Cine-i separă pe brokeri de banii clienţilor?

Am văzut într-un an fuga lui Cristian Sima cu banii fanilor, spolierea şefei IFC România sub privirile candide ale brokerilor Alpha Finance, Carpatica Invest şi Actinvest apoi golirea conturilor clienţilor Harinvest fără ştirea lor. Cât de bolnavă e piaţa românească de capital?

Avem o bursă mică şi un număr mare de intermediari costelivi ce supravieţuiesc tot mai greu din comisioanele puţinilor clienţi. O piaţă “scumpă” (trazacţii puţine = comisioane mari) şi tot mai nesigură. Din când în când apar scurtături între conturile brokerilor şi conturile clienţilor şi toată lumea (CNVM-ASF, conducerea bursei, presa de specialitate) se miră cum de a fost posibil aşa ceva.

Fosta conducere a încercat să ia taurul de coarne şi să reducă forţat numărul de intermediari punând o taxă pentru participarea la piaţă. S-a considerat că riscul de fradă se reduce dacă există un număr limitat de brokeri, cu bănci sau capital solid în spate, sau măcar scade riscul ca un client păgubit să nu fie despăgubit. Abonamentul”pentru brokeri n-a fost pe gustul majorităţii SSIF-urilor de buzunar iar executivul Victor Cionga a fost debarcat. La prima sa conferinţă de presă, l-am întrebat pe noul CEO, Ludwik Sobolewski dacă va continua politica demarată de Cionga. Atunci a refuzat să ofere un răspuns concret; ieri, cu scadalul Harinvest încă proaspăt, s-a arătat dispus să ajungă la acelaşi rezultat prin creşterea cerinţelor de capital.

Ce-i face pe clienţi atât de vulnerabili în acest moment la abuzurile brokerilor?

1.   Fondul actual de garantare nu acoperă riscul de fraudă ci doar pe cel de faliment al brokerului. Dacă societatea de brokeraj dă faliment, fondul existent acoperă în limita a câteva milioane euro şi a 20.000 de euro per investitor (sau o fracţiune din aceştia dacă sunt prea multe victime) pagubele. Dacă brokerul “fură” acţiunile clienţilor, le vinde fără ştirea acestora şi pleacă cu banii nu ai decât să te judeci cu hoţul sau angajatorul său cu speranţa că vei putea demonstra că au acţionat concertat.

2.   Costurile pentru “blocarea”acţiunilor la depozitar sunt prohibitive. Cine nu vrea ca brokerul să aibă acces la acţiunile sale le poate “bloca” contra unei taxe de 200 lei/titlu. La un portofoliu de 10.000 lei în care intră acţiunile a 10 companii trebuie să plăteşti 2000 lei pentru a dormi liniştit. Cine îşi permite?

3.   Cu un document fals, sau uneori chiar şi cu o copie Xerox,  se pot obţine de la depozitar lista acţiunilor şi codurile confidenţiale ce permite apoi tranzacţionarea lor. Dacă ar exista ceva similar ununi cod PIN pentru deţinătorii de acţiuni riscurile furtului de identitate (vezi cazul Ana Maria Mihăescu) sau a tranzacţiilor abuzive s-ar reduce spectaculos (investitorul care lichidează deţineri ar trebui să introducă pe lângă parola ordinului şi pe cea a aferentă pachetului de acţiuni deţinut).

4.   Există o tradiţie de incompenţă a organismelor de reglementare şi control care se perpetuează. Pentru mulţi, o “orbire” interesată de vreme ce organismul de control trăieşte din comisioanele celor verificaţi. Vechiul CNVM n-a zis nici pâs când se derula frauda de la FNI; actualul ASF a n-a observat neregulile de la WBS Holding-ul lui Cristian Sima, a început apoi nişte controale preventive la fondurile de pensii după furtul de identitate şi de acţiuni al Anei Maria Mihăescu dar n-a mai ajuns şi la brokeri. Asta deşi în cazul Harinvest primele semnale (o trazacţie nedecontată în urmă cu un an) erau vechi.

Conducerea şi acţionariatul bursei, organismul de reglementare şi control ar trebui să rezolve rapid aceste probleme de securitate pentru micii investitori pentru că sunt tot mai multe semnale că BVB va rămâne mai departe o piaţă ignorată de marile fluxuri de capital. Oferta economiei interne e săracă (primul IPO privat după 5 ani a eşuat recent), noile listări din portofoliul statului (Nuclearelectrica, Romgaz) nu sparg gura târgului ca volum de tranzacţionare iar Fondul Proprietatea şi o parte din SIF-uri au intrat într-un proces accelerat de lichidare. Bursa trebuie să ofere mai mult micilor investitori, cel puţin la capitolul securitate, cu ei va rămâne o lungă perioadă de timp. Dacă şi aceştia pleacă nu rămâne decât să se stingă lumina în Bulevardul Carol I 34-36, etajul 14 (oricum ajungea greu atât de sus).

Pe final de “bulă”, BCR vinde scump lingouri de aur populației

În urmă cu mai bine de 2 ani, pe un trend crescător al metalului galben, BCR a sistat cumpărările de aur de la populaţie abţinându-se însă să vândă. După o corecţie de 30% în 2013, BCR a început să vândă în premieră mici lingouri şi monede de aur populaţiei dar nu mai cumpără. Ce riscuri îşi asumă amatorii de aur?

Intenţia BCR de a vinde aur populaţiei vine pe fondul unei adevărate tradiţii în materie de analize şi tranzacţii pentru piaţa aurului a grupului Erste. În vara lui 2012, în timpul campionatului european de fotbal, Erste Bank lansa un raport despre aur (“In gold we trust”) în care urmărea corelaţia preţului unciei cu cea a ...halbelor de bere. 

“Cresterea anuală a preţului berii s-a situat în medie la 4,1% începând din 1950. În timp ce un litru de bere la Oktoberfest costă echivalentul a 0,82 euro în 1950 şi 9,50 euro în 2012, o uncie de aur, care în urmă cu 62 de ani cumpăra uşor peste 80 de litri de bere, înseamnă acum 136 de litri (...).Valoarea maximă a aurului, calculată în bere, a fost înregistrată în 1980, când cu o uncie se puteau cumpăra 227 de litri. Considerăm că este posibil să înregistrăm aceste valori din nou”.

Numai că aurul a început să se ieftinească (-27% în 2013) după ce au apărut tot mai multe informaţii că politica monetară relaxată din SUA e pe cale să ia sfârşit iar preţul aurului, cum se ştie, are o puternică componentă monetară. Nu e prima greşeală a analiştilor Erste legată de aur, în 2009 de pildă apărea un raport super-optimist care vedea uncia la 3.000 dolari. 

Până în urmă cu aproape 3 ani, BCR cumpăra aur de la populaţie, evident cu discount (adevărat, unul mai mic decât cel practicat de casele de amanet) dar nu avea nimic la vânzare. Apoi, a început să ofere aur fizic doar clienţilor de private banking şi doar cantităţi mari. Din 11 decembrie, oricine poate cumpăra aur de 24 k în cantităţi mici de la BCR (prin 15 sucursale, 5 din Bucureşti). E vorba de monede de o uncie (31 grame) şi o zecime de uncie şi de lingouri (de la 2 grame la un kilogram). Numai că banca nu mai cumpără acum decât de la cei care îşi păstrează aurul în custodie la BCR (contra unui comision) şi atunci cu discount faţă de preţul de vânzare.

Ce risc îşi asumă cei care cumpără? În primul rând, e vorba de riscul de a cumpăra scump, un activ care a început deja să se corecteze. Cine nu îşi păstrează aurul la BCR are doar alternativa caselor de amanet pentru revanzare care plătesc, în medie, cu 10% mai puţin decât cotaţia BNR. Un risc de care erau conştienţi şi reprezentanţii băncii în conferinţa de presă organizată cu ocazia anunţului deschiderii spre retail care subliniau că nu preţul aurului este principalul target al clienţilor in opinia lor, ci ocazia de a deţine ceva de valoare sau de a oferi o bucurie celor apropiaţi. 

 În al doilea rând, există riscul de a cumpăra la suprapreţ faţă de cotaţiile oficiale. Deşi vinde la final de bulă metalul galben, BCR un renunţă la primă, una consistentă. Un lingou de 2 grame costă 368 de lei (184 lei/ gram deci), în condiţiile în care cotaţiile BNR sunt de 130 lei/gram. Cu alte cuvinte, cu 40% peste cotaţiile oficiale. Cine cumpără 1 kg, are parte de un adaos mai mic (143 lei/gram e oferta), de numai 10%. Spre comparaţie, Piraeus vinde gramul de aur cu 167 lei (165 lei la cantităţi mari) şi îl răscumpăra de la cei care l-au păstrat în custodie în bancă cu 129 lei (o diferenţă de “numai” 22%). Am căutat lingouri de aur de 2 grame pe coininvestdirect.com, un comerciant tradiţional de lingouri şi monede in Europa. Am găsit la 68, 26 euro, adică 303 lei (150 lei pe gram), mai ieftin ca la BCR sau Piraeus.

Spre exemplu, cine ar dori să cumpere 10 monede de jumătate de uncie de aur (Vienna Philharmonic) de la coininvestdirect ar obţine un preţ de 5036 euro, la care se adaugă costurile de transport pentru România de 29 euro, în total 5065 euro. La BCR, care are aceleaşi monede în ofertă, 10 dintre ele costă 23860 lei, adică 5361 euro, cu peste 280 euro în plus (putem include la costurile coininvestdirect şi transferul bancar, aproximativ 15 euro). Se poate şi mai ieftin, la aurargentum.de, un furnizor din Germania care livrează şi în România, o monedă de jumatate de uncie din exemplul de mai sus costă 491 euro.

