Nu vreti o majorare de salariu de 30%?

Când impoziele sunt împovărătoare, ideile de a le ocoli se înmulţesc. Soluţia nu vine din înăsprirea controalelor şi incoruptibilitatea ANAF-ului ci din schimbarea filozofiei fiscale. 

La începutul lunii DIICOT se lansa într-o acţiune în forţă, cu percheziţii la sediile BCR Asigurări Viaţă, 112 companii intrând suplimentar la puricat pentru evaziune fiscală. Era vorba de plata parţială a salariilor angajaţilor sub forma unor poliţe de asigurări de viaţă cu componentă de investiţii, beneficiarii marcându-şi profitul imediat ce compania le vira banii în cont. Un mic artificiu prin care cine încasa de pildă 2.000 lei net şi accepta înjumătăţirea sumei pe cartea de muncă cu condiţia ca restul banilor alocaţi de angajator să ia calea programelor de investiţii aferente unei asigurări de viaţă de la BCR Asigurări, ajungea în final la aproximativ 2600 lei net, cu 30% mai mult. La sume mai mari şi fixarea pe cartea de muncă doar a salariului minim pe economie, câştigul procentual urcă. Asta pentru că sumele obţinute din asigurări de viaţă nu se impozitează iar compania de asigurări reţinea doar un comision “modest” de 10% din sumele eliberate.

Înainte de a arunca cu piatra în evazionişti gândiţi-vă că o companie cheltuie de pildă peste 3.600 lei pentru a plăti angajatului un salariu net de 2.000 lei. Iar când toţi banii sunt cheltuiţi apoi de salariat la supermarket, statul se alege cu încă 24% din factura totală.

Cu asemenea fiscalitate, mai e de mirare că România are o economie “gri” estimată la 28% din PIB în 2013 (potrivit unei analize Visa Europe/AT Kearney)? Munca la negru şi tranzacţiile nefiscalizate sunt cele două motoare ale economiei gri şi nici nu e o surpriză având în vedere cum vămuieşte statul angajajtorii şi comercianţii. Surpriză e poate că suntem destul de aproape de Polonia (24% din PIB economie nefiscalizată) sau Italia (21%).

Revenind la cazul nostru de evaziune, greşeala gulerelor albe a fost că s-au grăbit prea tare. Este ilegal să retragi banii din fondurile de investiţii aferente produselor unit-linked doar în primele 6 luni de la încheierea contractului de asigurare. Ce se întâmplă dacă nu se face nici o plată în primele 6 luni sau se fac doar plăţi modice, urmând ca grosul banilor să vină doar când se poate masca în acest mod absolut legal o plată salarială? Se cheamă că avem evaziun legală, nu?

Dacă cu adevărat ar fi vrut să descurajeze acest subterfugiu , fosta CSA ar fi impus un comision de penalizare la răscumpărare pentru toate companiile de asigurări de viaţă astfel încât să nu mai aibă mobil evaziunea (dacă nu câştigi aproape nimic faţă de plata banilor pe cărţile de muncă, de ce să te mai oboseşti?) şi nu plafonul de 6 luni care poate fi ocolit. Ne întrebăm dacă bonusurile oferite angajaţilor sub forma unor poliţe unit-linked era practicată şi la CSA. 

Revenind, cel mai bun mod de a combate munca la negru şi tranzacţiile pe sub tejghea este să scazi impozitele pe muncă şi TVA-ul nu să agiţi războininc sancţiuni la vedere. Coerciţia merge când statul nu întinde prea mult coarda fiscală, în caz ontrar contribuabilii se apară cum pot-căpşunarii emigrează, tonetarii uită de casele de marcat. Iar marile firme fac mai departe optimizări fiscale, indiferent de nivelul impozitelor.

România se află în topul european al TVA-ului (doar 3 ţări au peste, cel mai mult Ungaria-27%) şi impozitelor pe muncă dar excelează la capitolul impozite mici pe profit şi venit (doar cehii şi bulgarii sunt sub noi, cu 15% respectiv 10%). A fost o filosofie fiscală bună de atras investitorii în perioadele de boom (s-au umflat însă doar imobiliarele şi sectorul bancar, nu şi partea productivă a economiei) dar acum investiţiile străine directe bat minim după minim iar Guvernatorul BNR ne sfătuia, pe şleau, să contăm mai pe resursele interne.

Nu credem că un impozit mai mare pe dividende (profitul marcat si tot mai mult repatriat), în condiţiile în care la nivel european se vorbeşte tot mai mult de descurajarea practicilor intra-grup de optimizare fiscala (împrumuturi şi servicii de consultanţă oferite filialelor cu costuri exorbitante, etc) ar putea să strice foarte mult în România în acest moment. Creşterea semnificativă a redevenţelor se impune de asemenea (România încasează doar 330 milioane euro pe an din redevenţe, în condiţiile în care tot petrolul şi jumătate din gaz nu îi mai aparţine). Statul nu-şi mai poate permite să sufoce micul contribuabil cu scuza că pregăteşte plasele pentru peştii cei mari; tot aşteptându-i am ajuns la 4,5 milioane angajaţi la o populaţie de 20 de milioane (ma rog, să mulţumim Statisticii pentru milionul de români în plus faţă de rezultatele preliminarii ale recensamantului).

Cum ajungem la somaj zero. Statistic cel putin

Dacă nimeni n-ar fi concediat în următorul an şi nici unul dintre şomerii actuali nu şi-ar mai viza lunar carnetul  am avea şomajul aproape zero. Dacă toată populaţia de la ţară ar fi racordată mâine la utilităţi inflaţia ar fi poate dublă. Iar dacă şomajul şi inflaţia sunt indicatori mincinoşi, există alţii care să reflecte mai fidel realitatea? 

Multă lume când aude de şomaj se gândeşte că indicatorul respectiv reflectă numărul celor care ar fi în stare să muncească dar nu îşi găsesc un loc de muncă. Fals, e vorba doar de numărul celor care şi-au căutat „în mod activ” un loc de muncă în ultimele 4 săptămâni.  Nu te preziniţi lunar pentru viză, nu te numeşti şomer chiar dacă n-ai un loc de muncă. Mulţi care ies din plată la încheierea perioadei de şomaj dispar la rândul lor de pe radarul Statisticii. Dovadă, sunt doar 731.000 de şomeri în România dar numai 4,36 milioane de angajaţi „stabili” (angajaţi la companiile cu cel puţin 4 salariaţi şi care au muncit cel puţin 22 zile pe lună) la o populaţie ocupată de 9 milioane. Aici se mai pot adăuga cei cu diferite alte tipuri de contracte, liber-profesioniştii (până la 5,1 milioane) mai punem lucrătorii din agricultură şi munca la negru şi obtinem 6,1 milioane salariaţi, ca în ultima raportare a Statisticii privind ocuparea şi şomajul.

Aproape 3 milioane de persoane din populaţia activă nu sunt însă nici angajaţi, nici şomeri cu acte în regulă. Între 2008 şi 2013 s-au pierdut aproape 500.000 de locuri de muncă ( de la 4,8 milioane persoane în companiile cu cel puţin de 4 angajaţi s-a scăzut la 4,3 milioane) dar şomajul oficial a avansat cu numai 114.000 persoane (de la 617.000 la 731.000). De ce ne tot cramponăm atunci doar de acest indicator din moment ce nu reflectă realitatea din piaţa muncii? N-ar fi mai onest să anunţăm odată cu şomajul şi locurile de muncă „stabile” prin compararea cu o perioadă de referinţă? Cât s-a pierdut sau cât s-a adăugat în ultimul trimestru/semestru/an? Cifrele privind şomajul sunt însă disponibile oricui are are internet şi intră pe site-ul Statisticii, plus că se anunţă periodic prin media, cele legate de numărul locurilor de muncă din companiile cu cel puţin 4 salariaţi se obţin contra-cost (sau la cerere, de la biroul de presă, pentru jurnalişti).

Cu inflaţia, aceeaşi problemă. Auzim lunar în jurnalele de ştiri cât a mai fost inflaţia. De regulă, creşterea preţurilor e mai mică decât impactul asupra portofelului dacă posesorul domiciliază în mediul urban. Asta pentru că inflaţia se calculează pornind de la preţurile dintr-un coş de produse şi servicii la nivel naţional deşi obiceiurile de consum diferă substanţial de la ţară la oraş (în rural ponderea utilităţilor e mai mică, se practică auto-consumul, etc). Pentru ca inflaţia raportată oficial să îşi găsească o corespondenţă reală în portofelul contribuabilului, ar trebui ca jumătate din an acesta să trăiască la oraş la bloc, iar cealaltă jumătate la ţară la curte, încălzindu-se cu lemne din pădure şi fără apă curentă. Atenţie, cele 6 luni trebuie împărţie echitabil între sezonul cald şi cel rece!

