciere temporara a monedei nationale. Moment optim pentru cei care pandesc ultimele vagoane ale convertirii unei parti a economiilor in valuta. Asta daca nu cumva scandalul dupa numaratoarea voturilor nu va fi unul urias. Asta pe termen scurt. Ce s-a intamplat de la inceputul anului pe piata valutara, plus cresterea de ultima ora a salariilor si pensiilor, plus promisiunile si cosmetizarile anului electoral nu ma fac deloc optimist privind soarta pe termen mediu a leului.

Sa vedem in final cum s-au comportat euro, coroana, forintul si zlotul raportat la leu in intervalul ianuarie 2008-27 iulie 2012, de cand am auzit prima data de criza in Romania si pana astazi, cand termenul aproape s-a banalizat. Apreciere de 28% a euro, de 33% a coroanei cehesti (!), de 14,7% a forintului si de 11,8% a zlotului. Ce sa-i faci, au si bulele pretul lor. Cum se vede, coroana a depasit euro in intervalul amintit iar forintul si zlotul au inceput sa accelereze fata de leu din 2012.

PS: Referendumul s-a incheiat in coada de peste. Pana la aflarea rezultatelor finale, toate partile clameaza penibil victoria. De fapt, am pierdut toti. Politicieni, votanti, comentatori partizani dar si economia in ansamblu. Efectul real-mai putina credibilitate, energie, forta, si asta pentru toata lumea. Rezolvarea ideala? Dati-va toti demisia: Basescu, Ponta, Antonescu. Dar bineinteles ca asta nu se va intampla-Romania a ajuns un fel de Titanic cu mai multi capitani care se bat golaneste pe punte in timp ce icebergul se profileaza la orizont (iar tragedia cea mare este ca esaloanele 2-3 din partidele noastre nu par sa fie mai rasarite decat liderii execrabili). Ne vom scufunda banal, nici macar eroic.

Au pornit motoarele inflatiei sau se aud doar trompetele speculatiilor pe curs?

In teorie, cel mai bine se speculeaza “pe stire”, pe fondul unor vulnerabilitati interne care par sa justifice generarea unui trend. De ce nu intervine insa BNR impotriva speculatorilor ca in 2008? Am vazut leul stabil in oceanul turbulentelor financiare si in 2009, cand se vorbea tot mai mult de falimentul generalizat al bancilor...cu ce e mai breaz referendumul din 2012 de genereaza deprecierea accelerata a monedei nationale? Sau poate vorbim de o schimbare a filozofiei Guvernului, de la austeritate la stimulare avand ca rezultat ceva inflatie in locul deflatiei naturale care apare in momentul spargerii unor bule? Cititi mai jos care scenariu pare mai probabil si cand vor apare primele semnale care sa confirme una dintre cele doua “variante de lucru”.

Pe termen scurt, cresterea cursului de schimb ajuta executia bugetara (preturile mai mari la importuri presupun si majorarea implicita a incasarilor din TVA de pilda). Pe termen mediu, impactul nu mai e deloc placut intr-o economie care se tot indatoreaza (cam jumatate din datoria publica este in lei). Or, curs mai mare presupune inflatie in crestere (daca va amintiti importam mai mult decat exportam) iar in final dobanzi mai mari la titlurile de stat pe care le emite Guvernul (doar n-o sa convinga multi la randamente real-negative). Adica ce luam pe mere cam dam pe pere. Ca sa nu mai pomenesc de impactul scumpirii importurilor si ingrasarea ratelor la creditelor in euro pe finalul unui an electoral. Din aceste motive nu m-as grabi deloc sa dau credit teoriei care explica cresterea cursului din ultima vreme prin strategia “inflationista” a Guvernului.