Banii “buni” din depozite iau locul banilor “răi” din creditele neperformante

eful supravegherii din BNR spune textual: banii trimişi afară de bănci provin din depozite şi nu din rambursări de credite. Ce mare scofală de vreme ce bilanţul nu se schimbă cu nimic, o datorie (la banca-mamă) fiind înlocuită cu alta (la deponenţi)? Problema este că bună parte din credite (21%) sunt “proaste” şi irecuperabile.

La sfârşitul săptămânii trecute, Nicolae Cinteză, şeful supravegherii din BNR relata că “verificari recente pe care le-am facut in sistemul bancar (…) arată că banii plecau prea rapid în afară în condiţiile în care creditele nu se rambursau în acelaşi ritm. Adică banii trimişi în afară proveneau nu din rambursări de credite ci din surse interne atrase (…). Mi-aduc aminte că la analiza din septembrie, aveam o scădere a surselor externe de vreo 5 miliarde si ea era realizate din surse interne-4 miliarde iar un miliard provenea din trecerea de la RAS la IFRS”.

Cu alte cuvinte, o bună parte din banii românilor atraşi în depozite, uneori în urma unor campanii agresive de promovare (Alpha Bank derulează chiar în acest moment o astfel de campanie denumită…”pune de-o parte şi pleci departe!”), iau drumul băncilor-mamă pentru a stinge datoriile din perioada de boom al creditului, când se acordau finanţări pentru “extinderea cotei de piaţă” a fiicei.

Ce e rău în asta? “Cred că e chiar mai sigur din perspectiva bilanţului, se înlocuieşte o datorie cu scadenţa mai mare, cu una mai redusă (depozitele sunt pe câteva luni), un împrumut extern cu unul intern. Oricum, bilanţul se conservă. Apoi, nici nu se pot returna linii de finanţare cu scadenţa mai mare de 2 ani, pentru aceastea nu s-a constituit rezervă minimă şi nu pot fi rambursate înainte de scadenţă” ne-au declarat surse din mediul bancar.

Problemele apar însă în momentul în care banii “buni” din depozite înlocuiesc banii “răi” din creditele neperformante (peste 21% din total în prezent). Banca-mamă încasează în avans sumele din rambursarea împrumuturilor ca şi cum aceasta ar fi date înapoi integral, banca-fiică îşi va marca la un moment dat o gaură pe care o va astupa fie Fondul de Garantare, fie…bugetul public (ne vine greu să credem că băncile-mamă îşi vor mai spriji sucursalele şi filialele). Cu alte cuvinte, o operaţiune care nu afectează bilanţul, dar afectează stabilitatea sistemului financiar. Nici argumentul imposibilităţii rambursărilor resurselor cu maturitate de peste 2 ani nu are darul să liniştească de vreme ce se poate jongla uşor cu refinanţările şi rescadenţările (un credit pe 10 ani se poate transforma la nevoie în unul pe 2 ani).

Altă concluzie care se desprinde din declaraţia domnului Cinteză este că în vreme ce resursele interne merg în rambursarea liniilor externe de finanţare, nu mai are rost să aşteptăm relansarea creditării. Cum băncile nu ştiu cum să mai strângă bani mai repede pentru a-i trimite afară înainte de marcarea unor pierderi, nu vor accepta ca aceştia să fie direcţionaţi spre piaţa internă (cu excepţia unor sume modeste) pentru a finanţa consumul sau producţia autohtone.

Bitcoin, "aurul electronic", o bulă de manual

Nu de puține ori, frenezia legată de evoluția parabolică a prețului unui activ a atras în joc o mulțime de amatori de îmbogățire rapidă care n-au ratat ocazia să-și toace rapid banii.cIar evoluția bitcoin are toate ingredientele pentru o bulă autentică, pe ultima sută de metri: prețul monedei electronice a explodat în noiembrie, de la aproximativ 200 dolari ajungând acum (3 decembrie) la aproape 1.200.
 
Nu e nici măcar “fuga” de banul de hârtie, aurul s-a ieftini în aceleași interval cu 100 dolari/uncia.
 Ce este bitcoin și pe ce se bazează speculația cu această monedă? Bitcoin reprezintă o monedă virtuală obţinută ca răsplată pentru efectuarea unor sarcini pe computerul personal (“minerit”), ce oferă apoi deţinătorilor posibilitatea de a face schimb de credite pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Nu sunt emişi de o bancă centrală, numărul lor este fix si de aici isteria “sunt prea puțini, merită mai mult într-o vreme în care băncile centrale tipăresc bani”. Cam tot așa se spunea și în urmă cu mai bine de un an, când argintul atingea 50 de dolari/uncia și aurul tindea spre 2.000 dolari/uncia. De atunci metalele prețioase s-au dezumflat iar amatorii de speculații de zile mari s-au orientat spre altceva. 
 
Un ajutor nesperat l-au primit la sfarsitul verii chiar de la oficialii germani. Moneda virtuală a fost recunoscută de Ministerul german de Finanţe ca unitate de cont, ceea ce înseamnă că poate fi utilizată în scopuri comerciale şi fiscale, relata CNBC. O unitate de cont permite realizarea de comparaţii în timp a valorii unor bunuri sau servicii şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice şi poate fi reprezentată de o monedă fără existenţa fizică a acesteia. Bitcoin au fost apoi incluși în noiembrie într-un indice tranzacționat la bursele din China, un mare furnizor chinez de telefoane mobile a acceptat plata în bitcoin în cadrul unei promoții, iar cotațiile au decolat brusc.
 
Sfatul nostru? Dacă ați ratat raliul bitcoin, rămâneți pe margine și contemplați spectacolul. Pentru orice creștere parabolică vine un moment în care corecția este la fel de abruptă.  

Teoria “mulți, dar proști” e contrazisă în practică

Grupurile nu trebuie să fie conduse de genii pentru a fi inteligente. Un grup suficient de numeros și eterogen, în condiții de independență decizonală, se va descurca mai bine decât marea majoritate a membrilor săi luați individual. Care sunt consecințele în politică și economie?

În “Înțelepciunea mulțimilor”, o carte care a făcut vâlvă în urmă cu câțiva ani, James Surowiecki afirmă că deciziile grupului sunt superioare celor ale indivizilor izolați, oricât de răsăriți intellectual ar fi aceștia, dacă se asigură diversitatea și independența opțiunilor pentru că “cele mai bune decizii colective sunt produsul dezacordului și competiției și nu al consensului și compromisului”. Evident, cand vorbim despre deciziile grupului ne referim la media deciziilor individuale si nu la decizia majoritatii membrilor grupului.

Surowiecki, editorialist la The New Yorker, include în accepțiunea de grup și jucătorii la bursă, angajații unei corporații, electoratul unui district, etc. Pentru a obține decizii de calitate e suficient ca membri grupului să poată delibera și decide fără a fi influențați. Nu e nevoie nici măcar de asigurarea unui nivel ridicat de comunicare între aceștia, prea multă comunicare ducând la scăderea nivelului de inteligență colectivă crede Surowiecki care subliniază că în cazul grupurilor mici există riscul unei diversități reduse de idei și atingerea consensului, ceea ce influențează calitatea deciziilor, iar în cazul grupurilor mari există neajunsul gestionării procesului de adoptare a unei hotărâri. Nu voi insista asupra exemplelor numeroase cu care își ilustrează teoria autorul-cartea merită citită pe îndelete-ci asupra posibilelor implicații ale sale în viața noastră de zi cu zi, în economie, politică, afaceri.

Scepticii ar putea să demoleze teoria lui Sorowiecki cu exemple ale bulelor recente din România-imobiliară, bursieră (2005-2007), cu deciziile luate în alegerile locale și generale, etc. Nu se poate vorbi de înțelepciune în felul în care s-au supraîndatorat românii, mai ales când euro era 3 lei, nici modul în care s-au cumpărat cu entuziasm garsoniere de 70.000 euro în Militari sau acțiuni SIF Oltenia la 5 lei în 2007 nu denotă inteligență. Ca să nu mai vorbim de felul în care se rotește incompența la varful structurilor de decizie alese la fiecare ciclu electoral.

Au fost însă întrunite toate condițiile pentru obținerea unor decizii deștepte?  A existat independență, contradicție, dezbatere reală și lipsa unor tentative de influențare discretă sau directă? Bulele se caracterizează printr-un relativ consens. Marea majoritate crede că prețurile nu pot decât să crească iar tocmai existența unei astfel de majorități trebuie să reprezinte un semnal de alarmă. N-au existat voci critice, experți de altă părere iar media era focalizată pe exemplele de succes (se insista pe investitorii care cumpărau, nimeni nu cerea părerea celor ce vindeau în anii de boom). Ce putea ieși de aici?

Iar în ceea ce privește politicul, lipsa alternativelor reale (vezi condițiile impuse la înființarea unui nou partid) este un obstacol în calea obținerii unor decizii de calitate la fel de mare ca mita electorală practicată prin provincie, partizanatul media, demagogia și proasta calitate a dezbaterilor electorale. Ce poate ieși bun din consensul la nivelul electoratului că “toți sunt o apă și-un pământ”, “toți fură și mint”?