Vă daţi seama că dacă 2018, anul cu preţuri la gaze şi energie electrică liberalizate total, găseşte ca prin minune toate gospodăriile din rural cu gaze trase la sobă şi apă curentă, inflaţia oficială sare în aer? Ce am putea face? Să înlocuim inflaţia cu deflatorul PIB pentru a ava o idee mai exactă asupra creşterii preţurilor (măsoară creşterea tuturor preţurilor din economie, nu doar a celor de consum pentru populaţie)? N-ar fi chiar soluţia ideală, având în vedere că anul trecut deflatorul a fost de 4,8% iar inflaţia (decembrie 2012-decembrie 2011) de 4,95%. N-ar fi deloc complicat să organizăm o cercetare sociologică pentru obiceiurile de consum defalcat urban-rural,dar cine din Guvern să accepte un algoritm paralel câtă vreme pensiile din urban, mai mari decât media naţională,  ar trebui indexate în plus, iar dobânzile la depozitele orăşenilor n-ar mai acoperi brusc inflaţia? Nu rămâne decât ca fiecare să acţioneze pe cont propriu, să-şi negocieze periodic majorări de salariu (când se poate), să reducă din cheltuielile inuntile, să nu se îndatoreze excesiv (inflaţia mascată reduce puterea de cumpărare, implicit pe cea de rambursare).

Uite ca am plagiat si eu

Nu o luati ca un gest de solidaritate cu "primul plagiator al tarii", e doar auto-demascare. Context: articol scris in contra-timp pentru Romania libera, dupa o zi grea. Metoda: trei propozitii de la final, partea de background , au fost "imprumutate" de la Hotnews.Mi-ar fi luat inca 5 minute pentru a rescrie informatia care era oricum publica (posibil chiar pe filiera Mediafax), dar mi-a scapat din viteza si n-au mai aparut nici macar ghilimele si sursa. Din fericire, articolul n-a trecut la o privire atenta a unuia dintre redactorii-sefi adjuncti al Romaniei libere, n-a mai fost publicat, nici macar pe net, asa ca n-am martori din afara redactiei (trebuie deci sa fiu crezut pe cuvant). Dar faptul s-a petrecut, e consumat, greseala e greu de justificat iar asumarea ei face bine la ego. Asa ca, fie si chiar tardiv, scuze Hotnews, scuze "I.C" (asta era semnatura autorului plagiat).

Cum să câștigi la Loto făcând voia Domnului

Deghizată în acte filantropice administrate de Biserică, „taxa pe prostie” strânsă până acum de Loterie se poate multiplica; în plus, transformarea jucătorilor în acționari va oferi motivații suplimentare participanților.

Loteria se află într-un impas. Cu tot marele premiu ajuns la 11 milioane euro la 6/49, numărul variantelor jucate abia trecuse duminică de 17,2% din numărul total de 13,9 milioane, prima extragere câștigătoare la categoria I din 2013.E nevoie deci de un stimulent care să reînvie interesul. Deja premiile de la categoriile inferioare nu mai reprezintă o miză suficientă, grosul sumelor puse la bătaie fiind direcționat spre eternul report la categoria I. Și ce motiv mai bun ar fi să joci la Loterie ignorând șansele infime de câștig (cam 1 la 18.400 si pentru un amărât de bilet cu 3 numere câștigatoare!) decât promisiunea că din jumătate din sumele ce ramaneau in buzunarele Loteriei dupa fiecare extragere  (cam 3,5-4,5 milioane lei săptămânal la încasările din acest moment) Biserica va face opere de binefacere?

 

Astfel, putem avea o săptămână a văduvelor și orfanilor, una a burselor pentru copii supradotați, a donațiilor pentru sinistrații inundațiilor din comuna X, etc, etc. Cu puțin marketing și vorba bună duhovnicească publicul va fi convins să sprijine o cauză nobilă. 

 

În noua organizare a Loteriei pe care o propun, statul poate păstra grosul acțiunilor (să spunem 66%), un pachet minoritar de 10% va fi alocat BOR pentru cointeresare (asta o să-i placă Preafericitului Daniel!) iar restul va fi listat la bursă prin ofertă publică, oferinduli-se jucătorilor împătimiți șansa de a deveni acționari ai companiei (pentru a transforma oferta publică în sport de masă și a bloca accesul investitorilor instituționali, nimeni nu va putea cumpăra un pachet de acțiuni în valoare mai mare de 10.000 lei). Oferta poate fi promovată cu sloganul: "Câștigi mereu! O parte din banii cheltuiți la loto ți se întorc ca dividende, cu cealaltă faci acte de caritate pe placul lui Dumnezeu iar premiile în bani sunt bonusul!" ).

Nu nu mai zic că o listare la bursă și raportările periodice obligatorii pot împiedica managementul să se asocieze păgubos cu cine știe ce firme grecești (fie și de la Muntele Athos) cum s-a întâmplat în cazul fostelor conduceri. Sigur, bugetul de stat o să piardă ceva bani prin renunțarea la o parte din încasările Loteriei; ce pierde însă pe o parte se poate întoarce cu surplus pe alta, având în vedere mutarea unor prestații sociale pe alți umeri. Și pentru Biserică afacerea se poate dovedi avantajoasă, BOR scăpând de reprosurile că se implică minor, mai mult la nivel declarativ, în actele de binefacere (statul nu poate face cu succes pe filantropul fără să ne amintească de Fondul Libertatea).

  

E nevoie însă si de câteva îmbunătățiri aduse actualului sistem. Schimbarea filosofiei de distributie a incasarilor poate aduce scăderea cheltuielilor operaționale ale Loteriei, profitul suplimentar putând fi redirecționat spre fondul de câștiguri. De pildă, la ce bun atâtea agenții loto? O parte pot fi închise iar mașinile de marcat bilete mutate în ghișeul unde se vând lumânările în biserici. Oricum există mereu cineva pe acolo și poate vinde cu ușurință și biletele de loterie. Mă gândesc apoi ca extragerile săptămânale să aibe loc sâmbăta și duminica în loc de joia și duminica. Oricum, joia sunt încasări mici iar sâmbăta are valențe deosebite pentru a da de pomană (se prind câteva sâmbete ale morților). În plus, publicul tânăr are un motiv real să vină la Biserică duminica, pe lângă biletul de loterie alegându-se și cu slujba ca bonus. Nu-i uit nici pe bătrâni. Ei nu mai vânează marile câștiguri (deși unii pot fi presați de nepoți în direcția asta) dar ar putea beneficia de standardizarea valorii unor servicii preoțești. De pildă, ce spuneți dacă biletele necâștigătoare de o anumită valoare, ar putea fi incriptionate pe verso cu un pomenilnic sau acatist și introduse apoi într-o urnă specială după extragere?

 

În sfârșit, cum o activitate patronată spiritual de BOR n-ar trebui să trezească suspiciuni și anomalii statistice, propun că în momentul în care valoarea marelui premiu atinge o anumită sumă (să spunem 3 milioane euro, cifră magică), acesta să se acorde automat, prin tragere la sorți a biletelor necâștigătoare. N-ar mai fi loc de frustrare printre jucătorii consecvenți, cum se întâmplă în acest moment, când marele premiu s-a dat duminica dupa peste 7 luni și 60 de extrageri de pauza, deși în medie s-au jucat în acest interval 6% din numărul total de variante, ceea ce ar fi dat dreptul din punct de vedere statistic la cel puțin 3 mari premii (6% din 60).

Prețul “corect” pentru o locuință în România: 24.000 euro

Raportul dintre prețul unei case și venitul anual mediu pe familie a oscilat  în SUA în ultimii 30 de ani între 3 și 4,2. Pornind de la venitul lunar mediu pe gospodărie diin România, de 2521 lei, și extrapolând valorile medii din Statele Unite obținem prețul-reper pentru locuințele românești.

Imobiliare.net face o analiză în această săptămână raportând prețurile apartamentelor din București la salariul mediu brut lunar pe economie-505 euro în luna mai (pentru acuratețea comparației ar fi fost însă mai bine să ne raportăm la salariu mediu net în București, n.nt). Ei bine, concluzia este că pentru o garsonieră cu prețul mediu de 34.000 euro e nevoie de 68 de salarii iar pentru un apartament de 2 camere (53.000 euro-preț mediu) cei interesați trebuie să pună integral de-o parte salariul mediu timp de 106 luni. Pentru 3 camere (72.000 euro) așteptarea urcă la 144 luni iar pentru un apartament de 4 camere (94.000 euro) e nevoie de strânsul curelei timp de 188 luni.

Lăsând la o parte studiul imobiliare.net (conceput destul de mult ca o sperietoare-se scoate de pildă în față numărul de 300 salarii necesar cumpărării unui apartament de 4 camere dacă se scat din venit cheltuielile lunare), întrebarea care se pune este ce alte instrumente avem la îndemână pentru a aproxima valoarea “corectă” pentru o locuință din România?

Cum în 2008, la începutul crizei, românii erau sfătuiți să cumpere casele ieftinite ale americanilor, să ne ghidăm după raportul preț mediu locuință/venit annual mediu pe familie în SUA (vezi www.ritholtz.com/blog/wp-content/uploads/2011/04/Residential-Real-Estate-Relative-to-Median-Income-Rent-.png). Ei bine, în ultimii 30 de ani în SUA raportul respectiv a oscilat între 3 (la începutul intervalului de studiu, 1982-1986) și 4,2 (2006-2007), cu o medie “istorică” situată la 3,5. Potrivit INSSE, în România venitul mediu al unei gospodării a fost în trimestrul I din 2013 de 2521 lei (570 euro). Anual avem deci un venit mediu pe gospodărie de 6875 euro iar multiplicându-l cu 3,5 obținem 24.064 euro, prețul corect pentru o locuință.