De ce nu intervine atunci BNR la fel de energic ca in 2008? De ce nu se aspira brusc leii din piata pentru a lasa fara oxigen speculatorii (cum cei care pariaza impotriva leului opereaza in marja, o crestere a diferentialului de dobanda leu-euro poate fi ucigatoare)? Poate pentru ca imprumuturile in lei ale statului au crescut spectaculos intre timp iar o urcare a Robor nu ar fi bine digerata. Poate pentru ca BNR a cam fost trasa de urechi intr-un mod diplomatic pentru curajul de atunci, poate pentru ca Banca Centrala tine cu dintii de rezerva in valuta (nu uitati ca in 2013 si 2014 sunt programate varfuri de plata in contul datoriei publice externe). Si nu in ultimul rand, poate pentru ca BNR stie ca nu lupti “pe stire” (cum care stire, turbulentele din politica!) cu speculatorii, mai ales cand ei opereaza cu forta levierului. Lasi ca evenimentul anticipat sa se consume iar cand trendul se intoarce ajuti si tu vanzand niste euro pentru a-l accelera in directia dorita grabind in acelasi timp inchiderea pozitiilor de catre speculatori.

Cel mai clar vom vedea asta dupa 29 iulie. O intoarcere a Presedintelui Basescu la Cotroceni, prin nevalidarea rezultatelor referendumului, ar aduce lucrurile in punctul T zero. Ar fi chiar un moment bun pentru a acumula valuta pentru cei care cochetau de ceva vreme cu ideea asta-efectul de pendul va duce probabil cotatiile leu-euro in apropierea momentului din care euro demarase (4,45-4,46 lei/euro), poate chiar usor sub pentru o perioada foarte scurta. Daca se revine insa relativ repede la valorile din prezent, ar fi cazul sa ne intrebam daca nu cumva scenariul inflationist devine mai credibil de anul viitor. Spun din 2013 pentru ca mai avem inca niste luni bune din anul electoral 2012, iar derapaje spectaculoase sunt mai greu de asteptat in acest sens (doar daca se intampla ceva rau cu economia globala intre timp-dar la cat de “pregatiti” am fost de media in ultima vreme cu scenarii apocaliptice privind destramarea euro zone, etc ar trebui o stire cu adevarat catastrofala pentru a misca semnificativ pietele bine anesteziate. ).

ps: Evit pe cat pot sa fiu conspirationist tocmai azi, zi istorica pentru natiune (adica e ziua mea -happy birthday to me!). Totusi, nu pot ignora ce tabara tot pomeneste de efectele "catastrofale" ale suspendarii asupra leului. O fi mai prieten Isarescu cu Basescu decat cu Georgescu? Vedem dupa 29.

Cat costa analistii Erste in uncii de aur? Surpriza, s-au ieftinit mult in ultima vreme...

Dintr-un raport Erste Bank citat de Ziarul Financiar aflam ca puterea de cumparare a aurului calculata in bere se afla pe culmi. 136 litri/uncia la festivalul Oktoberfest din Munchen, mult peste media ultimelor decenii de 87 litri si are-nici o supriza pentru cine urmareste rapoartele Erste-perspective bune de crestere in continuare. Inca un exemplu care arata ca nu conteaza cine analizeaza , conteaza unde pui baza (in urma cu mai bine de 10 ani, cand uncia era doar 300 dolari, pretul aurului coborase insa mult sub valorile multi-anuale exprimat..hac!.. in bere). Cititi mai jos cum, la nevoie, aurul capata o proprietate interesanta: nu doar creste raportat la orice altceva ci isi si conserva valoarea, si asta inca din vremea lui Nabucodonosor..