Nici cu deciziile clasei politice din ultimii 20 și ceva de ani nu ne putem lăuda. S-au obținut însă în condiții de reală dezbatere în care să fie implicați cât mai mulți actori cu putere de decizie, tolerare a contradicțiilor și disputelor sau și-a impus punctul de vedere “șeful suprem”, liderul de necontestat al coaliției la guvernare, indiferent cum s-a numit acesta (Ceaușescu, Iliescu-pe partea politică, Năstase-pe cea economică, Constantinescu, Băsescu)? Nici în cazul USL n-ar fi motive prea mari de optimism, având în vedere aparenta împărțire pe sfere de influență a  deciziei politice și economice, dezbaterea reală pe chestiunile fierbinți fiind exclusă din peisaj. Va fi altfel de această dată?

Care e prețul corect al unei cărți?

 Știm, în mare, care sunt prețurile din librării. De regulă, cam 20-30 lei, în medie, pentru o carte de 200-300 pagini. Mai știm și prețurile la care se vindeau până de curând cărțile atașate ziarelor naționale (Jurnalul, Adevărul, România liberă)-nu mai mult de 15 lei (multe exemplare fiind cartonate). Care e prețul „corect”? Ne-am putea gândi că acesta se află la intersecția dintre prețurile subvenționate ale cărților împachetate în ziare și cele majorate cu marjă de profit a librarului. Iți propunem însă un alt punct de reper și totodată un pont pentru a achiziționa cărțile mai ieftin.

 

 Ai auzit probabil de cel mai mare mall de cărți on-line: elefant.ro. Pe Elefant majoritatea cărților au reduceri de 15-20% față de valorile la care le găsești în librării. Normal, de vreme ce costurile unui magazin electronic sunt cu totul altele decât în cazul unuia fizic, precum o librărie. Dacă vei cumpăra on-line o carte de 30 de lei, reducerea de 25% (7,5 lei) nu rezolvă mare lucru din cauza costurilor de expediție pe care nu le suportă clientul unei librării (aproximativ 8 lei prin curier). Dar dacă vei cumpăra mai multe, deja intri pe economii. Și acest lucru are două tăișuri: în librăria fizică vei putea să răsfoiești în voie cartea dorită, să te lămurești dacă te interesează sau nu. În cazul librăriei electronice acest lucru nu e posibil astfel încât riști să cumperi multe cărți care le-ai evita într-o librărie clasică după ce întorci câteva pagini. Cel mai bun mod de a face cumpărături inteligente de carte este să te duci într-o librărie, să răsfoiești în voie, să măsori de câte ori vrei calitatea și noutatea conținutului, după care să te întorci frumos acasă și să dai o comandă prin elefant.ro pentru a cumpăra câteva titluri (la o singură carte nu faci nici o afacere, cum spuneam). În acest fel vei reuși să faci ceva economii.

 

 N-am rezolvat însă întrebarea din start-care e prețul corect al unei cărți? Ei bine, înainte de Mihail și Gavril, elefant.ro a derulat o promoție-reducere de 40% la orice titlu! Ce părere ai, a fost o campanie de marketing care urmărea să crească vizibilitatea brandului elefant cu prețul vânzării în pierdere a unui număr impresionant de cărți? Sau a fost doar o campanie prin care Elefant își reducea la minimum (poate chiar până la zero) marja de profit pentru a deveni mai vizibil? Eu aș merge pe a doua variantă, ceea ce înseamnă că prețul corect pentru o carte este cel din campania Elefant dinainte de sărbătoarea amintită, la care am adăuga o marjă de profit decentă, de 5-10%. Nu ai decât să aștepți deci promoțiile care să ducă prețul cărților aproape de valoarea „corectă”.

Cât de mult poate influenţa BNR costurile creditului?

În 2013, Banca Centrală a tăiat 1,25% din dobânda de politică monetară. Indicatorul Robor a scăzut de la 6% la 2,6% dar dobânzile solicitate populaţiei la creditele de consum cu scadenţa între 1 şi 5 ani s-au redus cu mai puţin de 0,5%. Dovadă că politica BNR a ieftinit mai mult creditul…interbancar.

Potrivit datelor existente pe site-ul BNR, ratele dobânzilor practicate de instituţiile de credit pentru împrumuturile în lei acordate gospodăriilor populaţiei pentru consum, dezvoltarea afacerilor şi alte scopuri, cu scadenţa cuprinsă între 1 şi 5 ani, au scăzut de la 14,19% în ianuarie la 13,73 % în septembrie (cele mai recente date). Pe segmentul creditelor pentru locuinţe, scăderea este de la 8,8% la 7,1%.

Cum se observă, creditul de consum rămâne în continuare penalizat în timp ce creditul ipotecar (impulsionat de decizia unor bănci de a acorda credite “Prima Casă” doar în lei) şi cu garanţii mai sigure în dotare s-a ieftinit mai mult decât scăderea dobânzii de politică monetară.
Scăderea este însă mult mai spectaculoasă dacă ne referim la evoluţia Robor (dobânda solicitată la creditele acordate de bănci)-de la 6,03% în ianuarie Robor era ieri 2,59%.

Cu alte cuvinte, tăierea agresivă de dobândă din partea BNR în acest an (1,25%) a determinat o ieftinire de trei ori mai mare a creditelor interbancare (să nu uităm că în ultimele luni BNR a oferit împrumuturi fără limită de sumă băncilor), o scădere comparabilă cu mărimea ajustărilor dobânzii de politică monetară pe segmentul creditelor ipotecare în timp ce pe partea împrumuturilor de consum costurile rămân prohibitive, cu o scădere modestă a dobânzilor în condiţiile în care cele mai ieftine împrumuturi de acest tip pornesc în acest moment de la 10-11% dobândă (Robor la 3 luni plus 7-8%).

În aceste condiţii, BNR încearcă să dezlege punga băncilor cu promisiunea că va urma şi o reducere consistentă a rezervelor minime obligatorii. "Dacă este vorba de câmpul nostru de manevră, am zis că mai este încă ceva, cu definiţie restrânsă a politicii monetare, adică doar rata dobânzii. Dacă introducem şi rezervele minime obligatorii, mai este câmp bunicel" declara marţi Mugur Isărescu. În aceeaşi luare de poziţie,  Guvernatorul recunoştea parţial eşecul tăierilor de doândă în economia costului creditului (“prefer o întârziere din partea lor decât să coboare dobânzile şi apoi să revină sau să ia decizii ulterioare de creştere.

Pe orice canal de transmitere a politicii monetare, accept o anumită întârziere") şi lansa noi invitaţii pentru reluarea creditării la costuri rezonabile (“este în interesul băncilor să coboare cât mai repede şi până la nivelul la care cererea de credite se va revigora. Eu, personal, cred foarte mult că cererea scăzută a fost determinată şi de costul ridicat").

Vor fi băncile mult mai sensibile la eliberarea unei părţi a rezervelor în lei (cum România are vârf de plată în contul datoriei publice externe în 2014, e improbabil să se reducă rezervele în valută)? Aparent, primesc nişte bani pe care îi pot folosi pe termen lung, spre deosebirile de licitaţiile săptămânale Repo. Practic, resursele proaspete pot fi tentante pentru grupurile financiare care au început procesul de dezintermediere în România şi repatriază bani acasă.

Se pregăteşte isteria Romgaz. Câştiga cine iese la timp

„Perla coroanei”, „regina” companiilor de stat face ultimele repetiţii pentru a deveni publică prin listarea la bursă. E ultima fereastră pentru a fi evaluată la un preţ bun înainte că împuţinarea rezervelor să fie prea bătătoare la ochi. Pentru micii investitori, atraşi de sunetul trompetelor de marketing, marea provocare este să recunoască la timp vârful profiturilor Romgaz după liberalizarea preţurilor la gaze şi să-şi marcheze câştigul.

La sfârşitul acestei luni vom asista probabil la debutul ofertei publice de vânzare pentru 15% din acţiunile Romgaz. Aparent, doar motive de lăcomie pentru investitori: poziţie neameninţată pe piaţă (duopol), creşterea accelerată a preţului gazelor naturale în următorii 4 ani, fapt ce se va reflecta corespunzător asupra profiturilor companiei (contam pe lobby-ul OMV pentru că viitoarea redevenţa mărită să nu schimbe din 2014 fundamental acest lucru). Punctul slab? Împuţinarea rezervelor. Rezervele dovedite asigură producţia actuală doar 11 ani (62 miliarde metri cubi) iar tot ce s-a descoperit în ultimii 16 ani nu reprezintă decât 60% din producţia de 5,7 miliarde de metri cubi a anului trecut.

În pregătirea viitorului IPO deja au început să apară articole triumfaliste prin presă. „Romgaz deţine rezerve de 17 miliarde euro din care ar putea obţine profituri de peste 5 miliarde euro în următorii 10 ani” titra azi un ziar de specialitate. Fără să punem la îndoială calculele, să observăm că un profit de 5 miliarde euro în condiţiile în care statul vrea să strângă aproximativ 450 milioane euro pentru 15% din acţiuni (valoarea companiei ar fi în acest caz de 3 miliarde euro), nu e deloc rău. Dacă 75% din acest profit ar fi distribuit că dividende, ar însemna un câştig de 3,75 miliarde euro pentru investitori în următorii 10 ani, adică peste 120% din sumă investită în cadrul IPO-ului, la o inflaţie ce nu poate depăşi 30-40% aşa cum arată acum lucrurile. Cu alte cuvinte, îţi iei 80% din bani înapoi în termeni reali şi speri că după 10 ani compania să valoreze mai mult de 20% din capitalizarea sa la încheierea IPO-ului pentru a ieşi în câştig.