Considerând că standardul mediu de locuire vizează în România apartamentul de 2 camere, înseamnă că prețul mediu din București din acest moment (53.000 euro), este mai mult decât dublul prețului mediu calculat la nivel de țară prin raportare la veniturile medii pe familie. Așa să fie?

Comisia Națională de Prognoză facea estimări la începutul anului în ceea ce privește evoluția salariului mediu net lunar în 2013. La sfârșitul anului, urma să avem 1615 lei medie națională, în București nivelul fiiind însă de 2.365 lei. Cu alte cuvinte, salariul mediu din București este cu 46% peste media națională. Ar fi exagerat să presupunem că și veniturile gospodăriilor din Capitală depășesc cu un procent similar media națională? Noi credem că nu iar în acest caz, valoarea medie a unei proprietăți (apartamentul de 2 camere) ar trebui să fie de 35.000 euro (cu 33% sub prețurile de acum). Sigur, de la acest nivel putem aplica prime/disconturi în funcție de tendințele demografice, așteptările privind economia, etc.

Nu deschideți un depozit în Bitcoin? Poate vreți un credit?

Banii sunt un produs de lux în criză. Dar banii virtuali? Am încercat deci să-mi fac un depozit în bitcoin, să solicit un credit de nevoi personale, să plătesc o factura în moneda virtuală sau măcar să aflu cotațiile leu-bitcoin sunând la Info line-urile unor bănci mari din România.

Bitcoin este o moneda virtuală, care a devenit brusc foarte populară în momentul crizei din Cipru, când banii “reali”s-au evaporat din bănci prin confiscare iar cotațiile bitcoin au urcat de la 50 la 200 dolari. Nu există bănci care să dilate masa monetară bitcoin, doar calculatoare interconectate care autorizează tranzacțiile, cantitatea totală de monedă fiind limitată la 21 milioane unități monetare (din care s-a emis până acum cam jumătate)-iată de ce cei care se tem de inflație par s-o iubească. Am încercat deci să solicit produse în bitcoin (depozite, credite, un card de credit, sa fac un schimb valutar) chiar la ..concurență (mai multe bănci comerciale), curios fiind cum vor reacționa operatorii de call-center în fața unei astfel de cereri. Credeam că voi fi ironizat, afurisit în cel mai rău caz, privit în tot cazul cu suspiciune. Dar m-am înselat. Funcționarii m-au luat în serios.

La BCR m-am gândit să schimb niște lei în bitcoin (ce face jurnalistul când n-are bani? Evident, schimba 100 bitcoin) și am cerut cotațiile la casa de schimb. “Puteți să-mi spuneți cât este în acest moment cotația leu-bitcoin la BCR?” am întrebat-o pe cea ce s-a recomandat drept Cristina. “Un moment să verific lista cu valute tranzacționabile…Nu, nu este o valută acceptată la noi” . “Dar ați avut în trecut cotații pentru bitcoin?”. “Nu aș putea să vă spun asta, dar vă pot da lista de valute tranzacționabile acum”.

La Banca Transilvania vorbesc cu Călin. “Aș dori și eu să fac un credit la dvs, puteți să-mi spuneți ce DAE aveți la un credit de nevoi personale în bitcoin”?. “În ce?” .“În bitcoin, am auzit că la dumneavoastră se pot lua”. “Nu oferim astfel de credite”. “Dar cotațiile la casa de schimb cât mai sunt pentru leu-bitcoin?” “Un moment”...se aude zgomot de tastatură…”nu se tranzacționează valuta asta la noi”.

La CEC am vorbit cu Simona. “Bună ziua, aș dori să deschid un depozit în valută”. “Sigur, în ce valută?”. Păi, în bitcoin. Aveți așa ceva. “Nu”. Sunteți sigură?”. Da, da, nu facem astfel de depozite”.

La Piraeus Bank call-center-ul se numește “departament pentru servicii directe”. Aici vorbesc cu Silviu. “Bună ziua, aș dori un card de credit de la Piraeus, dar aș dori să fie în bitcoin”. “În ce?”. Păi în bitcoin, ca și cum ar fi în euro sau dolari, dar eu îl vreau în bitcoin”. “Nu am auzit de această valută și oricum la noi cardurile de credit sunt doar în lei”.

La ING, Cristina mi-a oferit, în sfârșit, o soluție. “Bună ziua, sunt client ING, am o factură emisă în bitcoin și aș vrea să fac plata prin intermediul Multimatului dvs, e posibil?”.  “Aveți cont în valută”? “Da, în euro”. “Atunci vorbiți dumneavoastră la banca emitentă dacă acceptă un schimb euro-bitcoin, la noi nu e posibil”.

Cât ne va costa noul acord preventiv cu FMI?

Aparent, din declaraţiile oficialilor avem doar avantaje: ne împrumutăm mai ieftin din pieţele de capital, suntem mânaţi din spate să restructurăm economia, protejăm cursul de schimb, ba o să avem şi credite mai ieftine în lei. Sunt însă şi costuri, poate dezavantaje? Şi cine le suportă? 

Guvern, BNR, preşedinte, analişti din bănci, toţi cântă acum la unison aria beneficiilor unui nou acord. Luăm bani mai ieftin din pieţe dacă “rechinii” ştiu că putem apela oricând la tamponul de lichiditate al Fondului, BNR îşi va continua politica de relaxare, reducând dobânzile la lei fără să se teamă de presiunile pe curs (vezi speculatorii răi biruiţi în 2008), continuă restructurarea companiilor de stat, se taia risipa şi se reduce hoţia din banul public, etc, etc. Sunt însă şi costuri şi dezavantaje?

În primul rând, chiar dacă nu retragem bani, există un comision de angajament (0,3% pe an din suma pusă la dispoziţie a fost în cazul fostului acord preventiv). Iar dacă i-am trage, apare dobânda uzuală. Ziarul Financiar calcula că pentru primul acord cu FMI şi CE, încheiat în 2009, “la costuri avantajoase”, s-au plătit dobânzi de 1,6 miliarde euro, cu care s-ar fi construit mai bine de 300 km de autostradă (şi asta în principal pentru ca BNR să poată elibera o parte din rezervele băncilor în vremuri de criză. O fi meritat?).

Cât de ieftin ne împrumutăm din pieţele internaţionale cu un acord FMI în spate? Pentru asta ar trebui să vedem la cât am lua banii din pieţe fără un astfel de acord, or de când a început criza mergem din acord în acord. Acordurile cu FMI n-au putut împiedica însă prăbuşirea investiţiilor străine directe, care sunt de asemenea o măsură a încrederii investitorilor în economia locală. Să spunem pentru simplificare că România ar fi băgată de investitori în coşul regiunii cu sau fără acord, iar costurile sale de împrumut s-ar mişca în funcţie de sentimentul global de risc, cu un mic discount dat de existenţa colaborării cu FMI (nimeni nu ştie însă nici măcar cu aproximaţie cât ar reprezenta asta).

Şomaj, restricţii bugetare, momente de respiro pentru bănci

Pretenţiile FMI se cunosc la fel de bine: restructurare şi privatizare pentru companiile de stat, restricţii bugetare (asta s-a tradus prin tăierea investiţiilor publice în perioada ultimului acord preventiv), abţinerea de la orice reglementare care să afecteze bilanţurile băncilor.

Despre restructurarea companiilor de stat nimeni nu poate vorbi de rău, cel puţini în principiu. Cu privatizările avem însă o problemă într-o economie care nu prea mai poate genera locuri de muncă. Asta pentru că privaţii ştiu să redevină repede eficienţi şi profitabili prin concedieri şi umflarea costurilor, mai ales când deţin poziţii monopoliste (vedeţi ce se întâmplă la distribuţiile din energie-preţul KWh-ului din energie electrică sau gaz ajunge dublu pe factură raportat la preţul subvenţionat oferit de stat populaţiei). Dacă ne-am limita la privatizări de pachete minoritare odată cu listarea la bursă ar fi însă ok (deciziile de management în companiile de stat pot fi combătute, cenzurate sau măcar dezvăluite de acţionarii minoritari).

Şefa FMI, Christine Lagarde, care va vizita România între 15-16 iulie, a anunţat că va vorbi de “promovarea unui alt model de creştere economică”. Ar fi şi cazul, România post acordurile cu FMI experimentând doar tăierile-fie a salariilor bugetarilor, fie a investiţiilor publice (e drept, destul de ineficiente). Or, cu presiuni pe schema de personal (din privatizări şi restructurări), fără investiţii publice şi cu un grad încă redus de absorbţie de fonduri europene (circa 20%), cum să ai dinamică pozitivă a şomajului?

Nu în ultimul rând, un nou acord cu FMI înseamnă măsuri de “stabilitate financiară”. Adică nici o reglementare care să atingă băncile nu va fi permisă. Putem merge deci din amânare în amânare pentru prevederea din Codul Civil care dă dreptul la anularea contractelor-tip cu clauze abuzive (ultima a fost pentru octombrie) şi nu vom avea nicio lege  falimentului personal (se vorbeşte acum de o nouă lege a insolvenţei dar persoanele fizice au fost din nou uitate).