Din analiza Erste citire: “Cresterea anuala a pretului berii s-a situat in medie la 4,1% incepand din 1950. In timp ce un litru de bere la Oktoberfest costa echivalentul a 0,82 euro in 1950 si 9,50 euro in 2012, o uncie de aur, care in urma cu 62 de ani cumpara usor peste 80 de litri de bere, inseamna acum 136 de litri”. Acum, eu daca faceam o analiza fara sa stiu cum trebuie sa iasa rezultatul, remarcam ca, spre deosebire de bere, pretul aurului a fluctuat spectaculos, avand urcusuri si coborasuri: de la peste 800 dolari/uncia in anii ’80 la numai 300 in 1999, pentru a urca apoi la 1.500 in prezent (a fost si mai sus anul trecut). Daca ceva similar s-ar fi intamplat cu pretul berii in intervalul 2000-2012 acum vedeam probabil politicienii nemti fugariti de electorat in jurul Bundestagului pentru a li se da cu carnatul in cap.

Analistii Erste nu se intimideaza prea mult si continua in aceeasi nota.“Valoarea maxima a aurului, calculata in bere, a fost inregistrata in 1980, cand cu o uncie se puteau cumpara 227 de litri. Consideram ca este posibil sa înregistram aceste valori din nou. Consumatorii de bere cu aur in portofoliu ar trebui, prin urmare, sa se astepte la vremuri «spumoase»". Ce sa mai zici? “Noroc!” (mai ales daca ai deja aur in portofoliu si vrei sa marchezi profitul). Dar daca se scumpeste hameiul, mai ies calculelele?

Cand vrei sa demostrezi cu orice pret ca aurul e un activ care bate in serie tot soiul de praguri psihologice si echivalente gastronomice, te raportezi nu doar la bere ci si la ...paine, unt sau lapte. “Daca in 1950 un gram de aur era echivalent cu 0,9 kilograme de unt, 14,3 litri de lapte si 11,1 kilograme de paine, in 2010 puterea de cumparare a urcat la 7,9 kilograme de unt, 56,9 litri de lapte si 26 kilograme de paine”. Ciuda sa va fie brutarilor si bacanilor! Acum, daca as fi realizat si eu analize pentru cititorii de tabloide economice la nivelul anului 2000, putem intoarce la 180 de grade concluziile, punand baza in jurul anului 1980. “Cine investea in slanina cu ceapa in 1980, peste 20 de ani surclasa lejer posesorii de belciuge de aur in nas”-suna bine analiza mea?

Stati asa ca asta nu e tot. Aurul se poate si dedubla. Nu doar ca aurul creste raportat la alte active perisabile, el simultan isi pastreaza pe termen lung valoarea raportat tot la acestea. “Aurul pare sa-si fi pastrat puterea de cumparare calculata in paine pe parcursul ultimilor 2.600 de ani, zice Erste.Dacă pe vremea regelui Nabucodonosor al II-lea, circa 600 i.Hr., valoarea nominala a aurului asigura cumpararea a 350 de paini cu o uncie, in iunie, in Austria, cu o uncie de aur se pot procura aproape 400 de paini”.

Aici analistii Erste s-au cam pripit. Pe vremea lui Nabucodonosor painea era mai valoroasa ca acum, deci comparatia e fortata. Ca presupun ca supusii regelui nu aveau ipoteci de achitat, sala de fitness de platit si factura de mobil de recuperat din urma. Dar asta ar darama concluziile frumoase din raport si e pacat de munca depusa la grafice.

PS: O observatie personala legata de pretul aurului. Aud tot mai des ca “aurul a crescut pentru ca masa monetara s-a dilatat, sunt mai multi bani pe piata deci si aurul trebuia sa recupereze”. Pai, de ce nu creste atunci si pretul painii cu unt? De ce doar aurul reactioneaza la cresterea masei monetare si berea cam sta ca proasta? Ma rog, poate lumea intuieste (sau speculeaza) resetarea sistemului financiar si revenirea la etalonul aur. Asta ar insemna insa falimentul bancilor care au dat credite in ..fiat money pana acum (aaa, inclusiv Erste), plus al deponentilor dar Raiul debitorilor. Cam greu de schimbat insa filozofia factorilor de decizie care au protejat bancile in ultima vreme pana in panzele albe.