marți, 20 august 2013

România, o democraţie “închisă”. De ce se nasc şchioape alternativele la actuala clasă politică

Condiţiile impuse la înfiinţarea unui partid în România îngreunează deliberat apariţia unei forţe politice noi, care să ajungă în Parlament printr-o iniţiativă civică şi nu remorcată de un personaj “providenţial” intens mediatizat şi împinsă din spate de finanţatori obscuri. Cumulativ, e nevoie de minim 25.000 de membri (care să vina din cel puţin 18 judeţe), un prag electoral de 5% şi de o “garanţie” de 5 salarii minime brute pe economie per candidat (3.750 lei în prezent), bani care se returnează în final numai formaţiunilor cu minim 2% din voturi la nivel naţional. 
Într-o excelentă analiză publicată în “Argumente şi Fapte” (“Democratia buzunarelor adanci”), Lucian Sârbu pune lupa pe viciile democraţiei româneşti, cea mai restrictivă din Europa în ceea ce priveşte accesul în Parlament a noilor formaţiuni politice.
Cele mai multe ţări europene permit înfiinţarea unui partid cu câteva zeci sau sute de membri. România este singura cu ştacheta ridicată la 25.000 de membri fondatori (sociologul Barbu Mateescu a deschis primul discuţia pe blogul sau despre caracterul “închis” al democraţiei româneşti, observând că de la 251 de membri după Revoluţie, înfiinţarea unui nou partid a fost apoi condiţionată de existenţa a 10.000 membri în 1996 şi 25.000 în 2003). În comparaţie cu populaţia României, doar Portugalia (minim 7500 de membri) şi Finlanda (minim 5000 de membri) ar ridica obstacole asemănătoare, cu deosebirea că acolo nu există condiţionarea răspândirii relativ uniforme la nivel naţional, remarcă autorul, ceea ce blochează accesul unor formaţiuni care ar reprezenta interese locale sau regionale (de pildă, un partid care să lupte împotriva exploatării gazelor de şist din zona Constanţa ar strânge poate 25.000 de aderenţi locali dar ar trebui să-şi asigure mii de suporteri şi în restul judeţelor pentru a se putea înfiinţa).
A două barieră este pragul electoral de 5%, cel mai ridicat din Europa (doar câteva ţări europene folosesc limita de 5%, mai mult găsim însă în Turcia-10% şi Rusia-7%). În sfârşit, există depozitul electoral pe care fiecare partid trebuie să-l depună înainte de alegeri la CEC-este vorba de 5 salarii minime brute pe economie de candidat (2.260 de salarii minime pentru partidul care vrea să aibă liste complete, adică 1,582 milioane lei pentru 452 candidaţi la alegerile parlamentare din 2012). Suma se returnează doar partidelor care au luat minim 2% din voturi la alegeri, în caz contrar se opreşte la bugetul de stat.
Analiza lui Lucian Sârbu radiografiază sistemele electorale din cele 27 de state UE şi ajunge la concluzia că “in 15 state nu e nevoie de nici un fel de depozit electoral, partidele fiind libere să participe la alegeri fără nici un fel de restricţii; în alte 12 state raportul dintre depozitul electoral maxim necesar şi salariul minim (suma necesară unui partid pentru a se prezenta cu liste complete, n.n) variaza între un minim de 3,9 în Austria şi un maxim de 275 de salarii minime în Marea Britanie (dintre vecinii noştri Ungaria si Polonia nu au depozite electorale, in Cehia e nevoie de 226 salarii minime iar in Bulgaria de 31,6). România, cu cele 2260 de salarii minime, reprezintă un caz special în interiorul Uniunii Europene”. România seamănă însă mai mult cu Ucraina (2000 de salarii minime/partid), Tadjikistan (87 salarii minime/candidat), Kazahstan (15 salarii minime pentru fiecare candidat).
În viziunea lui Lucian Sârbu sistemul electoral din România a făcut din condiţiile gradual impuse noilor formaţiuni un test de eligibilitate şi nu unul de seriozitate cum părea la un moment iar asta este una din cauzele dezinteresul cetăţenilor faţă de alegeri (oferta electorală slabă, toate partidele existenţe s-au perindat la Guvernare fără mari realizări). Iar demobilizarea se produce nu doar în rândul electoratului ci şi al micilor partide care sunt obligate sa-si blocheze mare parte din resurse (in final riscand sa le piarda) in depozitele elecrorale in loc sa le foloseasca pentru promovare (Lucian Sârbu a calculat că s-ar fi putut achiziţiona 250-300 de minute de publicitate electorală la o televiziune electorală cu echivalentul a 1,58 milioane lei). “Sistemul e cu atât mai pervers cu cât, prin intermediul mass-media, le inculca oamenilor ideea că de fapt ei sunt vinovaţi de faptul că nu vin la vot, nu politicienii, vorbindu-se ritos chiar de votul obligatoriu” subliniază autorul. Mai nou, vorbim cu ocazia elaborării noii Constituţii de dreptul Parlamentului de a respinge iniţiative vizând organizarea referendumului naţional, încă o dovadă a caracterului închis al democraţiei autohtone.