Cu cât ar creşte facturile la energie dacă liberalizarea preţurilor s-ar încheia mâine?

Creşterea preţului pentru gazul românesc de la 49 lei în prezent la 119 lei/MWh (+140%) ar aduce o majorare de “numai” 52% la valoarea actuală a facturilor. Similar, deşi costul energiei electrice pentru populaţie s-ar majora de la 155 lei/MWh la 173 lei (+11%), pe factura creşterea ar fi de numai 5%.

Ştim că în următorii 5 ani vom achiziţiona deja energia electrică 100% de pe piaţa liberă (deci fără “coş” reglementat) iar gazul românesc va ajunge de la 49 lei/MWh în prezent, la 119 lei/MWh (+140%), în uma negocierilor cu Uniunea Europeană şi calendarului de majorare a preţurilor asumat de autorităţi. Cât de usturătoare vor fi aceste evoluţii pentru cei care nu vor primi niciun fel de ajutor de la stat (doar “consumatorii vulnerabili” vor primi subvenţii)?Să aruncăm un ochi asupra consumului de gaz. În medie, 75% vine din producţia proprie, 25% de la ruşi. Preţul mediu pe primul trimestru pentru gazul importat, conform unui raport Petrom trimis bursei, a fost de 143 lei/MWh. Introducând în coş gazul românesc la 119 lei/MWh, pe o structură identică a consumului (75%-25%) obţinem un preţ de 125 lei/MWh peste 5 ani. Pentru a vedea ce va însemna asta la nivel de factură sa vedem cât plătim în acest moment. Eu tocmai am primit una de la GDF Suez pe care scrie 0,101 lei/KWh, deci 101 lei/MWh (fără TVA). Asta în condiţiile în care gazul intră acum la un preţ mediu de 72 lei/MWh (49 lei gazul intern, 143 lei gazul rusesc). Transgaz mai pune 7 lei/MWh iar pentru restul de 21 de lei trebuie să le mulţumim distribuitorilor privaţi (chiar aşa, nu ia nimeni vreo măsură legată de marjele nesimţite de profit din domeniu? ANRE aude ceva?). Dacă toate aceste adaosuri s-ar conserva în 2018 (125 lei-72 lei=53 lei), preţul plătit de populaţie la finalul liberalizării pe factură n-ar trebui să depăşească 154 lei MWh (fără TVA). O creştere de “numai” 52,5% care va atrage la rândul său majorări la alte produse şi presiuni inflaţioniste

Energia electrică, un pic mai bine pentru dvs

Cum stăm la energia electrică? Micii consumatori au acces la energie ieftină din coşul reglementat. Acolo marii producători varsă energia la diferite preţuri şi în diferite ponderi iar preţul rezultat este de 155 lei/MWh. Ca să se ajungă aici, din cei 15,3 TWh cât reprezintă volumul coşului, Nuclearelectrica livrează 34% la un preţ de 142 lei/MWh, Hidroelectrica are 26% (preţ 125 lei/MWh), CE Oltenia 16% (190 lei/MWh), OMV Petrom prin centrala de la Brazi 9,8% (169 lei/MWh), CE Hunedoara 2% (271 lei/MWh) iar restul vine de la producători în cogenerare-11% (la 189 lei/MWH) şi alţi producători de buzunar. La ce preţ ar achiziţiona energia populaţia dacă ar lua-o direct de pe bursă? Pe piaţa spot (piaţa zilei următoare), preţul mediu la nivelul lunii mai a fost de 121 lei/MWh-efect al presiunii regenerabilelor (producătorii primesc oricum certificale verzi aşa că energia obţinută de ei e “bonus”) şi al anului bun pe care îl are Hidroelectrica. Cam 30% din consumul de energie vine din piaţa spot iar 40% din piaţa centralizată a contractelor bilaterale (cu sau fără negociere continuă). În acest segment, preţul mediu ponderat a fost în mai de 213 lei/MWh. Dacă achiziţiile s-ar face acum de pe bursă, preţul ar oscila deci în jurul unei medii de 173 lei/MWh, ceea ce reprezintă o creştere de 11,6% faţă de preţul plătit în prezent. Pe factura de la Enel, preţul fără TVA al KW-ului este de 0,3614 lei, deci 361 lei MWh (e o diferenţă între 155 şi 361 trebuie să recunoşteţi! Iar Transelectrica ia doar 32 lei din această diferenţă-21 lei pentru transport şi 11 lei pentru servicii de sistem). Dacă distribuitorii n-ar mai umbla la preţuri şi am merge cu aceleaşi adaosuri, MWh-ul facturat populaţiei ar costa după liberalizare 379 lei (0,379 lei/KWh), cu aproape 5% în plus faţă de momentul actual.

A inceput “liberalizarea”gazelor. La final, gazele româneşti vor fi cu “doar”17% mai ieftine decât cele ruseşti

Populaţia plăteşte din 1 iulie 49,8 lei/MWh iar în 2018 va achita 119 lei/MWh (companiile mai devreme, din 2014). Ne apropiem de preţul gazelor ruseşti, “nesimţit” de scumpe la 143 lei/MWh şi vom ajunge în curând peste preţul la care ruşii vând unor ţări europene.

Preţul gazelor interne pentru populaţie va creşte la 1 iulie cu 8% şi la 1 octombrie cu 2%, iar tarifele pentru gazele livrate clienţilor noncasnici vor fi majorate cu 3%, atât la 1 iulie cât şi în etapa a doua, la 1 octombrie, potrivit ANRE. Majorarea tarifelor la gaze va ansamblul întregului an va fi de 10% pentru populaţie (aceeaşi cu cea din calendarul asumat în relaţia cu FMI şi UE) şi de “numai” 11% în cazul clienţilor noncasnici (faţă de 18% în calendar). În final, preţurile vor ajunge însă în acelaşi loc: 119 lei/MWh pentru consumatorii casnici şi companii. Cât înseamnă asta? Având în vedere că preţul mediu al gazelor importate a fost în primul trimestru din 2013 de 143 lei/MWh (potrivit unui raport transmis bursei de Petrom), destul de mult. Nu uitaţi cât de tare se plângeau autorităţile de preţurile ruseşti “nesimţite”. Cum în 2013 importurile au reprezentat în lunile reci (ianuarie-martie) între 15-22% din consum, majorarea procentuală a preţului gazelor interne are toate şansele să se regăsească în proporţie de aproximativ 70-80% direct în facturi.

 "Noi importăm cu 450 dolari/1.000 mc de la Gazprom, Germania importă cu 180, tot de la Gazprom. Vedeţi cum e cu egalitatea? Dar dna Merkel merge foarte des la Moscova, eu, şi dacă trec prin faţa ambasadei în drum spre Guvern, aud că sunt vândut Moscovei", declara în noiembrie premierul Ponta, în contextul unei discuţii despre blocarea exporturilor de gaz românesc.

 Chiar dacă Germania importă o cantitate de peste 15 ori mai mare ca cea a României (şi poate pretinde ceva discounturi) şi există şi ceva intermediari pe traseu care umflă factura finală a Gazprom, preţurile mari la care ruşii ne vând gazele poate fi pus şi pe seama unei atitudini cam belicoase a României faţă de Rusia în ultiima vreme şi încrederii prea mari în demararea construcţiei gazoductului Nabucco. Or, sunt şanse mai mari să vedem mai întâi 119 lei/MWh pentru gazul intern decât o ieftinire pe seama supra-producţiei din Marea Neagră sau a exploatării gazelor de şist. Şi în altă ordine de idei, cu cât credeţi că ne va vinde mai ieftin OMV-ul în raport cu Gazpromul? Marja de manevră pare să fie de numai 17%. În plus, austriecii fac deja presiuni pentru nivelul viitoarei redevente (vezi ameninţarea construcţiei unei conducte proprii pentru gazul din Marea Neagră).

Dacă preţul caselor se dublează mâine, cât va fi inflaţia?

Din lojile băncilor centrale se invocă tot mai des argumentul că în perioadele de boom a creditării inflaţia a rămas calmă iar instituţiile în cauză n-ar fi avut de ce să renunţe la postura de spectator şi să descurajeze goana după împrumuturi. Bună încercare pentru fuga de responsabillitate şi mulţumirea lobby-ului bancar dar şi bun pretext pentru a revedea călcâiul lui Ahile în modul cum se calculează inflaţia

Un discurs în acest sens vine din partea consilierului BNR, Lucian Croitoru, în articolul de pe Contributors (“despre schimbarea modelului de creştere şi forma fără fond”). Pare o  replică voalată la un alt articol, exprimând o filozofie opusă, scris de Daniel Dăianu şi publicat pe friendsofeurope.org (Daniel Dăianu-“When economic models crumble: A template for rethinking them”). Dăianu vorbeşte de “cuminţirea” sectorului financiar prin reglementare , creşterea cerinţelor de capital, etc iar Croitoru, evident, îl contrazice.

