Povestea proștilor

Orice om onest care ar arunca o privire în urmă, la traiectoria țării după căderea regimului comunist, ar trebui să se ia cu mâinile de cap. Țara e supraîndatorată, dezindustrializată, de-energizată, polarizată social, iar economia se reduce exclusiv la consum.

Supraîndatorarea

Am pornit fără datorii și avem acum o datorie de peste 60% din PIB. Dar nu a fost o evoluție liniară; intrarea în UE a accelerat procesul. În 2007, anul aderării, România avea o datorie de sub 13% din PIB. Apoi au venit câteva evenimente legate de statutul nostru de membru. O bulă a creditării, stimulată de băncile majoritar străine și tolerată de BNR, a dus, în final, la spargerea ei și la împrumutul-mamut de la FMI, care a fost parcat, în final, în datoria publică. Iar de la 13% în 2007 am ajuns la 38% în 2012.

Statutul de membru UE, în pandemie, ne-a oferit șansa să cumpărăm milioane de doze și, așa, datoria publică a mai primit un boost. Apoi războiul din Ucraina, cu sumele pompate în regimul Zelenski, pe care nici acum nu le știm, fiind secretizate. Apoi planurile de înarmare ale UE, unde am luat credite cu două mâini pentru a cumpăra armament de la nemți, după ce pompasem și în industria americană, cu umilință, la apelul lui Trump. Dacă nu eram în UE, în mod cert nu am fi fost la fel de datori.

Dezindustrializarea

România și-a vândut pe repede înainte și pe nimic industria pusă la punct de Ceaușescu, cu pretextul că era energofagă și uzată moral. Ce așezat în loc? Evident, nimic. Am ajuns la 60% din PIB datorie publică fără ca asta să se vadă în capacități moderne de producție, autostrăzi, universități și spitale performante. Infrastructura e la pământ, dar face și asta parte din plan. Doar începutul războiului din Ucraina a grăbit construcția de autostrăzi spre Moldova, că trebuiau să meargă repede ajutoarele militare.

Producția internă a fost sistematic descurajată, prin măsuri administrative, piedici datorate normelor UE și lipsa unor programe de finanțare decente. Asta se potrivește de minune cu rețelele extinse de hipermarketuri cu capital străin, care reprezintă o curea de transmisie între producția din Vest și piața de desfacere de aici.

De-energizarea

Am vândut resurse esențiale (Petrom), am renunțat la distribuțiile de energie (alte state foste comuniste au cumpărat, prin jur, astfel de distribuții), am oferit clienți captivi pentru distribuția de apă (Veolia). Când aberațiile climatice din UE au venit în prim-plan, am răspuns docil și cu supramăsură la cererile de închidere a capacităților așa-zis poluante și am ajuns acum să ne bazăm mai mult pe importuri. Nu avem nici măcar capacitățile de înmagazinare ale altora (Bulgaria), că doar n-om fi colaborat cu China pentru construcția unora.

Polarizarea socială

Restitutio in integrum a fost o decizie nemaiîntâlnită la scara României în fosta Europă de Est. Peste tot au existat limitări și bariere administrative; la noi s-a dat totul înapoi. Din revenirea proprietăților sau a despăgubirilor în contul lor urmașilor foștilor moșieri și industriași și din corupția aferentă retrocedărilor, în România a apărut o clasă de îmbogățiți care fac acum multe jocuri în politică și economie. Lor li se adaugă clientela postrevoluționară-multinaționalistă, fără impozit progresiv, noii secretari cu propagandă (ONG-iști), serviciile supradimensionate, administrația centrală, justiția. Sistemul se bazează pe ei ca factor de presiune și de decizie când un intrus îl amenință (vezi CCR-Georgescu și secta blugi-banane). Nu sunt majoritari, dar sunt foarte vocali și au expunere neîngrădită în media, o media cumpărată și servilă față de partidele mainstream.

De ce a funcționat schema?

În paralel cu devalizarea țării, puterea de cumpărare a populației a crescut. Am ajuns chiar să rivalizăm cu Polonia și Ungaria în regiune, mult mai avansate decât noi, de altfel. Dar, când obiectivul e să ai o economie de consum, trebuie să ai și putere de cumpărare. Salariul minim a fost majorat succesiv, proces care a tras în sus și restul veniturilor. O parte din banii necesari pentru asta au mers direct în deficit și, de acolo, în datoria publică. Ce fac românii cu banii? Cumpără din hipermarketuri produse de import, merg în city-breakuri să cheltuie afară, iau credite de la băncile cu capital străin pentru locuințe din ce în ce mai scumpe, pe care le plătesc de 2-3 ori până la scadență.

Cum curba vârstelor devine riscantă, importăm populație din alte culturi și civilizații ca să compensăm lipsa contribuțiilor sociale care să ne finanțeze deficitele fondurilor de sănătate și pensii.

Până când?

România, cu o datorie de 60% din PIB, are costuri mai mari cu refinanțarea sa decât Italia, cu 140% din PIB, din cauza dobânzilor de junk la care ne împrumutăm azi. Este un junk nedeclarat, dar să nu uităm că și Enron a dat faliment cu triplu A. Încet-încet, statul a ajuns să se împrumute lunar de la populație, la scadențe din ce în ce mai mari (avem 10 ani și la lei, și la euro). Primele semnale de alarmă încep să apară. Fitch a prelungit ratingul investițional, ultima treaptă a sa, doar pentru că s-au primit niște telefoane de la București, cum apare chiar în raportul lor. La 6 luni, investițiile străine directe, care măsoară încrederea companiilor străine în economie, au scăzut cu 82%. Asta nu e conjunctură, e consemn.

Încet-încet, ziua scadenței prostiei și ticăloșiei naționale se apropie. Nu ni se va prăbuși nivelul de trai prea tare pentru că suntem în UE și au nevoie de economia noastră de consum? Nu fiți prea siguri: când economia derapează din cauza datoriilor, se dă cu barda, ca în cazul Greciei, iar România nu are turismul lor. Și poate nu avem nici norocul de sprijin ca la greci; nu se știe cum pică sferele de influență după conflictul din Ucraina.

Clasa profitoare din media, economie, politică și afaceri are mereu zarul de fugă pregătit, iar dacă lucrurile se împut, se pot retrage demn la proprietățile lor secundare din Europa. Ce veți face însă voi, apunădăcii paradisului UE și NATO în care ne-au îngropat pro-occidentalii?