“Din secolul 19 noi nu ne mai batem nici câinii”

Despre cazul Bodnariu s-a tot scris şi n-aş mai fi vrut să revin dacă nu mi-ar fi sărit în ochi un amănunt interesant. Fosta propagandă băsistă, actualii partizani ai Guvernului tehnocrat adus la putere de strada bine ghidonată, s-au plasat din start mai aproape de poziţia autorităţilor norvegiene sub pretextul că violenţa trebuie descurajată...Şi evident, cu exemple din România, cu părinţi băuţi care îşi bat copii, cerşitul la vârste fragede, etc. De parcă discuţia era dacă e bine sau nu să îţi baţi copii şi nu despre modul exagerat şi disproporţionat în care autoritatea de protecţie a copilului din Norvegia reacţionează. Cel mai mult m-a indignat acest articol din republica.ro.


“Din secolul 19 noi nu ne mai batem nici câinii” pare că declară un traducător din română în norvegiană dar dacă citeşti articolul vezi de că fapt omul spune ceva diferit. “Vineri, o să vorbesc la Ambasada României la Oslo despre poetul naţional Mihai Eminescu şi o să fac o comparaţie cu poetul nostru naţional, Henrik Wergeland, care s-a născut în 1813. Am găsit o poezie, „Câinele”, în care spune: Pe câine nu-l voi bate, nu, Ci-l voi mângâia tot lin/ Să mişte coadă fericit, Să-mi fie prieten bun/ Astfel de prietenie vreau”. Deja în secolul al 19-lea, foarte devreme, nici nu mai băteau câinii. Bineînţeles că au existat şi încă există etnici norvegieni, care bat câinii, bat copiii”. Deci e vorba de o poezie. Că altfel nu îmi imaginam cu o naţiune care nu îşi mai bate câinii din secolul 19 a putut în secolul 20 să interneze în spitale de psihiatrie copii rezultaţi din relaţiile dintre femeile din Norvegia şi soldaţii germani de ocupaţie, locuri în care aceştia au fost supuşi unor violenţe şi abuzuri greu de scuzat. De ce aceste poziţii în presa românească?

Pe de-o parte, sunt ziarişti care se simt datori să descurajeze discursul anti-european, să nu contribuie la întinarea măreţelor idealuri ale noii ordini mondiale iar cazuri precum cel al soţilor Bodnariu cam zdruncină încrederea în modelul antiseptic, democratic, tolerant al Vestului. Vezi şi observaţia incomodă că în grijulia societate norvegiană rata sinuciderilor este printre cele mai mari din Europa iar cea a natalităţii printre cele mai mici. De altfel, confiscarea copiilor pentru protejarea lor a generat o adevărată industrie a părinţilor adoptivi care sunt plătiţi cu salarii grase (nu muncesc în perioada când au copii în îngrijire), başca psihologii şi asistenţii sociali care îi secondează. Cum în Norvegia sunt luaţi de la părinţi cam 7000 de copii pe an (la o populaţie de 4 ori mai mică ca a României), ar trebui să existe cel puţin 50.000 de părinţi adoptivi şi personal specialziat care să trăiască în urma acestora, o cifra deloc mică. Legislaţia norvegiană încurajează de altfel manifestarea individualismului şi pune drepturile copiilor înaintea drepturilor familliei. Voinţa copiilor trebuie să fie determinantă în toate disputele cu părinţii după vârstă de 12 ani a copiilor, vezi aici. Evident că în acest context puţini se grăbesc să fie părinţi. Apoi, poziţionarea pro-norvegiană s-ar explica prin antagonismele din presa locală: când eşti anti-Antena 3 nu poţi fi pro-Bodnariu, doar Antenele au făcut campanii în favoarea lor. Nu în ultiimul rând, poate exista şi un motiv mai meschin, despre care am mai pomenit pe aici (vezi “Jurnalismul ca ciupeală”).