Argumentul care ne interesează pe noi e formulat astfel: “…după o perioadă prelungită de euforie, treptat, inflaţia se stabilizează la niveluri joase, iar deciziile private conduse de euforie duc atât nivelul potenţial al producţiei, cât şi rata de creştere potenţială la niveluri relativ înalte. Acum nivelul actual al producţiei cât şi rata actuală de creştere se situează, pentru o lungă perioadă la valorile potenţiale. Acesta a fost cazul înainte de izbucnirea crizei în 2007 în foarte multe ţări. Coexistenţa inflaţiei joase şi stabile cu egalitatea prelungită la niveluri înalte dintre rata efectivă de creştere şi rata potenţială duce la o situaţie paradoxală: pe de o parte, se acumulează dezechilibre reflectate în creşterea gradului de îndatorare a cvasitotalităţii entităţilor private (boom alimentat de credit), iar pe de altă parte, intervenţia politicilor macroeconomice devine imposibilă. În acest caz, politica monetară nu poată tempera creşterea economică relativ înaltă, deoarece inflaţia este joasă şi stabilă, adică este aşa cum doreşte banca centrală”.

Cu alte cuvinte, dacă inflaţia e joasă, nici supraveghetorii băncilor, nici instituţiile statului (care manevrează pârghiile fiscale) nu au decât să fluiere a pagubă când preţul caselor explodează, când jeep-urile se iau pe credit instantaneu. Ştim că se va întâmpla ceva la un moment dat cu cererea nesustenabilă, ştim că băncile vor avea probleme cu neperformantele cand economia va intra în recesiune, dar ce poţi să faci? Inflaţia  mică te leagă cu mâinile la spate (în ruptul capului n-ar trebui să reglementezi mai bine activitatea industriei financiare, în sensul unei atitudini mai prudente, reglementarea e împotriva naturii umane susţinea tot domnul Croitoru într-un articol anterior).

Ce pare să-i scape consilierului Guvernatorului BNR este că boom-ul creditului se reflectă într-o mai mică măsură în inflaţie, sau cel puţin nu proporţional cu extinderea masei monetare care se produce. Asta pentru că uun boom al creditului vine de regulă cu creşteri sectoriale-beneficiază sectorul imobiliar, auto, electronicele şi electrocasnicele (dacă eşti ţară bananieră ca România şi le cumperi cu buletinul). Nu se cumpără pe credit fripturi şi ţigări fine, nu se plătesc facturi la utilităţi, nu se cumpără fructe de mare.

Ne poate spune cineva cu cât creştea inflaţia în România dacă preţurile apartamentelor vechi (ele se tranzacţionau în principal pe piaţă) ar fi urcat cu 100% în 2007, ultimul an al bulei creditului? Pariez că nu, în indicele preţurilor de consum casele nu sunt prinse (“doar nu cumperi în fiecare zi una” mi s-a răspuns odată când m-am interesat de ce se întâmplă asta).

Preţurile care sunt cele mai sensibile în eventualitatea unei bule a creditului se reflectă mai puţin în inflaţie, mulţumită metodologiei actuale.  Şi asta cam peste tot. Dar nu trebuie să ai inflaţie mare ca să acţionezi cumva când eşti bancă centrală, Guvern, etc. Nu existau pârghii? Ce ziceţi de raportul rată/venituri, crescut “întâmplător” în 2007, cu binecuvântarea  BNR, până la 70%? Sau de levierul declaraţiilor-şoc? “Eu cred ca preţul caselor a ajuns la niveluri nesustenabile, cine se împrumută acum îşi asumă mari riscuri” ar fi fost o declaraţie preluată imediat de presă dacă ar fi venit de la Mugur Isărescu în 2007-2008. Şi poate că o parte dintre cei care intenţionau să-şi ia ipotecă nouă, fie şi ataşată unui credit de nevoi personale, s-ar fi gândit de două ori.înainte. Dar o astfel de declaraţie n-a venit. Şi nici domnul Croitoru, avocatul pieţelor libere de acum, n-a spus nimic atunci.

Prețul “spot” al energiei, sub cel al Hidroelectrica în coșul reglementat.

Preţul energiei electrice tranzacţionată pe piaţa spot a scăzut cu 32% într-un an, până la 121,6 lei/MWh în mai 2013. Presiunea regenerabilelor a dus prețul pe bursa OPCOM sub cel impus de ANRE companiei Hidroelectrica (125 lei/MWh), cel mai “ieftin” producător pentru coșul reglementat.

Pe piața spot sau “piaţa pentru ziua următoare” (PZU) tranzacţionează energie companiile care au nevoie urgentă de electricitate pentru a-şi acoperi consumul sau companiile care au exces de energie şi trebuie să o vândă rapid. Tranzacţiile şi cantităţile de energie pe piaţa spot au crescut semnificativ în prima parte a acestui an iar prețurile au continuat să scadă (121,6 lei/MWh în mai 2013 față de 178,8 lei/MWh cu un an în urmă). Piaţa spot acoperea în mai anul trecut aproximativ 20% din consum, în timp ce în mai 2013 procentajul a ajuns la 32%.

Explicaţia? Impactul cantităţilor tot mai mari de energie produse din surse regenerabile, în special eoliene, anul hidrografic bun ce a umflat produc\ia Hidroelectrica. În acest caz, producătorii sunt subvenționați cu două certificate verzi/ MWh (241 lei/certificat) și au toate motivele să lase la preț când își vând energia pe bursă, costurile de producție și profitul fiind deja asigurate. Ca urmare a intrării în consum a unor cantităţi tot mai mari de energie regenerabilă, o serie de clienţi ai producătorilor tradiționali de energie au reziliat contractele cu aceştia, preferând să cumpere de pe PZU, la preţuri mai mici.

Să vedem cum va influența prețul pe PZU amânarea unui certificat la plată pentru eoliene, recent decisă de autorități prin ordonanță de urgență. În acest moment, prețul spot al energiei a intrat sub cel mai mic preț al producătorilor pentru coșul reglementat, energie destinată micilor cosumatori (“consumatori neeligibili”). 

Din păcate, scăderea prețurilor pe piața spot nu influențează valoarea facturilor populației care cumpără în continuare la prețul reglementat. Cei 15,3 TWh din coșul reglementat rezultă din amestecarea unei părți din producția de la Hidroelectrica (26% din “coș”), Nuclearelectrica (34%), CE Oltenia (16%) și Hunedoara (2%), complexul Petrom de la Brazi (9,8%), producătorii de energie în sistem de cogenerare (11%). Pentru a avea însă prețul mediu de 155 lei/MWh, producătorii pentru coșul reglementat vând energie între 125 lei și 271 lei/MWh. Firesc, cea mai ieftină energie o are Hidroelectrica (125 lei), urmată de Nuclearelectrica (142 lei/MWh), Petrom (169 lei), producătorii în cogenerare (189 lei) iar cea mai scumpă o găsim la complexele energetice Hunedoara (271 lei) și Oltenia (190 lei).

Ministerul Terorismului

Halucinantă declarația lui Barack Obama după izbucnirea PRISM-gate: “Nu poți avea simultan 100% siguranță și 100% intimitate”. Nu cumva marii beneficiari ai luptei anti-teroriste-companiile de armament și serviciile de securitate-înghit mai mulți bani decât un eventual mini-plan Marshall pentru îmbunătățirea vieții în focarele de islamism radical?

În romanul lui Orwell, 1984, exista un minister al Adevărului care orchestra propaganda și un minister al Păcii care se ocupa cu războiul. Iată că azi avem un minister al Terorismului care se ocupă cu supravegherea tuturor cetățenilor. Fenomenul a căpătat o dimensiune globală pentru că interceptările din SUA (programul PRISM al discretei agenții NSA) ne afectează pe toți. NSA are acces cam la orice mișcă în sistemele de telefonie și în spațiul web american, având linii directe de acces la serverele marilor provideri de internet. Cum și în spatele serviciilor oferite de firme din alte state se află hostingul (găzduirea) oferit de marii furnizori din SUA, ochii viglenei NSA pot privi și în conturile tale din România.

Când scandalul a izbucnit în SUA în urma dezvăluirilor din The Guardian și Washington Post, Barack Obama a declarat nonșalant că “nu poți avea 100% securitate și 100% intimitate”. Cu alte cuvinte, este un cost al siguranței ce trebuie plătit. Dacă cineva ar fi sugerat o asemenea idee înainte de atentatele din 11 septembrie, ar fi părut o ipoteză fantezistă. Văd însă că au apărut prompt sondaje care arată că majoritatea americanilor sunt de acord să plătească prețul. Ce se întâmplă însă dacă felia cedată din intimitatea fiecăruia se dovedește insuficientă, dacă apar noi atentate? Se va supralicita cu o felie din liberatea de expresie, de asociere, de mișcare? Încet-încet lumea începe să semene cu romanele lui Orwell, deosebirea esențială fiind că în lumea occidentală există încă pâinea și circul cotidian ce fac suportabilă privirea lui Big Brother. Cel puțin deocamdată.