Atitudinea lui Vasile Blaga, de a nu ataca frontal USL, devine perfect raţională dacă ţinem cont de impermeabilitatea actualei clase politice. Cât timp votul este mai mult negativ decât selectiv ("cum tot n-am cu cine să votez, mă limitez să votez împotrivă cuiva”), până la urmă PDL ar putea fi readus la putere de exasperarea împotrivă USL şi nu de propriile merite. Partidele care ar putea să intre totuşi în Parlament vor fi tributare modului în care s-au constituit şi au strâns banii pentru depozitele electorale şi campaniile de promovare, fiind anexe ale grupului de interese care le-a propulsat sau SRL-uri de făcut bani din adeziuni.
De altfel, partidul televiziune PP-DD a fost închis după alegeri (înainte s-ar fi riscat victimizarea sa) poate şi pentru a nu reprezenta un model de business electoral. Construit în jurul personalităţii lui Dan Diaconescu, cu promovarea asigurată de televiziunea acestuia, PP-DD a făcut rost de fonduri vânzând pur şi simplu locurile eligibile pe liste. Alt partid-televiziune, Partidul Conservator, dependent de finanţarea familiei Voiculescu, evită să concureze singur refugiindu-se în aliante (n-a beneficiat niciodată de aura unui partid “anti-sistem” şi nici de portavocea unui personaj providenţial aşa că are priză redusă la electorat) , la fel UNPR-ul, partid "nou" dar fără legitimarea votului popular, nu trece de confruntarea cu electoratul şi trebuie să se strecoare în Parlament pe listele altora.La fel partiduleţele care au intrat alături de PDL în “marea reconstrucţie a dreptei” la ultimele alegeri (Forţa Civică, Noua Republică, PNT-CD).
ARD-ul a fost alianţa dintre un partid care nu vroia să piardă voturi (PDL) şi câteva partide de buzunar care ştiau că nu pot rupe suficiente de la el pentru a intra pe cont propriu în Parlament. PNG lui Gigi Becali a dispărut când fondatorul mesianic a plecat odată cu finanţarea. Partidul România Mare (cu lider providenţial dar fără finanţatori şi portavoce mediatică) şi Partidul Ecologist (purtătorul unui mesaj familiar multora dar fără lider de marca şi oameni cu bani în spate) n-au reuşit nici măcar să aibe liste complete în 2012-PRM a avut candidaţi în 286 de colegii din 452 iar PER în 177 de colegii; ambele partide au pierdut banii din depozitele electorale nereuşind să treacă de 2% din voturi după cum observă Sârbu. În sfârşit, nou-apăruta Mişcare Populară are şanse să între în Parlament remorcată de actualul preşedinte, cu suportul mediatic şi banii unei părţi a finanţatorilori PDL, pe vremea când acesta răspundea ordinelor lui Traian Băsescu.
Concluzii? Le formulează foarte bine Lucian Sârbu, care speră că ajutorul pentru reformarea sistemului să vina până la urmă din partea UE chiar dacă vocile care ar trebui să atragă atenţia în Parlamentul European asupra condiţiilor impuse unui candidat no-name în România faţă de celelalte state europene apartin reprezentanţilor partidelor care n-au nici un interes să facă scandal pe tema asta (la Curtea Constitutionala, prin invocarea libertatii de asociere viciate, sperantele sunt slabe avand in vedere pe cine reprezinta judecatorii de acolo, n.n).
"Pentru ca sistemul să poată fi schimbat din interior, atunci accesul în interiorul sistemului ar trebui să fie îndeajuns de facil încât o forţă politică novatoare şi bine intenţionată să poată face corecturile necesare pe legile care guvernează câmpul politic, pentru ca democraţia de la Bucureşti să devină mai deschisă decât este acum. Ceea ce nu e cazul, tocmai fiindcă nu vorbim de un acces facil. Povestea frumoasă a democraţiei româneşti, începută într-o după amiază călduţă de decembrie 1989, cu partide născute pe stradă, din dorinţa oamenilor simpli şi lipsiţi de alte mijloace materiale în afara entuziasmului, s-a transformat încetul cu încetul într-un sistem obscen de tip oligarhic. Vinovate de acest lucru sunt toate partidele şi coaliţiile care s-au perindat la guvernare, pentru că toate au mai pus o cărămidă la obscenitatea sistemului: unii au mărit pragul electoral, alţii au înăsprit condiţiile de formare a unui partid, alţii au introdus depozitul electoral etc. Modificările au fost făcute încetul cu încetul, progresiv, pe parcursul a două decenii, probabil pentru ca opinia publică să nu fie şocată la descoperirea diferenţelor enorme dintre libertatea câştigată imediat după 22 decembrie 1989 şi „libertatea” zilelor noastre”. 

2 comentarii:

  1. Mulțumesc mult pentru popularizarea articolului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Placerea a fost de partea mea, analiza e ampla si foarte utila...A aparut in Romania libera articolul, in 19 august pe on-line si 20 august pe print...

      Ștergere