Raspunsuri la intrebari ce nu mi-au fost puse (I)

1.Simt nevoia sa cumpar des gadgeturi la moda. Odata cumparate, dupa ce le butonez si ma bucur de ele cateva zile, trebuie sa iau altceva-mai nou, cu functii mai multe, etc. Sunt bolnav? Sunt dependent de shopping? Cum se trateaza?

Achizițiile repetate tind să umple un gol care nu ține de garderobă, numărul gadgeturilor din dotare, etc ci mai degrabă de ideea de scop în viață; vorbim de o nevoie abstractă mascată sub forma goanei după tentațiile concrete din magazine. Una dintre cele mai bune definiții ale fericirii ia în calcul pe lângă sănătate, relațiile sociale și bunăstarea materială un ingredient mai puțin palpabil-scopul, motivația, obiectivele trasate în viață. Indiferent de câte bunuri bifezi, chiar și înconjurat de prieteni și sănătos fiind, ceva lipsește dacă n-ai sentimentul că mergi decis în direcția unor obiective trasate, ori faci ceea ce trebuie, conform valorilor și principiilor tale. Nevoia de scop, de direcție este cea care duce și la excesele de shopping. Cei care cumpără compulsiv vor să umple de fapt un gol. Ce caută mai exact? Într-o formă sau alta, senzația de sațietate, un sentiment ce ar rezultă din bifarea tuturor termenilor din ecuația fericirii. Cât timp scopul, obiectivele trasate și asumate ori sensul într-o denumire mai largă lipsește din viața noastră pot să apăra strategiile de compensare deși aparent putem avea din belșug sănătate, bani, prieteni buni. Și așa apar în peisaj drogurile, libertinajul, shoppingul. Teoria se verifică destul de bine urmărind atent comportamentul celor care stau bine la capitolul scop/obiective/misiune-nu cred că-i vom surprinde prea des la mall sau schimbând tabletele/smartphone-urile precum șosetele.  Ce poti face deci? Cauta-ti un scop, ceva obiective, un sens. Ai o paleta vasta: religie, salvarea balenelor, lupta impotriva manipularilor media pe forumuri, etc. Alege doar.

2. Mi-am inscris copilul la ora de religie, in principal pentru ca nu vroiam sa-l stiu bantuind pe holurile scolii daca nu o faceam. Am facut bine? E buna religia pentru copii?

Adversarii orelor de religie din scoli acuza indoctrinarea si obtinerea unei clientele cu forta pentru cler. Despre morala pentru recompensa, despre faptele bune care cumpara bunavointa zeului nu prea e de criticat, asta face bine la coeziunea sociala. Cata vreme orelele de Etica nu rezolva problema recompensei, e la mintea cocosului ca autoritatile vor dori sa aibe cetateni dispusi sa faca fapte bune, cel putin din interes. Alternativa- o societate plina de ego, de urmarirea obsesiva a  intereselor individuale, nu prea suna bine. Sigur, ar fi mai inteligent de explicat ca faptele bune facute aproapelui atrag un comportament asemanator, precum faptele rele atrag unul antisocial, deci iti faci bine tie pana la urma daca faci fapte bune. Cred insa ca genul asta de mentalitate va fi predominanta in viitor dar e inaplicabila in prezent. Acum ceva mii de ani oameni cumparau bunavointa zeilor prin ofrande (uneori chiar si umane), acum o fac prin fapte bune, tot e un progres. In viitor, vom invata despre interconexiuni si intarcerea obrazului ca modalitate de promovare a unui anumit tip de societate. De altfel, cam asta era si mesajul lui Cristos inainte de a suferi ceva denaturari. N-a spus pe nicaieri cate fapte bune iti rascumpara o viata pacatoasa, a vorbit parca de credinta, sa nu-ti judeci aproapele (doar cel fara de pata sa arunce piatra) si sa nu-l tratezi la fel daca e marlan pentru ca in felul asta nu faci decat sa raspandesti marlania (intoarce si celalalt obraz). Nu deci vad nimic rau daca un copil face religia, cat timp ai grija sa-l deprogramezi daca profesorul e prea zelos/habotnic. Pana la urma mesajul crestin a suferit destule rescrieri "creative" iar despre unele vorbeste cu talent un ateu declarat, CTP (aici). Nu ma pot face ca nu observ nici ca atacul la Biserica (religia in scoli, trecutul lui Daniel, etc) apare in ultima vreme in contextul conflictului din Ucraina, de parca cineva s-ar teme de pan-ortodoxism incercand sa evite ezitarile intalnite in conflictul Nato-Serbia

3. Am iubit ceva la viata mea-femei, copii mei, parintii-dar parca, intr-un fel, ma iubeam tot pe mine. E posibil? Altfel, observ ca nenorocirile celor apropiati nu ma prea misca, ba gasesc ceva bun in ele cum zicea si moralistul francez. Sunt rau, sunt fara speranta?

Iubim in general femeile in care ne reflectam cel mai bine (poti sa-i spui si compatibilitate). Iar copii sunt sansa noastra ca vom trece testul timpului, ca vom supravietui prin altcineva (deci ii iubim si pe ei iubindu-ne de fapt pe noi). Ne mai iubim parintii, o dragoste amestecata cu recunostiinta pentru pastratorii trecutului nostru de care suntem atat de atasati (in special de perioada copilariei). Desi pare ca e vorba despre EI, de fapt subiectul este EU. Cand subiectul nu mai este EU nu e dragoste, eventual admiratie. Universal valabil. Iar de maxima lui La Rochefoucauld, ce sa zic? Nu e cinism, nu e rautate, e doar reevaluare. Nenorocirile celor apropiati iti dau ocazia sa iti reevaluezi situatia, sa primesti o infuzie de optimism (“uite domle ca altii o duc mai rau, deci eu stau chiar bine!”). Nu inseamna ca te bucuri de raul lor, ci doar de binele tau subevaluat.