Poate că noul scandal izbucnit în SUA ne va face însă să ne întrebăm dacă nu cumva marii beneficiari ai isteriei anti-teroriste-companiile de armament (vezi invaziile din Irak și Afganistan) și serviciile de informații (câți știau de NSA până acum?)-înghit mai mulți bani decât combaterea cauzelelor anti-americanismului și anti-occidentalismului. Mă refer aici la un mini-plan Marhall pentru reducerea sărăciei în focarele de islamism radical. Ca să nu amintesc că o condamanare a abuzurilor evreilor în teritoriile ocupate și presiuni constante (nu doar mimate) din partea americanilor pentru o rezolvare diplomatică a situației din zonă ar ajuta mai mult decât antenele NSA lăbărțate în viața privată a tuturor. Am în vedere de asemenea promovarea schimbului cultural în loc să le parașutăm arabilor doar filosofia hamburgerului. Eu unul m-aș bucura ca băncile occidentale să preia din practicile băncilor islamice, ce aleg parteneriatul cu debitorul în loc să-l privească doar ca o vacă bună de muls (ce bancă locală ar fi finanțat plasma cumpărată prin credit cu buletinul dacă-l privea ca o achiziție proprie?),  dacă săracii occidentului ar fi ajutați de societate precum săracii din lumea arabă așa cum ar fi de aplaudat însușirea în lumea islamică a gândirii critice care se poartă în Vest.Dar asta nu se obține cu pușca unchiului Sam la tâmplă.

Nu vreau să alunec pe panta conspiraționismului care vede în Terorism adversarul căutat de Nato pentru a-și justifica existența și pretextul fericit pentru serviciile de securitate pentru a-și umfla bugetele. Observ însă efectele post 2001-invazia statului în sfera privată, retrângerea libertăților individuale în paralel cu radicalizarea suplimentară a lumii islamice (credeți că irakienii îi iubesc acum pe americani?). Întorcându-ne la oile noastre, remarc cum bugetul SRI a cunoscut majorări chiar și în anii de recesiune iar numărul de agenți e secret de stat. Cum în lupta anti-teroristă are rezultate modeste (teroriștii nu prea știu unde e România pe hartă) iar în lupta anti-corupție este dublată de alte instituții ale statului, SRI și-a găsit în sfârșit un adversar de calibru: fosta Securitate. Dă-i și luptă neicușorule, că leafa merge!

Cum umflă conturile Loteriei potul cel mare la 6/49

 Cu cât marile câştiguri la categoria I (6 din 6 numere) se amână mai mult, cu atât este mai profitabilă afacerea Loteriei-mirajul marilor premii atrage mai mulţi jucători iar încasările cresc. Nici statistica nu ţine cu jucătorii: în ultimii 5 ani sunt cu 20% mai puţine mari câştiguri decât le-ar da dreptul să spere teoria probabilităţilor.

Duminica trecută mare vâlvă mare: se dau 8,4 milioane euro pentru norocosul care nimereşte 6 bile din 6 la 6/49, jocul-vedetă al Loteriei. Poate vă surprinde să aflaţi că în ciuda acestui fapt, s-au jucat “numai” 1,65 milioane de variante (pe 0,753 milioane de bilete) din cele 13,98 milioane posibile. Cu alte cuvinte 11,8%. Aproximativ 1 din 9 şanse să se ia marele câştig, deci o să tot auzim bombardamente media în săptămânile ce urmează cu “şansa vieţii”, “ocazia unică”, etc. Vă daţi seama dacă cu peste 8 milioane euro pe masă şi aproape 7 luni de secetă (ultimul mare câştigător la 6/49, la categoria I, a fost pe 15 noiembrie 2012), numărul variantelor jucate abia a ajuns la aproape 12% din total, cât de mult scade participarea după acordarea unui mare câştig? N-am putut obţine arhiva comunicatelor Loteriei după extragerile cu mari câştiguri, am primit în schimb mediile ultimilor 5 ani (vezi tabel) cu numărul mediu de variante jucate pe extragere şi cât reprezintă acesta din total. Iar cifrele sunt foare interesante. Să vedem mai întâi cum se impart banii.

Cum se împart banii
Să luăm de pildă extragerea din 2 iunie. S-au încasat 7,94 milioane lei. Fondul total de câştiguri a fost de 39,33 milioane lei, din care 37,15 milioane s-au realocat ca report la categoria I. Rezultă că pentru câştigurile la categoriile inferioare (cu 3, 4 şi 5 numere din 6) s-au folosit 2,18 milioane lei. La precedenta extragere, din 26 mai, reportul la categoria I era însă de 35,99 milioane lei. Rezultă o creştere de 1,16 milioane lei pentru extragerea din 2 iunie. Trăgând linie, la încasări de 7,94 milioane lei, s-au cordat premii de 2,18 milioane lei (27,4%) şi s-au redirecţionat 1,16 miloane lei (14,6%) pentru umflarea reportului la categoria I. Grosul a rămas deci la dispoziţia Loteriei.

Jurnal de extragere
Cum Loteria ia majoritatea încasărilor, cu cât acordarea marilor premii se amână mai mult, profiturile sale sunt mai mari (mirajul marelui pot atrage jucători noi pe lângă cei deja captivi şi sume suplimentare mobilizate). Asta şi pentru că doar marele premiu “te scoate din foame” pentru o generaţie, cu restul căştigurilor îţi iei în cel mai bun caz o maşină la mâna a doua (de pildă pe 2 iunie, câştigul cu 5 numere era de 11.542 lei, din pierzi însă 25% impozit, iar cu 4 numere nu luai decât 221 lei impozabili).

Observaţi din tabel cum în anii în care marile câştiguri au fost rare, încasările (numărul de variante jucate, procentul raportat la numărul total) au fost mai mari decât în anii mai generoşi în câştiguri. În 2009 au fost doar 2 câştiguri dar s-au jucat, în medie, peste 9% din numărul total de variante per extragere (sunt 13,98 milioane de variante posibile). Un an mai târziu, numărul câştigurilor urca la 7 iar procentul variantelor jucate scade la 3,9%. Venind mai aproape, în 2013 nu s-a câştigat încă la categoria I şi avem o medie de 5,6% din numărul total de variante jucate pe extragere, faţă de numai 3,3% în 2011, când au fost 5 câştiguri.

Cu cine ţine Statistica?
Întrebarea de 100 de puncte este dacă nu sunt cumva mai puţine câştiguri decât ar fi cazul din punct de vedere statistic. Teoria spune ca la un număr suficient de mare de extrageri, aberaţiile statistice ar fi eliminate sau reduse drastic iar cu o medie de 7% variante jucate pe extragere (am luat un număr la întâmplare) s-ar genera aproximativ 70 de câştigători în aproape 10 ani (sunt două extrageri pe săptămână).

Să vedem acum cum stăm cu datele din 2009 pe care ni le-a pus la dispoziţie Loteria. În aproximativ 457 de extrageri sunt 16 mari câştiguri, la o medie de 5,3% variante jucate din numărul maxim posibil (13,98 milioane). Dacă vom considera 457 un număr suficient de mare, relevant statistic, nu ne rămâne să observăm că numărul câştigătorilor ar fi trebuit să fie de 24 (5,3% din 457), cu 20% sub numărul care a rezultat din extragerile reale. Altă observaţie care sare în ochi: din 2009 numărul variantelor jucate a scăzut abrupt iar jocul n-a mai putut fi reanimat în ciuda marilor câştiguri vehiculate. Explicaţiile posibile? Poate că oamenii s-au plictisit să aştepte banii picaţi din cer, poate concurenţa cu Bingo, poate spiritul de observaţie şi pragmatismul au fost mai bine ascuţite de criză.

Ce s-ar putea face? Poate o creştere a fondului de premii pentru categoriile inferioare (de la 5 numere în jos) odată cu subţierea procentului din câştig oprit de organizatori, ieftinerea biletelor pentru a creşte numărul celor cumpărate (teoria e verificată în cazul taxelor şi impozitelor, de ce n-ar merge şi la 6/49?), investiţii sociale “palpabile” cu o parte din sumele încasate (construirea de spitale, şcoli) pentru ca participanţii să nu aibe impresia că aruncă banii chiar pe fereastră când nu câştigă, etc.

Radiografie 6/49
An                                                 2009                  2010                 2011           2012            2013*
Castiguri cat I                                2                        7                       2                 5                  0
Nr variante jucate (milioane)        1,3                    0,54                  0,65            0,46             0,78
Procent din total (%)                     9,36                  3,91                 4,69            3,33              5,64      

*până la 2 iunie. Date furnizate de Loterie.

Gunoiul de sub preșul Statisticii

Pe 4 iulie vom afla că trăim mai bine (vezi PIB/locuitor) în ciuda unei ponderi mai mari a șomerilor. Spre încântarea Loteriei, media trâmbițează iminența acordării potului de 8 milioane euro la 6/49 deși numărul variantelor jucate abia a ajuns la 12% din total. BNR ne explică că economia a băgat băncile în recesiune și nu viceversa iar cele 20% din credite neperformante înseamnă…bănci sănătoase.

INS va anunța la începtul lunii viitoare rezultatele recensământului. Victorie, ne va crește PIB-ul pe locuitor, vom urca câteva poziții în clasamentul pe națiuni! Asta nu înseamnă însă vom intra și pe radarele investitorilor. O economie cu declin demografic, cu perspectiva scăderii puterii de cumpărare odată cu eliminarea prețurilor subvenționate la utilități în următorii ani pune pe fugă capitalul (orientat preponderent spre consum de veme ce producția domiciliază momentan în China). Vezi boom-ul economiei turcești, unde sporul populației și lipsa angajamenelor față de UE nu crează astfel de probleme.

