Marile probleme din spatele datoriei publice mici

Aparent, România stă bine la capitolul datorie publică. Doar 35% din PIB (51 miliarde euro), în condiţiile în care media zonei euro a ajuns la 90%, nu pare o calamitate (Italia are 126%, Portugalia 117%, Irlanda 111%, ca să nu mai vorbim de Grecia cu 150%). Premierul Ponta amintea în discursul său despre starea naţiunii despre cei 2.500 euro ce i-ar reveni fiecărui roman de plată din cei 7.000 cât reprezintă PIB-ul/locuitor, o sumă ce pare uşor de digerat chiar şi în condiţiile în care se majorează anual cu aproximativ 150 de euro (corespunzător unui deficit bugetar de 2% din PIB). Optica se schimbă însă radical dacă ne uităm la dobânzile de refinanţare, tendinţele demografice, numărul de salariaţi din economie, datoria privată fără garanţii de stat. Să le luăm pe rand.

Să presupunem că refinanţăm datoria publică la o dobândă medie de 5% (mai scump la lei-40% din datorie este în lei, mai ieftin în valută-60% este în valută). Cele 35% din PIB în cazul României generează costuri anuale de 1,75% cu plata dobânzilor. Este enorm în condiţiile în care veniturile statului-din care trebuie plătite pensii, salarii, asistenţă socială, etc-sunt de numai 33% din PIB. Gândiţi-vă că Japonia, care are datorie publică preponderent în moneda naţională, este privită cu îngrijorare pentru o datorie de 200% din PIB. Ei şi-o refinanţează însă la dobânzi de aproximativ 1% (ca şi SUA ori Danemarca, Suedia-ca să privim mai aproape de noi), ceea ce înseamnă un serviciu al datoriei de 2% din PIB. Efortul suportat pentru plata dobânzilor de contribuabilul japonez este deci similar cu cel din România dacă ne raportăm la ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în PIB, iar cel din Statele Unite, Germania (80% din PIB) o duce chiar mai bine. Iar la capitolul venituri bugetare, toate economiile enumerate mai sus au o situaţie incomparabil mai bună!

Toate calculele privind datoria publică/locuitor sunt făcute pentru o populaţie de 21 de milioane. Dacă ne raportăm însă la rezultatele de la ultimul recensământ, cifrele urcă cu 10%, proporţional cu scăderea populaţiei (avem deci datorii locuitor de 2700 euro, care urcă annual cu 165 de euro mulţumită deficitului, etc). Îngrijorăător nu este numai că populaţia s-a redus, ci că fenomenul este în continuă desfăşurare iar cei plecaţi fac parte din generaţiile tinere care urmau să plătească împrumuturile deja angajate. Ceea ce înseamnă că povara datoriei atârnă mai greu chiar dacă valorile nu se schimbă spectaculos.

Două cuvinte despre sumele în sine. "Ce reprezintă 2.500 de euro/locuitor, în condiţiile în care un credit de nevoi personale luat de mare parte din salariaţii din urban era cel puţin dublu ca valoare, asta ca să nu mai vorbim de creditele garantate cu ipotecă ce se mişcă în plaja 30.000-60.000 euro"? Dacă sunteţi tentaţi să gândiţi aşa ţineţi cont că sunt numai 5 milioane de salariaţi, care au acumulat poate datorii mai mari în momentele în care cursul de schimb era mai avantajos ca acum şi gâfâie deja la plata ratelor. Dacă ne raportăm la toţi cei care înregistrează venituri cel puţin cât salariul minim pe economie, deci cei care plătesc prin taxe şi impozite datoria publică, ajungem la peste 5.000 euro/locuitor. Iar dacă nici aşa nu vă impresionează cifra, gândiţi-vă în cât timp poate pune de-o parte 5.000 de euro cineva care câştigă 170 euro lunar, chiar dacă îşi limitează cheltuielile la strictul necesar.

În sfârşit, datoria publică se poate majora brusc pe seama datoriei private negarantate (peste 37 miliarde euro reprezintă datoriile companiilor, aproximativ 10 miliarde euro sunt depozite ale nerezidenţilor). Gândiţi-vă la schema imaginată pentru a asigura finanţare băncilor locale în perioada în care mamele lor din Occident nu puteau s-o facă (BNR a eliberat o parte din rezervele minime obligatorii iar statul s-a împrumutat de la FMI pentru a compensa ieşirile). Nimeni nu garantează că nu vom vedea până la sfârşitul crizei un nou AVAB/ AVAS prin care să se preia la datoria publică active neperformante ale băncilor insolvente.

Una peste alta, deşi la suprafaţă stăm bine la capitolul datorie publică/PIB (doar Estonia cu 7%, Bulgaria cu 16% şi Luxemburg cu 21%) ne fac să-i invidiem în UE), în profunzime lucrurile nu arată deloc liniştitor. Rămâne de văzut ce decizie se va lua în intervalul 2013-2014 când sunt vârfuri de plată (cam 10 miliarde euro) către FMI. Rambursăm din rezervele BNR reducând simultan ponderea datoriei publice sau "rostogolim" creditul FMI angajând noi împrumuturi (la dobânzi superioare celor cerute de instituţia financiară), doar în ideea protejării cursului şi implicit a băncilor care au creditat preponderent în valută? Din păcate, deşi este o decizie care ne afectează direct (poate şi generaţiile viitoare), nu se va ţine un referendum pe tema asta.