Scăderea în timp a valorii Romgaz pare dincolo de orice îndoială din moment ce România a atins „peak-gas”. Producţia de 5,7 miliarde de metri cubi din 2012 nu poate fi comparată cu cele 30 de miliarde de metri cubi din 1976, chiar şi luând în calcul că acum Romgaz împarte frăţeşte piaţa cu Petrom. Resursele de gaz ale României se împuţinează iar compania nu a alocat până acum fonduri pentru a se implica agresiv în explorări aşa cum a făcut Petrom în Marea Neagră. De pildă, potrivit datelor Romgaz, din 1997 şi până în prezent, toate resursele descoperite au însumat doar 3,8 miliarde metri cubi, cam 60% din producţia din 2012 a Romgaz şi asta în ciuda unei „rate de succes de 66% pentru lucrările de explorare finalizate”. O va face de acum încolo? Dacă da, asta înseamnă implicit dividende mai mici pentru acţionari.Va putea să renunţe însă bugetul de stat, tot mai hămesit în ultima vreme, la o felie consistentă din profitul Romgaz pentru a permite aşa ceva? Eu am serioase dubii. 

Până atunci însă, Romgaz va avea nişte ani buni pe măsură ce preţurile la gazele interne se liberalizează. O necunoscută rămâne valoarea redevenţei din 2014 dar aici trebuie să contam pe amicii de la OMV că vor şti să pună bine problema pe masa Guvernului. Până acum s-a promis „o medie europeana” pentru redevenţa la gaze, cu menţiunea că extragerile din Marea Neagră vor beneficia de un nivel mai redus al redevenţei pentru a motiva suplimentar companiile implicate în explorare şi exploatare (nu repet aici şablonul cu „independenta energetica” a României, fac alergie când mă gândesc că a fi independenţi presupune că vom cumpăra gazul...de la alţii). Oricum, Guvernul promite multe.

În concluzie, vor fi câţiva ani buni imediat după 2014-2015 (când preţurile la consumatorii industriali vor fi deja liberalizate total) şi asta se va simţi în profiturile şi dividendele Romgaz. Ar fi şi cea mai nimerită ocazie pentru a face exitul din această investiţie, bineînţeles dacă şi condiţiile de piaţă o vor permite corespunzător.  IPO-ul din noiembrie este un moment bun pentru intrarea în acţionariatul Romgaz, cu condiţia să nu va uitaţi acolo.

Oferta publică Romgaz presupune atât vânzarea de acţiuni pe piaţa locală, la BVB (probabil nu mai mult de 200 milioane euro) iar pentru restul împachetarea în certificate de depozit cu activ suport acţiunile din ofertă şi listarea la bursa din Londra. Suprasubscrierea va fi consistentă pe tranşa investitorilor mici, după modelul Nuclearelectrica (atunci s-au prins doar 17% din acţiunile subscrise) şi ar fi bine să va alocaţi din timp banii necesari (de exemplu, dacă vreţi să cumpăraţi de 1.000 de lei acţiuni, ar trebui să aveţi de-o parte cel puţin 7.000 de lei pentru ofertă). În funcţie de nivelul suprasubscrierii pe tranşa investitorilor instituţionali, preţul ar putea cunoaşte o evoluţie pozitivă încă din prima zi de tranzacţionare ceea ce face tentantă marcarea rapidă a profiturilor, cum s-a întâmplat cu ani în urmă la Transgaz, fără a mai aştepta deci efectele liberalizării preţurilor la gaze. 

De ce se grabeste Fondul Proprietatea? Se apropie o reducere rapidă a discountului față de activul net.

FP vrea să-și răscumpere 4,3% din actiuni pentru care se oferă să plăteasca 1 leu/acțiune, cu peste 30% mai mult decât prețul de la bursă înainte de aprobarea ofertei (se va derula între 15 octombrie și 4 noiembrie). Să te oferi să cumperi precipitat, și la un preț mai mare decât cel de pe bursă (nu se oferă măcar un interval de preț) denota disperarea fondurilor străine care au cumpărat acțiuni FP și care presează managerul să urce cât mai repede cotatiile. Recent   s-a derulat oferta publică pentru Nuclearlectrica și urmează pe repede înainte și cea a Romgaz. Discountul cu care se tranzacționează acțiunile FP față de activul net se va reduce deci urgent, sub 20% de la 35% în prezent, având în vedere valoarea de piață pe care o vor căpăta deținerile de la Romgaz și Nuclearelectrica (atenție, în 2014 va fi listată și Hidroelectrica!).

Or, ce urmărește un investitor când cumpără acțiuni la un fond închis? Discountul fată de activul net (la SIF Banat acesta e de pildă de 60%). Cu reducerea rapidă a acestui discount la FP, fondurile care dețin acțiuni acolo și marii investitori trebuie să își asigure repede un exit care să le permită să marcheze profiturile apropiate de valoarea din prezent (e posibil ca și Romgaz să fie evaluată de piață sub valoarea dini contabilitatea FP, cum s-a întâmplat și la Nuclearelecrica). Altfel, în momentul în care marea majoritate a acțiunilor valoroase din energie din portofoliul FP vor fi listate, al ce bun să mai cumperi acțiuni FP? Ca să-ți diluezi profitul cu impozitul de 16% pe dividende (FP dă dividende acționarilor din dividendele pe care le primește la rândul său de la companiile din portofoliu)?

IPO Adeplast. Își merită banii?

Compania a reușit să-și crească cotă de piață chiar și în perioada de criză, în ciuda contracției pieței construcțiilor. A făcut-o însă majorându-și semnificativ gradul de îndatorare iar în acest moment datoriile totale se apropie ca valoare de veniturile din exploatare. Dacă vreți imediat dividende și creșteri ale cotațiilor la bursă, Adeplast nu e pariul potrivit.

 

 Prima ofertă publică inițială de vânzare de acțiuni după mai bine de 5 ani la BVB merită un plus de atenție. Mai ales că Adeplast este un brand cunoscut pe piața adezivilor, mortarelor, termoizolațiilor și vopselurilor. Întrebarea la care vom încerca să răspundem mai jos nu este însă cât de serioasă sau solidă este afacerea în sine, ci cât de scumpe sunt acțiunile scoase la vânzare de astăzi și până pe 15 octombrie în cadrul IPO-ului?

 

 Ce sare în ochi în cazul Adeplast este valoarea mare a datorilor pe temen scurt și lung: cumulate reprezintă 138 milioane lei, la venituri din exploatare de 184 milioane lei și venituri totale de 191 milioane lei la nivelul anului 2012. Pe primele 6 luni din 2013, datoriile totale au urcat însă la 215 milioane lei (159 milioane reprezintă creditele, restul datorii comerciale). Profitul a fost de 16,1 milioane lei în 2012 (6 milioane în 2012 și 12 milioane lei în 2010). Compania a reușit o creștere remarcabilă de cotă de piață în anii de criză și lărgirea domeniului de activitate (a început să producă și polistiren, vopseluri) dar și datoriile au avansat corespunzător. De la 135 milioane lei în 2010 veniturile totale urcaseră la 191 milioane lei în 2012. În același timp, împrumuturile avansaseră de la 78,7 milioane lei la 112,6 milioane lei iar datoriile totale de la 88 la 138 milioane lei.

 

 Adeplast a mai avut ocazia să se listeze la bursă în 2008 dar atunci fondatorul sau, Marcel Barbut, a renunțat în ultimul moment.Acum, pe fondul atingerii unor limite de creditare în relația cu băncile, acesta pare să fi descoperit că împrumutul de la acționari nu costă totuși pe nimic iar bilanțurile companiei pot arată brusc mai bine după o infuzie de minim 58 milioane lei (o părere personală).

 

 Prețul la care sunt oferite acțiunile noi variază între 3,52 și 4,06 lei acțiune iar pachetul scos la vânzare este de 16,5 milioane acțiuni noi (compania are în acest moment 33 milioane de acțiuni, cu valoare nominală de 0,1 lei). Destinația sumelor: construirea unei fabrici de vată bazaltica, produs care în România se aduce doar din import (construcția începe în 2014 și va dura în cel mai fericit caz până în 2015, deci acționarii nu vor simți efectele majorării de capital prin creșterea profitului companiei cel puțin 2 ani). 

Cât de mare va fi creșterea de profit după și la ce câștiguri ar trebui să se aștepte cei care cumpără începând de azi acțiuni? Greu de spus, ne putem raporta însă la afacerea din prezent si marjele ei de profit, fără vată bazaltica în portofoliul Adeplast. La 16,1 milioane lei profit, câștigul pe acțiune este de 0,48 lei. Dacă s-ar conserva câștigul pe acțiune din 2012, cine da 3,52 lei în oferta publică cumpără de 7,3 ori profitul aferent unei acțiuni (sau de 8,4 ori la un preț de subscriere de 4,06 lei/acțiune). Problema este că în 2013 datoriile au săltat binișor față de 2012 (de la 138 la 215 milioane lei) iar veniturile din exploatare pe primele 6 luni au urcat mai modest, de la 78,5 la 103 milioane lei.Există și avans al profitului la semestru, de la 4,3 în 2012 la 7,1 milioane lei în S1 2013, dar nu ne-am entuziasma prea tare în acest caz având în vedere pregătirea societății pentru listare și cosmetizările care se mai fac în acest context.

 

 Una peste alta: o societate dinamica, un fondator care își știe bine meseria și păstrează încă entuzismul tinereții dar și datorii mari la activ și necunoscutele care rezultă din lipsa unei poziții de monopol pe piață (dacă fac și alții fabrici de vată bazaltica, dacă se ascute concurența pe piața mortarelor și termoizolantelor, etc?). Prudența trebuie să fie deci cuvântul de ordine pentru micii investitori, mai ales că cei cu resurse limitate trebuie să aleagă între oferta Adeplast din octombrie și cea a Romgaz din noiembrie. 

 

 Paradoxal, poate fi insa o ocazie bună de speculat, având în vedere discountul de 3-4% oferit micilor investitori (15% este transa lor) și intenția companiei de a apăra prețul la care se încheie oferta la bursă timp de 30 de zile (se va aloca 10% din ofertă pentru cumpărări de acțiuni astfel încât cotația bursieră să nu coboare sub prețul din ofertă în acest interval).

Coincidențele care ne pigmentează viața

Un viitor consilier de stat face sondaje oportune despre Roșia Montană, un șef de bancă centrală în pierdere de popularitate descoperă tentațiile argoului, un porumbel devine agent electoral și un fost pilon al guvernelor PDL da cu subsemnatul la DIICOT. Pur și simplu, coincidențe. 
  
 Aprobarea proiectului de lege privind Roșia Montană în Guvern a coincis întâmplător cu un sondaj de opinie realizat de Sociopol și preluat generos de presă din care aflăm că majoritatea românilor (peste două treimi) sunt de acord cu exploatarea. De fapt, sunt de părere doar că „autoritătile ar trebui să susțină proiectul”. Sondaj „închis”(respondentul alege dintre variantele de răspuns oferite și nu își formulează singur părerea), realizat prin telefon. Am încercat să cer mai multe detalii despre sondaj, mă interesa cine l-a comandat, cum a fost construit, etc. Mirel Palada, părintele Sociopol, mi-a spus în prima fază că finanțarea venea de la Fundația Multimedia (directorul său executiv, Dan Sultanescu, este consilierul de imagine al Premierului, după cum relata într-un editorial patronul Evenimentului Zilei, Dan Andronic). Apoi a revenit, și-a cerut scuze pentru greșeală (cu fundația Multimedia lucrase pe alte proiecte) și a indicat sursa sondajului: b365.ro, un site cu informații pentru bucureșteni (spectacole, administrații financiare, taxiuri, cluburi, cafenele, etc). De ce un astfel de site utilitar și de divertisment (un fel de „Sapte Seri”) ar baga bani pentru a afla părerea românilor despre gazele de șist și Roșia Montană exact în preajma momentului când RMGC vedea în sfârșit luminița de la capătul tunelului? Concidentele merg însă mai departe, la câteva zile, Mirel Palada, a fost înrolat la Guvern pe post de consilier pentru strategii guvernamentale. Părerea sa despre contestatarii proiectului Roșia Montană fusese exprimată limpede într-un interviu pentru blogul „pe surse”, cu câteva zile înainte. „Sunt puțini și constanți. Îi știm... toate grupurile acestea de ecologiști, stângiști, anti-capitaliști, anti-mondialiști de mult sunt împotriva acestui proiect. E o mană de oameni, dar o mană de oameni vocală care evident că încearcă să atragă prozeliți. Îi vedem acum încercând să facă lucrurile acestea in mediile on-line, este o mare dezbatere pe Facebook și dacă îi citești ai impresia că e sfârșitul Pământului, dar când colo îti dai seama că sunt destul de puțini cei care susțin mișcarea asta”. În ultima vreme, publicitatea proiectului Roșia Montană a devenit mai insidioasă-în loc de clipuri și machete vizibile, advertoriale nemarcate (vezi reportajele de ziua Minerului). Sau e doar o coincidență? 

„Am înebunit populația, nu ne mai crede, iar o frecam!”Daca n-ați ști cui îi aparține afirmația pe cine ați indica drept sursă? La prima strigare, eu aș ocila între Traian Băsescu și Sorin Oprescu. De fapt, era vorba de Mugur Isărescu, vorbind despre politicile structurale la un seminar. De câte ori l-ați mai auzit pe Isărescu, sau orice alt bancher, exprimându-se în termenii ăștia? Fără să existe în plus o încărcătură emoțională puternică în contextul respectiv? Numărul contestatarilor lui Mugur Isărescu este însă în creștere iar unii provin chiar din mediul bancar (Florin Catu și Lucian Isar sunt cei mai vocali), popularitatea sa a fost afectată de declarațiile în favoarea menținerii clauzelor abuzive în contractele de credit iar o schimbare de „look” și limbaj ar fi ingredientul de care are nevoie Guvernatorul BNR pentru a recâștiga simpatia electoratului („frecatul” lui Mugur Isărescu seamănă aici cu dansul de urs siberian a lui Eltsin în campania electorală din Rusia sau cu un mai recent „dragă Stolo”). Iată deci și exprimările colorate. Ce coincidență! Pentru Isărescu, în condițiile în care din 2015 intră în vigoare noile reglementări privind băncile cu probleme (vor fi salvate după model cipriot, cu banii deponenților), o retragere oportună spre politică la finalul mandatului de anul viitor este posibilă (o anumită parte a „dreptei”are nevoie de un candidat) iar asta înseamnă că vom mai auzi și alte mostre de limbaj „popular”si de hahaieli icnite care să umanizeze personajul. 
  
 Contestatarii lui Traian Băsescu au subliniat de multe ori că justiția și mai ales DNA-ul acționează ca un instrument demolator la adresa adversarilor acestuia dar se comportă cu timiditate când vine vorba de prieteni și aliați. Coincidență, avem începerea urmăririi penale a lui Adrian Videanu și Varujan Vosganian pentru subminarea economiei naționale, deși sesizarea vine de la DIICOT și nu de la DNA. O altă coincidența care are legătură cu Traian Băsescu și...mitologia s-a produs însă când acesta a devenit un foarte mediatizat bunic. Un porumbel alb a zăbovit o oră pe aerul condiționat de la rezerva spitalului unde născuse Eba după cum aflăm din reportajul cancan.ro preluat cu generozitate de B1 TV. Asta îmi amintește de mitologia creață în jurul liderilor nord-coreeni, care au parte la naștere de tot soiul de coincidențe fericite. De pildă, la nașterea lui Kim Jong-îl pe cer a apărut un curcubeu și o stea strălucitoare iar la moartea acestuia, un cocor a făcut de trei ori înconjurul unei statui a merelui om, „dând impresia că plânge”. Coincidențele noastre sunt totuși lipsite de anvergură față de cele 911 zile care au separat atentatul din 11 martie 2004 de la Madrid, în care au murit 199 de oameni din cauza unor bombe plasate în trenuri, de cel din 11 septembrie 2001 („nine eleven-9/11”, turnurile gemene) din SUA.  

Oferta Nuclearelectrica: cât de atractiv e preţul acţiunilor?

Din 9 septembrie puteţi cumpăra acţiuni Nuclearelectrica în cadrul unei oferte publice. Societatea are active valoroase dar obţine profituri mici-cel estimat pentru 2013 reprezintă mai puţin de 5% din capitalizarea companiei după listarea la bursă. Cel mai mare avantaj: profitul poate creşte după liberalizarea totală a pieţei energiei (2017). Cel mai mare risc: un scenariu gen Fukushima.

Cine cumpără acţiuni în cadrul unei oferte publice se gândeşte de regulă la două lucruri: preţul acestora ar trebui să aibe o traiectorie ascendentă iar dacă n-o face măcar să-şi recupereze o parte din bani din dividende. Dacă în cea ce priveşte traiectoria cotaţiilor după listare nu ştim nimic, vestea proastă este că dividendele potenţiale sunt cam neatractive pe termen scurt. În primele 3 luni din 2013 compania a obţinut, conform prospectului de emisiune,  un profit net de 146 milioane lei (faţă de unul brut de 126 mililoane lei estimat pentru acest an), dar scăderea rezultatului obţinut în primul trimestru faţă de profitul bugetat sau cel realizat în final nu e o noutate (în 2012, de la un profit de 69 milioane lei în primul trimestru s-a ajuns la doar 30 milioane lei la finalul anului). Explicaţia pare să vină din ritmicitatea activităţii-în mai au loc revizii şi cheltuielile de repornire afectează rezultatele financiare. Una peste alta, raportat la cea mai mică valoare de subscriere (11,2 lei/acţiune), profitul net estimat de companie pentru 2013 n-ar reprezenta decât 3,8% din acesta, iar în condiţiile unei distribuţii de 50% din profit spre fondul de dividende, randamentul investitorului din dividende ar fi de numai 1,9%.

S-ar putea îmbunătăţi pe parcurs? Societatea vinde în prezent 50% din producţie pe piaţa reglementată faţă de 70% în 2012. O creştere de 20 de procente a produs un avans al profitului de la 30 la 105 milioane lei (am transformat în net profitul brut de 126 milioane estimat pentru acest an). Judecând liniar (desi extrapolarile liniare nu sunt cele mai fericite!), la o majorare de la 50 la 100% a cotei vândute pe piaţa concurenţială (se va întâmpla în 2017) ar putea urca profitul cu aproape 190 milioane lei ajungând per total la aproape 300 milioane lei. În acel caz fericit, profitul societăţii ar fi deci de 9-12 ori mai mic decât valoarea de piaţă a companiei raportată la cele două preţuri de subscriere (11,2 lei şi 15 lei/acţiune). Asta echivalează cu un PER (raportul preţ/profit) similar, cam mare pentru o companie de utilităţi (de exemplu Transgaz are un PER de 6,7). Evident, lucrurile pot merge şi mai bine-profitabilitatea companiei se poate îmbunătăţi, dar şi mai rău. Iar cel mai negru scenariu care se poate imagina pentru o centrală nucleară este precedentul Fukushima (Doamne Fereşte!). Să mai spunem că pentru micii cumpărători de acţiuni (maxim 15.000 acţiuni cumpărate) valoarea investiţiei este cu aproximativ 8% mai mică decât pentru marii investitori, având în vedere discountul oferit în primele 3 zile de subscriere (vor cumpăra la 92% din preţul la care se închide oferta).

Acţionarii străini îşi retrag banii, deponenţii români acoperă pierderile

Şeful supravegherii din BNR, Nicolae Cinteză, a anunţat că 25% din banii cu care băncile-mamă au finanţat bula creditului din România (5 miliarde euro) au fost scoşi în ultimele 18 luni. Mişcarea se suprapune cu o nesperată intrare pe profit a multor bănci locale. BNR se teme că resursele atrase din piaţa internă pe viitor ar urma să acopere mai mult provizioanele pentru creditele neperformante decât finanţarea economiei.

Nu faptul că 5 miliarde euro au luat drumul acţionariatului străin surprinde cel mai tare-“dezintermedierea, reducerea expunerii, este caracteristica momentului pentru toate pieţele emergente, nu doar a României”este de părere analistul Florin Câţu-ci constatarea că nivelul provizioanelor este, oarecum, negociabil. “La un grad redus de acoperire (a creditelor neperformante cu provizioane) va trebui să reacţionăm, mergând până la interdicţia de a mai atrage resurse locale” spune Cinteză într-un interviu pentru Ziarul Financiar, remarcând că în prezent acesta este “bunicel” (62%) iar băncile cu mai puţin de 50% sunt în vizor. Asta pentru că se considera că regulile de provizionare erau bătute în cuie şi un credit neperformant trebuia acoperit în propoprţie de 100%, nu 62%, nici 50% sau oricare alt procent. Provizionarea generoasă era necesară pentru a dormi mai liniştiţi în persectiva schimbării legislaţiei europene în ceea ce priveşte băncile cu probleme, din 2015 acestea urmând să fie salvate după model cipriot, cu implicarea acţionariatului şi deponenţilor cu mai mult de 100.000 euro. Să punem în acest context creşterea peste aşteptări a profiturilor unor bănci de top în 2013 în condiţiile în care rata creditelor neperformante continuă să urce (a depăşit 20% în prezent)? De exemplu, BCR a încheiat 2012 cu o pierdere de 277 milioane euro dar după primul semestru din 2013 avea un profit de 126 milioane euro (şi o scădere a activelor de 5%). BRD a anunţat un profit de 14 milioane euro după primul semestru în condiţiile în care gaura la finalul lui 2012 era de 75 milioane euro. Se vor declara pe scară largă împrumuturile neperformante credite în regulă pentru a se debloca fonduri din provizioane ce urmează să fie expediate băncilor-mamă, sub o forma sau alta (rambursare anticipată de linii de finanţare, dividende, etc)? Asta pentru că se pare că retragerile nu se vor opri aici. “Procesul de deleveraging nu este finalizat, ba chiar se va accentua pentru că băncile-mamă îşi cer banii înapoi” subliniază Cinteză. Graba pare mai greu de înţeles de vreme ce băncile locale au primit înapoi de la BNR o parte din rezervele minime obligatorii în valută (nivelul s-a redus de la 40% la 25%) la începutul crizei, ocazie cu care România a acceptat un împrumut de la FMI pentru a umple golul astfel creat în conturile băncii centrale. Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului BNR, nu a putut fi contactat pentru a oferi detalii suplimentare legate de dimensiunea dezintermedierii, sursa fondurilor destinate băncilor-mamă, etc.

 O economie sugrumată

Cu o retragere accelerată a fondurilor băncilor-mamă, băncile locale vor trebui să se bizuie pe resurse interne (depozite, emisiuni de obligaţiuni) pentru a strange bani de provizioane şi pentru a avea cu ce să finanţeze economia. Cam greu de crezut că se poate face asta în condiţiile în care dobânzile sunt în scădere iar populaţia şi agenţii economici nu au de unde să economisească accelerat. Cel mai probabil, puţinele resurse atrase vor merge în principal spre acoperirea găurilor din bilanţuri iar economia va suspina mai departe că împrumuturile bancare sunt scumpe şi greu de obţinut.

România, o democraţie “închisă”. De ce se nasc şchioape alternativele la actuala clasă politică

Condiţiile impuse la înfiinţarea unui partid în România îngreunează deliberat apariţia unei forţe politice noi, care să ajungă în Parlament printr-o iniţiativă civică şi nu remorcată de un personaj “providenţial” intens mediatizat şi împinsă din spate de finanţatori obscuri. Cumulativ, e nevoie de minim 25.000 de membri (care să vina din cel puţin 18 judeţe), un prag electoral de 5% şi de o “garanţie” de 5 salarii minime brute pe economie per candidat (3.750 lei în prezent), bani care se returnează în final numai formaţiunilor cu minim 2% din voturi la nivel naţional. 

Într-o excelentă analiză publicată în “Argumente şi Fapte” (“Democratia buzunarelor adanci”), Lucian Sârbu pune lupa pe viciile democraţiei româneşti, cea mai restrictivă din Europa în ceea ce priveşte accesul în Parlament a noilor formaţiuni politice.

Cele mai multe ţări europene permit înfiinţarea unui partid cu câteva zeci sau sute de membri. România este singura cu ştacheta ridicată la 25.000 de membri fondatori (sociologul Barbu Mateescu a deschis primul discuţia pe blogul sau despre caracterul “închis” al democraţiei româneşti, observând că de la 251 de membri după Revoluţie, înfiinţarea unui nou partid a fost apoi condiţionată de existenţa a 10.000 membri în 1996 şi 25.000 în 2003). În comparaţie cu populaţia României, doar Portugalia (minim 7500 de membri) şi Finlanda (minim 5000 de membri) ar ridica obstacole asemănătoare, cu deosebirea că acolo nu există condiţionarea răspândirii relativ uniforme la nivel naţional, remarcă autorul, ceea ce blochează accesul unor formaţiuni care ar reprezenta interese locale sau regionale (de pildă, un partid care să lupte împotriva exploatării gazelor de şist din zona Constanţa ar strânge poate 25.000 de aderenţi locali dar ar trebui să-şi asigure mii de suporteri şi în restul judeţelor pentru a se putea înfiinţa).

A două barieră este pragul electoral de 5%, cel mai ridicat din Europa (doar câteva ţări europene folosesc limita de 5%, mai mult găsim însă în Turcia-10% şi Rusia-7%). În sfârşit, există depozitul electoral pe care fiecare partid trebuie să-l depună înainte de alegeri la CEC-este vorba de 5 salarii minime brute pe economie de candidat (2.260 de salarii minime pentru partidul care vrea să aibă liste complete, adică 1,582 milioane lei pentru 452 candidaţi la alegerile parlamentare din 2012). Suma se returnează doar partidelor care au luat minim 2% din voturi la alegeri, în caz contrar se opreşte la bugetul de stat.

Analiza lui Lucian Sârbu radiografiază sistemele electorale din cele 27 de state UE şi ajunge la concluzia că “in 15 state nu e nevoie de nici un fel de depozit electoral, partidele fiind libere să participe la alegeri fără nici un fel de restricţii; în alte 12 state raportul dintre depozitul electoral maxim necesar şi salariul minim (suma necesară unui partid pentru a se prezenta cu liste complete, n.n) variaza între un minim de 3,9 în Austria şi un maxim de 275 de salarii minime în Marea Britanie (dintre vecinii noştri Ungaria si Polonia nu au depozite electorale, in Cehia e nevoie de 226 salarii minime iar in Bulgaria de 31,6). România, cu cele 2260 de salarii minime, reprezintă un caz special în interiorul Uniunii Europene”. România seamănă însă mai mult cu Ucraina (2000 de salarii minime/partid), Tadjikistan (87 salarii minime/candidat), Kazahstan (15 salarii minime pentru fiecare candidat).

În viziunea lui Lucian Sârbu sistemul electoral din România a făcut din condiţiile gradual impuse noilor formaţiuni un test de eligibilitate şi nu unul de seriozitate cum părea la un moment iar asta este una din cauzele dezinteresul cetăţenilor faţă de alegeri (oferta electorală slabă, toate partidele existenţe s-au perindat la Guvernare fără mari realizări). Iar demobilizarea se produce nu doar în rândul electoratului ci şi al micilor partide care sunt obligate sa-si blocheze mare parte din resurse (in final riscand sa le piarda) in depozitele elecrorale in loc sa le foloseasca pentru promovare (Lucian Sârbu a calculat că s-ar fi putut achiziţiona 250-300 de minute de publicitate electorală la o televiziune electorală cu echivalentul a 1,58 milioane lei). “Sistemul e cu atât mai pervers cu cât, prin intermediul mass-media, le inculca oamenilor ideea că de fapt ei sunt vinovaţi de faptul că nu vin la vot, nu politicienii, vorbindu-se ritos chiar de votul obligatoriu” subliniază autorul. Mai nou, vorbim cu ocazia elaborării noii Constituţii de dreptul Parlamentului de a respinge iniţiative vizând organizarea referendumului naţional, încă o dovadă a caracterului închis al democraţiei autohtone.

Atitudinea lui Vasile Blaga, de a nu ataca frontal USL, devine perfect raţională dacă ţinem cont de impermeabilitatea actualei clase politice. Cât timp votul este mai mult negativ decât selectiv ("cum tot n-am cu cine să votez, mă limitez să votez împotrivă cuiva”), până la urmă PDL ar putea fi readus la putere de exasperarea împotrivă USL şi nu de propriile merite. Partidele care ar putea să intre totuşi în Parlament vor fi tributare modului în care s-au constituit şi au strâns banii pentru depozitele electorale şi campaniile de promovare, fiind anexe ale grupului de interese care le-a propulsat sau SRL-uri de făcut bani din adeziuni.

De altfel, partidul televiziune PP-DD a fost închis după alegeri (înainte s-ar fi riscat victimizarea sa) poate şi pentru a nu reprezenta un model de business electoral. Construit în jurul personalităţii lui Dan Diaconescu, cu promovarea asigurată de televiziunea acestuia, PP-DD a făcut rost de fonduri vânzând pur şi simplu locurile eligibile pe liste. Alt partid-televiziune, Partidul Conservator, dependent de finanţarea familiei Voiculescu, evită să concureze singur refugiindu-se în aliante (n-a beneficiat niciodată de aura unui partid “anti-sistem” şi nici de portavocea unui personaj providenţial aşa că are priză redusă la electorat) , la fel UNPR-ul, partid "nou" dar fără legitimarea votului popular, nu trece de confruntarea cu electoratul şi trebuie să se strecoare în Parlament pe listele altora.La fel partiduleţele care au intrat alături de PDL în “marea reconstrucţie a dreptei” la ultimele alegeri (Forţa Civică, Noua Republică, PNT-CD).

ARD-ul a fost alianţa dintre un partid care nu vroia să piardă voturi (PDL) şi câteva partide de buzunar care ştiau că nu pot rupe suficiente de la el pentru a intra pe cont propriu în Parlament. PNG lui Gigi Becali a dispărut când fondatorul mesianic a plecat odată cu finanţarea. Partidul România Mare (cu lider providenţial dar fără finanţatori şi portavoce mediatică) şi Partidul Ecologist (purtătorul unui mesaj familiar multora dar fără lider de marca şi oameni cu bani în spate) n-au reuşit nici măcar să aibe liste complete în 2012-PRM a avut candidaţi în 286 de colegii din 452 iar PER în 177 de colegii; ambele partide au pierdut banii din depozitele electorale nereuşind să treacă de 2% din voturi după cum observă Sârbu. În sfârşit, nou-apăruta Mişcare Populară are şanse să între în Parlament remorcată de actualul preşedinte, cu suportul mediatic şi banii unei părţi a finanţatorilori PDL, pe vremea când acesta răspundea ordinelor lui Traian Băsescu.

Concluzii? Le formulează foarte bine Lucian Sârbu, care speră că ajutorul pentru reformarea sistemului să vina până la urmă din partea UE chiar dacă vocile care ar trebui să atragă atenţia în Parlamentul European asupra condiţiilor impuse unui candidat no-name în România faţă de celelalte state europene apartin reprezentanţilor partidelor care n-au nici un interes să facă scandal pe tema asta (la Curtea Constitutionala, prin invocarea libertatii de asociere viciate, sperantele sunt slabe avand in vedere pe cine reprezinta judecatorii de acolo, n.n).

"Pentru ca sistemul să poată fi schimbat din interior, atunci accesul în interiorul sistemului ar trebui să fie îndeajuns de facil încât o forţă politică novatoare şi bine intenţionată să poată face corecturile necesare pe legile care guvernează câmpul politic, pentru ca democraţia de la Bucureşti să devină mai deschisă decât este acum. Ceea ce nu e cazul, tocmai fiindcă nu vorbim de un acces facil. Povestea frumoasă a democraţiei româneşti, începută într-o după amiază călduţă de decembrie 1989, cu partide născute pe stradă, din dorinţa oamenilor simpli şi lipsiţi de alte mijloace materiale în afara entuziasmului, s-a transformat încetul cu încetul într-un sistem obscen de tip oligarhic. Vinovate de acest lucru sunt toate partidele şi coaliţiile care s-au perindat la guvernare, pentru că toate au mai pus o cărămidă la obscenitatea sistemului: unii au mărit pragul electoral, alţii au înăsprit condiţiile de formare a unui partid, alţii au introdus depozitul electoral etc. Modificările au fost făcute încetul cu încetul, progresiv, pe parcursul a două decenii, probabil pentru ca opinia publică să nu fie şocată la descoperirea diferenţelor enorme dintre libertatea câştigată imediat după 22 decembrie 1989 şi „libertatea” zilelor noastre”. 

Cheltuim mai mult pe ţigări decât plătim rate la bănci

Potrivit INS, anul trecut o gospodărie de salariaţi a cheltuit lunar, în medie, 77 lei pentru restituirea împrumuturilor în condiţiile în care pentru ţigări se dă lunar în mediul urban 99 lei. Comparaţia debitori-fumători nu pare forţată dacă ne raportăm la numărul apropiat al practicanţilor celor două…vicii (3,7 vs. 4,1 milioane).

Nu e uşor de aflat valoarea ratelor medii lunare plătite de gospodăriile din România, nu apare în anchetele INS privind veniturile şi consumul populaţiei care se publică trimestrial. O astfel de informaţie e prinsă însă în publicaţia anuală "Coordonate ale nivelului de trai în România, Veniturile şi Consumul populaţiei" din care aflăm că în 2012 cheltuielile pentru “împrumuturi şi credite restituite” au fost, în medie, de 49,88 lei pe lună. Defalcat, gospodăriile de salariaţi au plătit 77,6 lei, pensionarii 37,2 lei iar şomerii 28,6 lei lunar (mai mult decât agricultorii-15 lei/lună). Sumele sunt în scădere faţă de 2011 (suma medie a fost atunci de 54 lei, cu 90 lei/lună pentru gospodăriile de salariaţi) ceea ce denotă că grosul creditelor de consum din perioada de boom ajung la scadenţă, dar rămân mai mici decât economiile lunare-doar 15 lei/lună media pe ţară, cu pensionarii (17 lei) economisind mai mult decât salariaţii (14 lei/lună). Tendinţa aici este identică, valoarea sumelor economisite lunar a scăzut faţă de 2011 (media era de 18 lei). Atenţie, vorbim de medii, deci aici intră şi cei care au şi cei care nu au rate sau economii astfel încât cheltuielile efective cu ratele ale debitorilor cu acte în regulă vor fi cu siguranţă mai mari.Cât cheltuie gospodăriile pe ţigări? Aici datele INS sunt un pic mai recente, la nivelul primului trimestru din 2013, o gospodărie a cheltuit în medie 85,8 lei (99,58 în mediul urban şi 67,8 lei în rural).

Câţi “practicanţi” sunt?
La nivelul lunii iunie erau 740.000 de români cu restanţe la bănci iar în condiţiile unei rate a creditelor neperformante de 20% ajungem la un număr total de debitori de aproximativ 3,7 milioane. Pentru a vedea cum stăm cu fumătorii apelăm la o cercetare din martie 2012 a GATS (Global Adult Tabacco Survey) România. Din datele studiului reiese că în România 24,3% dintre adulţii de 15 ani şi peste, sunt fumatori zilnici (35% dintre barbati şi 14,5% dintre femei). Cum potrivit ultimului recensământ populaţia de peste 15 ani a României era de 16,8 milioane, rezultă că avem aproximativ 4,1 milioane fumători.

Cheltuieli umar la umăr
Cât de mult cheltuie un fumător, ce rate plăteşte în medie un debitor? Potrivit cercetării GATS un fumător curent cheltuie lunar, în medie, 273 lei pentru procurarea ţigărilor. Pentru debitori avem un studiu prezentat de economimstul-şef al BNR, Valentin Lazea, în martie în care se arata că un debitor cheltuie în medie 20% din venitul dinsponibil pentru rate. Dacă ne raportăm la salariul mediu (1606 lei) asta ar însemna 320 lei dar nu uitaţi că în România grosul angajaţilor câştigă sub salariul mediu şi mai sunt şi pensionari datori la bănci. Astfel, din datele INS rezultă că la începutul anului 65% dintre femei şi 58% dintre bărbaţi aveau un salariu brut sub 1500 lei (salariul brut mediu pe economie este 2219 lei). Cum la un salariu brut de 1500 lei se ia unul net de 1080 lei, rezulta că majoritatea salariaţilor plătesc rate de 220 lei pe lună iar media este împinsă sub cei 275 lei/lună cheltuiţi de fumători.Vestea proastă pentru fumători este că e mai greu să te laşi decât să ajungi la Biroul de Credit.

Creştere economică fără locuri de muncă. Pentru cine lucrează „iesirea din recesiune”?

Ni se spune pe mai multe voci că ce a fost mai greu e în spatele nostru sau că e „istorie” având în vedere cei trei ani de creştere economică pe care îi va bifa România. Unde suntem în al treilea an de creştere a PIB-ului faţă de nivelul dinaintea crizei? Dacă ne uităm la salariul mediu net pe economie (1.606 lei în iunie 2013 faţă de 1.273 în iunie 2008) avem o creştere de 26% în ultimii 5 ani. Având în vedere că inflaţia a fost în aceeaşi perioadă de 28% ar rezulta că puterea de cumpărare a salariaţilor a revenit aproape de nivelul din 2008, ultimul an cu creştere economică dinaintea crizei. Să ne bucurăm? 

Nu chiar. Dacă ne raportăm la PIB, de la 503,9 miliarde lei în 2008, a urcat la 578,4 miliarde lei în 2012. Un plus de 15% care nu acoperă însă inflaţia, deci suntem sub nivelul dinaintea crizei. De ce au recuperat salariile şi n-a recuperat PIB-ul? Poate şi pentru că ponderea consumului în PIB este covârşitoare (78%) iar numărul de salariaţi a scăzut considerabil faţă de 2008 chiar dacă salariile au recuperat (erau 4,8 milioane salariaţi în companiile cu mai mult de 4 angajaţi în octombrie 2008, faţă de 4,3 milioane în prezent, lipsesc deci 500.000 locuri de muncă). Cum nu consumă doar familiile salariaţilor ci şi cele ale şomerilor, suntem cu PIB-ul real sub ştacheta ridicată în 2008. 

Nu va gândiţi că România reprezintă un caz izolat. Gradul de ocupare (procent salariaţi „civili” în total populaţie) în SUA a scăzut de la 63% la 58% în acceaşi perioadă deşi PIB-ul nu picase la fel de dramatic în 2009 ca în România iar bursele lor sunt la maxime istorice acum în timp ce indicii BVB se scaldă la nivele de 25-50% raportat la maximele din 2007. Şi Europa o duce prost la capitolul forţă de muncă (şomajul este la 12%) deşi tocmai am aflat că euro-zona a ieşit din recesiune (o veste bună pentru cancelarul Merkel care aşteaptă alegerile din septembrie); datele din Spania, Grecia, Portugalia privind forţa de muncă sunt însă catastrofale, cum tot auzim la ştiri.

Pentru cine au lucrat atunci ieşirea formală din recesiune mai peste tot în lume şi exuberanţa burselor? Având în vedere dinamica modestă a forţei de muncă, s-ar zice că pentru acţionarii marilor companii. Când cotaţiile s-au prăbuşit în 2008-2009, presiunea a fost imensă pentru revenire, pentru oferirea măcar de dividende în compensaţie. A urmat un apoi un val apocaliptic de ajustări, reduceri de scheme de personal, tăieri de cheltuieli care au dus la îngroparea micilor firme furnizoare şi supraîncărcarea angajaţilor „salvaţi”. S-a făcut tot ce se putea face pentru ca profiturile să crească cât mai grabnic (la bursă preţurile acţiunilor reprezintă un multiplu al profitului raportat).Maximele istorice pe care le bat bursele din SUA (nici Germania n-o duce prost) nu sunt doar un efect al injecţiilor Fed ci şi unul al eficienţei căutate cu orice preţ de manageri, tăierea schemelor de personal reflectându-se în slăbiciunea pieţei muncii din acest moment. 

N-am insistat prea mult pe „şomaj” ci am preferat să vorbesc despre numărul de angajaţi pentru că şomajul este mai peste tot un indicator mincinos. Eşti şomer doar dacă cauţi „activ” un loc de muncă dar dacă nimeni nu mai vine la oficiul forţelor de muncă pentru a-şi ştampila carnetul şi nimeni nu mai e concediat timp de câteva luni, şomajul ajunge la zero fără ca numărul de angajaţi din economie să crească. Nu e de mirare că unele bănci centrale au început să ţintească şomajul în locul inflaţiei: după spargerea unei bule a creditului e mai greu să ai inflaţie însă după primul vârf al crizei şi vălul de concedieri ce i-a urmat şomajul scade în mod natural (după lungi şi fără de succes căutări a unui job îţi pierzi statutul de şomer). Nimeni nu se încumeta să ţintească însă numărul de angajaţi din economie, e mai greu să-i creşti doar cu politici monetare. 

Cum pot fi convinse companiile să angajeze din nou pentru ca numărul de salariaţi să se apropie de nivelul dinaintea crizei? Cu dobânzile la minime istorice pentru euro şi dolar, e destul de greu-când şti că scumpirea creditului este inevitabilă, vei ţine cu dinţii de punga companiei mai departe (iar dacă urcă dobânzile la valută nu va imaginaţi că împrumuturile în lei nu se vor scumpi). O soluţie ingenioasă, tipic românească, ar fi să inventezi rapid categorii profesionale noi: din pământ din iarbă verde au răsărit experţii care dau certificatele de eficientă energetică, avem experţi guvernamentali care număra fisurile din diguri, etc.

O soluţie mai serioasă ar fi să penalizezi obsesia pentru profit a acţionarilor. Mie îmi sună bine de pildă o taxa pe profitul sau cifra de afaceri a companiilor care concediază angajaţii în anul în care obţin rezultate mai bune decât în precedentul exerciţiu (ideea mi-a dat-o Petrom care a mai concediat recent 9% din angajaţi deşi a raportat în semestrul întâi un profit net cu 18% peste cel obţinut în perioada similară din 2012) dublată de stimulente pentru companiile care fac angajări noi. 

La fel de bine ar fi să încurajezi apariţia locurilor de muncă part-time inclusiv în sectorul bugetar şi favorizarea mamelor cu copii în îngrijire, a persoanelor cu handicap, proaspeţilor absolvenţi (persoanelor care îşi găsesc de regulă un loc de muncă mai greu) la ocuparea lor.Să luăm în calcul şi scăderea fiscalităţii muncii pentru angajaţi şi majorarea taxelor pentru proprietăţile multiple şi proprietăţile imobiliare de lux (poate şi un impozit pe cifră de afaceri a offshorurilor?) pentru a compensa găurile apărute în buget. Mă rog, soluţii s-ar mai găsi, dar dacă vom aştepta binecuvântarea FMI pentru a le aplica, când ştim că instituţia în cauză bate şaua de regulă pentru maximizarea intereselor corporatiste şi retragerea continuă a statului (ajuns la o pondere de numai 7% din economie), slabe speranţe pentru implementarea lor.

Cum a evoluat puterea de cumpărare în ultimii 22 de ani?

Aparent, ar fi motive de bucurie: salariul mediu net a crescut în termeni reali (extrăgând deci inflaţia) cu 17% din iunie 1991 până în iunie 2013. Practic, orăşenii au ieşit în pierdere: dincolo de ritmul diferit de creştere a preţurilor urban-rural, numărul angajaţilor din economie s-a înjumătăţit iar familia medie are mai puţine resurse financiare decât în urmă cu 22 de ani.

Vă mai amintiţi faimoasa sută de lei, cu Bălcescu pe fond albastru? Dacă băgăm inflaţia din ultimii 22 de ani în bancnota în cauză, BNR ar trebui să tipărească una de 165774 lei vechi, sau 16,57 lei noi pentru a indexa valoarea din iunie 1991 cu inflaţia (găsiţi pe site-ul Institutului de Statistică un calculator interesant, puteţi updata cu el preţurile la inflaţie între 1990-2013). Revenind la oile noastre inflaţioniste, evoluţia indicelui preţurilor de consum în această perioadă arată o devalorizare a leului de 99,94%. Cum a evoluat puterea de cumpărare în acest interval? Salariul mediu în iunie 1991 era de 8.263 lei (vechi). Indexându-l cu inflaţia şi transformându-l în lei noi, în iunie 2013 acesta ar fi trebuit să ajungă la 1.370 de lei. Surpriză, din datele INS acesta a fost în iunie de 1606 lei! Cu alte cuvinte ne-a crescut puterea de cumpărare cu 17%. Aşa să fie în realitate?

Un duş rece

Răspunsul scurt este: depinde…Există o diferenţă substanţială între viteza cu care aleargă preţurile în mediul urban şi cea din rural. De exemplu, inflaţia ultimilor 22 de ani a fost de 165774% dar serviciile s-au scumpit cu 340863% iar mărfurile nealimentare cu 178946%. Interesant de remarcat este că, potrivit metodologiei INSSE, energia electrică, gazele, energia termică nu sunt incluse la capitolul servicii, ci la…mărfuri nealimentare. În schimb, la servicii intră apa, canalul, salubritatea (ca şi transportul urban şi interurban, poşta şi telecomunicaţiile, etc)! Inflaţia pe servicii ar fi explodat în acest niterval dacă gazele, energia electrică, cea termică nu erau camuflate în “mărfuri nealimentare”. De ce pomenesc de servicii şi utilităţi? Pentru că un orăşean cheltuie mult mai mult decât un locuitor din mediul rural cu ele, deşi n-avem o inflaţie calculată defalcat urban-rural ca să demostrăm negru pe alb asta.

Detaliul esenţial este altul: în 1991 mai existau încă 8 milioane salariaţi iar acum mai sunt doar 4,3 milioane (în companiile cu mai mult de 4 angajaţi, exceptând serviciile speciale şi munca la negru). Chiar dacă puterea de cumpărare a salariului mediu a crescut cu 17% în termeni reali în ultimii 22 de ani, veniturile familiei medii sunt probabil mai mici pentru că numărul celor care aduc venituri a scăzut.

Tragem linie

Dacă ai fost agricultor “single” în ultimii 22 de ani, remunerat cu salariul mediu pe economie, trăieşti mai bine. Dacă sunteţi un cuplu din mediul rural, poate trăiţi mai bine (dacă ambii parteneri aduc venituri din salariu), poate nu. Dacă eşti orăşean necăsătorit şi ţi-ai păstrat serviciul în ultimii 22 de ani e posibil să nu trăieşti mai rău acum ca în 1991. Dacă vă încadraţi în familia medie de la oraş, cu cheltuielile corespunzătoare, facturile la utilităţi aferente, rate (astea nu apar în coşul de consum pe baza căruia se calculează inflaţia), etc-şansele să aveţi acum o putere de cumpărare mai mare ca în 1991 sunt mici (poate doar dacă unul dintre cei doi, deşi nu este salariat, lucrează la negru sau.. trimite bani acasă din Spania).

Să mai spunem, în încheiere, că vinovată pentru pierderea a 99,94% din valoarea monedei în ultimii 22 de ani este BNR (nu Guvernul ţinteşte inflaţia, nu?) în timp ce meritele pentru creşterea puterii de cumpărare a salariului mediu cu 17% trebuie căutate în altă parte (efectele aderării la UE, raporturile dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii, etc)