Marele premiu de 8,4 milioane euro la 6/49, popularizat isteric în media, rămâne în continuare la bătaie, în ciua senzației induse că apariția unui câștigător e iminentă. Adevărul este că duminica trecută s-au jucat doar 1,65 milioane de variante din cele 13,98 milioane posibile, ceea ce face ca șansele de adjudecare a câștigului la cateoria I să fie sub 12%. Vă dați seama cât de puțini români mai cred în basmele Loteriei de vreme ce la aproape 7 luni de la acordarea precedentului câștig la categoria I (15 noiembrie) numărul variantelor jucate abia a urcat la 12%? Cum mai bine de jumătate din încasări revine organizatorilor, cu cât este isteria media mai mare și potul mai gras, cu atât profitul Loteriei e mai umflat. Cu alte cuvinte, Loteria câștigă cu atât mai mult cu cât apariția marilor câștiguri e amânată mai mult (cele mai mari încasări se fac când valoarea premiilor urcă).

Într-o discuție de acum câteva zile cu domnul Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului BNR, am aflat că economia a băgat băncile în recesiune și nu viceversa (“multe companii n-au mai avut piețele de desfacere de dinainte de criză, multe persoane fizice s-au trezit cu veniturile ciuntite-de aici neperformantele băncilor”), că România n-a avut o bulă a creditului (“ce bulă este aceea cu doar 200.000 de credite ipotecare?”) iar explicația inexistenței unui faliment bancar, în condițiile în care 6% din companii sunt în insolvență iar peste 20% din împrumuturi neperformante este..soliditatea sistemului bancar.

Adevărul este că neperformantele nu sunt doar 20% din total, ci sensibil mai multe (poate 30%), dacă am lua în considerare externalizările agresive, cesionarea de creanțe în favoarea unor vehicole create ad-hoc în curtea băncilor speriate de volumul provizioanelor ce urmau să fie constituite. Iar faptul că nu avem bănci falimentare în condițiile în care micii debitori gâfâie nu se datorează solidității companiilor financiare ci…dilatării masei monetare în vremuri de criză. Companiile și persoanele fizice n-au la dispoziție împrumuturile BNR cuc are să-și acopere găurile. Iar faptul că n-am avut decât 200.000 de credite ipotecare, în ciuda…BNR (vă amintiți de normele de relaxare a creditării din 2007?) nu scuză numărul de câteva ori mai mare al creditelor de nevoi personale cu ipotecă, mulțumită cărora destui și-au pierdut casa proaspăt renovată cu bani de la bancă.

Modul în care statistica ne prezintă datele despre inflație și somaj reprezintă alte denaturări ale realității. Cea mai dureroasă este bineînțeles în cazul prețurilor, mai ales că ne așteaptă valuri de creșteri ale facturilor la utilități până în 2018. Cum calculul inflației pornește însă de la coșul mediu de consum la nivelul gospădăriilor din urban și rural, iar la țară utilitățile cam lipsesc, eventualele indexări și alocații pentru consumatorul vulnerabil de la oraș vor fi mai mult praf în ochi. Iar la capitolul șomaj, cifrele mici ale României n-ar trebui să eclipsese cifrele minuscule la capitolul număr total de angajați.

Cele 7 păcate capitale ale băncilor românești față de clienți

Ați observat că dobânzile creditelor bar bătute în cuie în ciuda declarațiilor oficialilor privind sprijinirea creditării și revenirii economiei? Remarcați noi taxe răsărite peste noapte (costuri noi de administrare, vămuirea banilor ce-ți intră în contul curent)? Vă întrebați de ce nu se pot plăti cu cardul facturile de utilități nici la ghișeul băncii emitente? Cum de poți fi obligat de recuperatorii de creanțe să rambursezi mai repede un credit la care oricum aveai probleme cu ratele lunare? De ce țin bancherii cu dinții de clauzele abuzive și cum de nu poți negocia aproape niciodată clauzele dintr-un contract-tip de creditare?

La puțin timp după falimentul Lehman Brothers, șeful Goldman Sachs, un fel de Pontifex Maximus al piețelor de capital, încerca să dreagă onoarea colegilor salvați cu bani publici afirmând că “bancherii fac munca lui Dumnezeu” (de parcă Atotputernicul n-are altă treabă decât să umfle bulele speculative). Acum, la mai bine de 4 ani de criză, în timp ce România s-a transformat din “paradis al creditării” în “purgatoriu” pentru bănci (20% sunt împrumuturile neperformante), facem rezumatul practicilor nesănătoase ale băncilor în relația cu clienții.

1.Sufocarea bunului platnic

Dacă afirmăm că sunt mari costurile creditului în România, după ce marile bănci centrale au dat jos rânduri de dobânzi ducând ratele de politică monetară la minimele istorice ni se va replica, poate, “dovezi, nu vorbe!”.Ce părere aveți de faptul că DAE pleacă de la 12% la un împrumut în euro de nevoi personale în Romania? Asta în condițiile în care Euriborul e în jur de 1%? Da, știu, riscul de țară, băncile-mamă cu probleme, bla, bla. Ia să vedem cât de ieftin e același împrumut de nevoi personale în lei…Păi, pleacă de pe la 12% (împrumut de 10.000 lei pe 5 anin) și ajunge la peste 20% în unele cazuri. Cât e dobânda BNR, 5,25%? Păi cum să iei arginții cu 5,25% dobândă cu o mână, și să îi dai cu alta de 2-3 ori mai scump? E mai scump să te împrumuți acum în România decât înainte de criză și asta din cauza celor 20% credite neperformante la nivel de sistem (asta e media, unii au mai multe sub preș-vezi BCR cu 30%). De creditul Prima Casă nu pomenesc, e ușor să dai împrumuturi cu față ceva mai umană când poți pune riscul pe umerii statului. Clienții buni plătesc acum pentru rău-platnici și afurisesc în gura mare banca. Crede cineva că vor mai dori aceștia să audă de bănci, credite și al te lucruri necurate când vor scăpa de hangarale? “În acest moment, costul riscului are o pondere mai mare decât cea a refinanțării în bucătăria unui creditor, iar aici includ atât povara neperformantelor vechi, cât și creditele nou acordate care pot deveni unele cu probleme mulțumită unei legi a insolvenței mult prea permisive” spune Ionuț Dumitru, președintele Consiliului Fiscal și economist-șef Raiffeisen Bank. Cu alte cuvinte, cea mai mare felie din costul unui împrumut revine acoperirii cheltuielilor cu creditele foste (și viitoare) neperformante, una mai mare decât cea a cheltuielilor cu dobânda la care banca face rost de fonduri. Pentru un răspuns mai exact am încercat să merg direct la sursă, mai exact la BNR. “Cine ar putea calcula ponderea cheltuielilor cu creditele cu probleme ale băncilor în costul actual al împrumuturilor”? se întreabă retoric Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR. “Oricum, vă rog să nu le mai spuneți “neperformante”, la nivelul UE se recomandă termenul “depreciate”subliniază Vasilescu. Am dorit să aflăm și părerea șefului ARB, Radu Grațian Ghețea, referitor la costul actul al creditului. Domnia sa ne-a retezat-o scurt și definitiv “Exclus. Sunt într-o ședință!”

2. Îmbuibarea. Cu clauze abuzive

Odată cu intratea în vigoare a noului Cod de Procedură Fiscală datornici cocoșați de obligațiile față de bănci primiseră o veste bună. Asociațiile de Protecție a Consumatorilor pot da în judecată o bancă, cerând anularea contractelor-tip dacă un singur client obține în justiție o decizie favorabilă contestând clauzele abuzive dintr-un contract. Ce om cu frica lui Dumnezeu ar putea să afirme că o clauză abuzivă diintr-unu contract ar putea fi absolut în regulă în altul identic? Domnul Grațian Ghețea, președinele ARB, considera însă că fiecare contract ar trebui trecut printr-un proces separat, pentru că un contract bancar e ceva abstract, noțiunile și principiile sale sunt inaccesibile înțelegerii multora și ar fi bine ca mai multe instanțe să se pronunțe pentru a elimina erorile. Iar dacă se ajunge totuși ca legea să fie respectată, așa cum reglemetările europene o cereau de mult (între timp Guvernul, la presiunile lobby-ului bancar, prin portavocea FMI-ului a obținut o amânare până în iulie), doar ANPC nu și organizațiile private ale consumatorilor ar trebui să acționeze în instanță băncile cu clauze abuzive în contractele-tip. Sufocate de datorii, 6% dintre companiile românești active sunt acum în insolvență. Vă dați seama câte persoane fizice s-ar fi declarat în faliment în condițiile în care cam 1 din 5 credite are probleme acum (fără să le punem la socoteală pe cele scoase din bilanțuri)? Nu vă forțați imaginația, în România nu s-a vrut o lege a falimentului personal iar punctul de vedere al bancherilor s-a impus ca de fiecare dată. În condițiile spargerii unei bule a creditului, când 6% din firme se pregătesc de faliment (peste 90% din insolvențe sfârșesc în faliment spune avocatul Gheorghe Piperea), căte bănci și-au închis poțile în România? Cumva nici una?!

