vineri, 20 mai 2022

De la evacuarea obiectivității la predarea bunului simț în media

În urmă cu câteva zile, știrea momentului era predarea luptătorilor ucrainieni baricadați de săptămâni bune în combinatul Azovstal. După apeluri disperate la marile puteri din zonă, papa de la Roma și chiar Elon Musk, aceștia au decis în final să depună armele.

Șocantă pentru mine nu a fost atât știrea în sine, în definitiv când te confrunți cu lipsa hranei și împuținarea muniției predarea e mutarea rațională, ci modul în care aceasta a fost reflectată în presă naționala și internațională.

Titlurile comunicau fie că a fost vorba de o evacuare acolo, fie că Ucraina a decis încheierea misiunii din Azovstal. Asta în timp ce canalele de Telegram rusești vorbeau la unison de o predare necondiționată. De fapt, cum poți numi altfel fenomenul după ce apar imagini cu militari care predau armele și sunt percheziționați?

În primele momente de la aflarea știrii, a existat o suspectă unitate de abordare prin media națională și internațională, precum în cazul presei de război care primește liniile directoare de la șeful cenzurii și le reflectă corespunzător pentru cititori. Numai că aici nu avem de-a face cu un război declarat iar lumea liberă occidentală nu e parte directă în conflict.

Așa că mulți se întreabă cum se obține o abordare atât de unitară în lipsa unor directive explicite de la o autoritate exterioară redactiilor?

Din experiența mea jurnalistică, pot afirmă că nota dominantă, tușele decisive, pleacă din partea redactorilor-șefi și rareori sub formă ultimativă.

Cel mai frecvent, se merge pe linia „argumentele șefului sunt cele mai puternice”.

Țin minte că în perioada în care lucram la un cotidian național, prin 2013-2014, am avut o discuție cu redactorul-șef (persoană importantă și acum, ajuns șef la o instituție media de stat) pe baza abordării mele că economia autohtonă a fost distrusă iar resursele transferate către investitorii străini care au mituit când era cazul autoritățile naționale pentru a cumpăra subevaluat afaceri importante. Mi s-a spus că greșeam pentru că vina principala nu e a străinilor care își văd interesele ci a decidenților români care ar trebui să apere interesele naționale iar ei lăsându-se mituiți trădează aceste interese. Am mai întâlnit de atunci argumentul asta așa că mă întreb dacă nu face cumva parte dintr-un punctaj. Știu că atunci am replicat că vina principala e a celui care inițiază actul de corupție, dând exemplul biblic când cel care ispitește e răul absolut dar argumentele șefului s-au impus. Important e că nu mi se băgase pumnul în gură ci fusese un schimb de argumente, nu?

Sigur, nu e obligatoriu ca subordonațîi să le accepte dar în felul asta se economisește timp, nervi și se salvează o relație cu șeful, care ajunge în timp să își formeze echipe de fideli pe care ii poartă cu el când migrează de la un organ de presă la altul. 

Iar când nu se poate cu argumente, când pur și simplu acestea ar fi prea forțate pentru a împiedica emiterea unor idei sau informații, atunci se pot găsi bariere procedurale. Îmi amintesc că la același cotidian, nu am putut publica un articol în care se vorbea (în titlu, conținutul nu era la fel de contondent) despre lobbyul pe care ambasada SUA îl face pentru Fondul Proprietatea în România. Articolul nu a plecat pentru că nu exista un punct de vedere al ambasadei și în așteptare a și murit pentru că acesta nici nu a venit vreodată. Deontologia înainte de orice.

Dincolo de relația cu șeful pe care cei mai mulți o vor menajată, există și relația cu alte organisme exterioare-ONG-uri importante, structuri europene și euroatlantice, comitete și comiții. Cultivarea prezenței unor anumiți jurnaliști pe la tot soiul de evenimente prin care se învârt acestea, cu avantaje de rigoare, poate asigura începutul unei frumoase prietenii deși pentru jurnalist interesul publicului ar trebui să primeze.

Ca să dau un exemplu tot din experiența mea, am făcut la un moment dat o deplasare într-un grup de jurnaliști la Frankfurt, pentru a discuta cu oficiali BCE în mod neoficial. Deci nu trebuia să scriu ceva, doar să înregistrez puncte de vedere și să cultiv contacte. Au fost 5 zile de cazare, masă și ceva bani de buzunar (diurnă de 500 euro din partea Comisiei Europene) după care, pentru mulți, a scrie ceva negativ negativ despre autoritățile europene ar fi reprezentat un hop cam greu de trecut. Asta pentru că destui colegi au privit tratamentul bun de care au avut parte ca o facilitate pentru cititorii lor, pentru punctele de vedere oferite acestora ci au luat-o personal, ca un efort de câștigare a bunavoinitei care poate fi oricând retras iar mesagerul înlocuit dacă mesajul începe să nu mai corespundă.

Așa că ne mai mirăm că presa s-a transformat în portavoce a autorităților în situații excepționale, când la orizont s-au profilat amenințări sanitare (vezi unitatea de opinii la televiziunile de știri în pandemie) sau geopolitice (toată media românească s-a transformat în presă de război la invazia Ucrainei, precum cu 70 de ani în urmă în campania pentru Stalingrad)?

Adevărul este că sunt doar o mână de oameni care dau tonul marilor publicații și care pot deturna simțul critic al angajaților sub diferite pretexte (apărarea interesului național, a sănătății publice, piețelor libere, etc) și strategii (focalizarea pe anumite surse și blocarea altora, echidistantă invocată pentru unele subiecte sensibile și stilul militant favorizat pentru alte subiecte sensibile în funcție de interese, etc). Iar mâna aceasta de oameni poate fi influențată în timp prin strategii de tipul bățul (șantaj economic) și morcovul (avantaje materiale, carieră politică) astfel încât puțini reușesc să își păstreze echidistanța. Ne mai mirăm atunci că numărul consumatorilor de media scade an după an?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu