Bunăstarea și compasiunea sunt strâns legate

Destui cred, în mod eronat, că doza mai mare de empatie, de preocupare pentru soarta celor defavorizați care vine din Vest se explică prin calități personale și nu prin stabilitatea socială și bunăstarea generală. 

 Sunt mai “buni creștini” occidentalii care sunt repede dispuși să investească emoțional și material pentru îmbunătățirea situației categoriilor defavorizate din lumea a treia, a animalelor pe cale de dispariție, conservării site-urilor arheologice, etc decât orientalii sau africanii care tratează aceste chestiuni mult mai lejer? Cam greu de spus asta pentru societăți seculatizate dar diferența de “umanitate” cam sare în ochi totuși. Care să fie explicația diferenței de sensibilitate și empatie-religia, educația, caracteristicile societăților de baștină? 

 Din punctul meu de vedere bunăstarea și capacitatea de a arăta compasiune sunt strâns legate. Când ai tot ce-ți trebuie, când trăiești într-o societate stabilă astfel încât să nu te temi că vei pierde mâine lucrurile de care te bucuri azi, ești mult mai dispus să întorci spre ceilalți o parte din norocul, activele, fericirea ta sub forma compasiunii, implicării în proiecte sociale, donațiilor, etc. Când viața ta este precară, dominată de nesiguranță și lipsuri e mai greu să rezonezi la suferința din jur (te bruiază propria ta suferință) fără motivații externe (comandamente religioase de pildă care să te facă să “investești” în alții cu gândul recompensei divine). 

 Cu alte cuvinte, în mult mai mare măsură calitatea vieții generează calitatea răspunsului față de problemele celorlalți decât calitățile personale. Asta nu însemna că nu găsim oameni absolut opaci față de problemele altora în Vest sau empatie și generozitate în zonele sărace din restul lumii. Cu atât mai mult în ultimul caz cu cât problemele celuilalt din prezent pot fi percepute că problemele viitoare ale subiectului/comunității.