3. Jumulirea conturilor curente

Sună cam pretențios, am vrut să vorbesc însă de pofta nestăpânită a bancherilor de a taxa orice cont curent mișcă pe sub nasul lor. Pe mine CEC-ul (da, am vrut să fiu taxat de statul roman dacă tot e să pierd bani la bancă) m-a anunțat cu ceva timp în urmă că umează să îmi ia 2,5 lei ca administrare de cont. Dar ce, contul meu curent a devenit brusc handicapat, nu mai e în stare să aibe singur grijă de el ca până acum? În urmă cu câteva zile CEC-ul mă anunța că ma va taxa și pentru transferurile care mi se fac în cont. Ce mare lucru ați putea spune, niște rentieri cărora li se varsă în cont banii periodic n-ar trebui să se plângă pentru niște sume modice oprite d de bancă. Da? Ia gândiți-vă dacă nu cumva intrați în aceeași categorie în momentul în care primeți salariul în contul de la CEC. Adică, după ce că ai comision la retragerea de la bancomat, la administrarea contului curent, mai ți se rețin bani și când îți virează angajatatorul chenzina. Dar dacă spui că ai vrea să fii plătit “cu bani în mână”, nu prin cont, lumea financiară te privește superior-“înapoiatule!”. Mai grav e când ești atras cu o oferta promoțională și apoi te trezești cu comisioane-surpriză, cum a pățit mama la Raiffeisen cu banii de pensie. Bine că nu retrageți bani de la BRD-veți fi taxați cu 4 lei plus 1% din suma scoasă. Nu știu cum ați numi asta elegant, dar în limbaj biblic e  “luxurie”, adică “pofta” nestăpânită de a nu lăsa nici un bănuț nevămuit care îți trece prin bancă.

4. Refuzul cardului la ghișeu

Banul (electronic) pare să fie ochiul dracului tocmai la bancă

Aveți de plătit facturi, ceva rate și nu aveți bani cash la dvs? Vă întrebați de ce n-ar fi posibil să utilizați cardul emis de banca respectivă pentru a vă achita de datoriile lunare? Nu vă gândiți la chestii abstracte, de pildă la dorința băncii de a abbsorbi cash-ul care se obține mai greu decât banii electronici de la BNR. Adevărul este că băncile nu acceptă plata cu cash la ghișeu din simplu motic că vor să te determine să foloșești cardul pentru a scoate numerar, operațiune care se taxează de regulă cu minim 0,2%. Annual se retrag peste 25 de miliarde de euro de la ATM-uri ceea ce înseamnă peste 50 de milioane de euro pentru băncile posesoare, asta dacă vom calcula cu un comision de 0,2%. Bani obținuți ușor. 

5. Frăția de cruce cu recuperatorii

“N-am reușit să-mi plătesc la timp ratele la BCR iar creditul meu a fost cumpărat de Kruk. M-a sunat cineva de acolo să-mi spună să negociem graficul de rambursare, dar dacă nu dau toți banii într-un an o să vorbesc cu doamna executor” îmi povestea o cunoștiință care avea un împrumut cu o scadență mai mare de 3 ani în momentul livrării sale recuperatorilor. Ca să scoată din bilanțuri creditele cu probleme și să nu mai fie nevoite să facă provizioane, multe bănci au decis să vândă portofolii întregi la costuri modice (5-10% din valoarea unui credit de nevoi personale, 15-20% la ipotecare). Recuperatorii n-au însă probelemele de imagine pe care și le face banca, nu se tem prea tare de opinia publică, ba chiar le prinde bine postura de zbir nemilos astfel încât forțează nota, strâng cu ușa debitorii. “În cazul creanțelor cesionate (vândute ) de către instituțiile financiar-bancare sau non-bancare, noul proprietar al creanței va stabili noi termeni contractuali.  În cazul creanțelor colectate pe bază de mandat, condițiile contractuale nu se modifică, deoarece colectarea se face pe o perioadă determinată de timp” ne-a spus Cosmina Marinescu, Director Operatiuni Kruk Romania. Cu alte cuvinte, nimic nu-ți garantează că nu vei fi strâns cu ușa să aduci banii de 3 ori mai repede, în condițiile în care nici înainte nu făceai față cu plățile. De ce este permisă cu atâta ușurință vânzarea de portofolii de credite în condițiile în care banca nu se confruntă cu probleme majore? este însă o întrebare la care BNR ar trebui să răspundă. Cu câteva luni în urmă i-am povestit managing directorului EOS KSI, Georg Kovacs despre o scrisoare a companiei de recuperare a creanțelor ajunsă la noi, în care un debitor al unei companii de telefonie era ofertat de EOS cu o reducere “promoțională” a datoriei cu 50% în cazul plății imediate, în condițiile în care aceasta fusese majorată tot cu 50% ca penalități după trecerea datei de prescripție. “Nu e normal, o să mă interesez, vă rugăm să ne semnalați astfel de cazuri” mi-a spus Kovacs atunci, acceași invitație v-o adresăm și noi.

6. Inflexibilitatea

Ați încercat să negociați vreodată prevederile dintr-un contract-tip de credit la o sucursala bancară? Să ne povestiți cum ați reușit asta, în 99% din cazuri ești privit cu superioritate și refuzat politicos. Funcționarii mărunți dau dovadă de o inflexibilitate uriașă când primesc solicitări de la clienți (”ce scrie în contract se decide la Centru”) în acest sens iar existența contractelor-tip cu clauze abuzive li se datorează și lor. Dacă ar fi existat o presiune de jos în sus în vederea modificării, nuanțării și individualizării acestora, poate că n-am mai fi vorbit de atâtea procese pe rol.

7. Complexele de superioritate

În termeni biblici “superbia”. N-am văzut încă bancherul “popular” care să vorbească pe limba omului de rand și să se poarte ca atare. Vezi jargonul păsăresco-financiar învârtit în toate ieșirile publice ale bancherilor și înaltelor capete din BNR. Un fel de “nu ne amestecăm cu vulgul, nici măcar nu vorbesc pe limba noastră”. Combinație de aroganță, sentimentiment de castă, mimarea ultra-specializării. De asta ni se pare că avem nevoie de traducător din Isărescu, varianta română-română.

Diferenţa de PR dintre guvernarea Ponta şi regimul Băsescu

Unii au tăiat salariile bugetarilor otova, alţii reduc la sânge schemele de personal (vezi concedierile colective ce se pregătesc prin companiile de stat). Nu ne mai vindem străinilor resursele (Cupru Min), le dăm doar infrastructura (CFR Marfă).Programul de privatizări a rămas la fel de ambiţios (vă mai amintiţi de moţiunea „Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată!” care a dărîmat guvernul Ungureanu?). Despre gazele de şist nu mai zic nimic, diferenţele de abordare au dispărut chiar dacă între timp s-au ţinut nişte referendumuri la nivel local iar oamenii de la Roşia Montana nu vor iarăşi decât să muncească prin reclamele cumpărate de RMGC fapt ce a determinat demisia ecologistului Remus Cernea din USL. Debitorii cu clauze abuzive prin contracte sunt lăsaţi mai departe la mâna băncilor, acordul cu FMI va trece dar mai vrem unul, pentru „stabilitate”. Băsescu era omul serviciilor, bugetul SRI a crescut şi sub guvernarea Ponta. Fiecare are acum justiţia lui, sinecurile proprii (ASF?) iar asemănările pot continua.

Care sunt atunci diferenţele de substanţă între fosta şi actuala Putere? Cea mai importantă vine din calibrarea reacţiilor contestatarilor. În locul isteriei Antenei 3 avem sarcasmul moderat al postului B1 (deh, sunt totuşi măsuri de dreapta!). OTV-ul, singurul care putea juca pe coarda populistă fără a i se da peste nas a fost închis preventiv. De fapt, a fost închis mai degrabă partidul-televizor care e zero barat fără suportul media (cam riscant să zburde liber un partid anti-sistem când ai aceeaşi Marie cu altă pălărie la guvernare ) pentru că esenţa OTV-ului pare să fi migrat la Naşul TV dacă e să mă raportez la toţi ciudaţii care încep să apară pe acolo (doar n-aţi vrea să rămână orfan publicul amator de senzaţional ieftin). În plus, avem mutarea de maestru în cazul „tonomatului” Ciutacu. Cu echivalentul a 15.000 euro pe lună, cît s-a vehiculat prin presă, mitul tribunilor poporului de la talk-show-ul de seară s-a prăbuşit iremediabil-„e doar o chestiune de bani şi la ăştia”. Vorbesc în principal de opoziţia de la televizor, opoziţia din Parlament (PDL) este sfâşiată între felia pro-PNL şi cea pro-PSD, deci nu contează prea mult.

Avem apoi o diferenţă de abordare în ieşirile publice. A dispărut aroganţa înţepată, avem populism bonom şi explicaţii interminabile. În loc de Băsescu care dă cu pumnul în masă ni se livrează un Ponta care parca îşi cere mereu scuze cu aerul său de tocilar inofensiv. O mediatizare mai eficientă pentru Premier (cu ce s-o ocupa purtătorul de cuvânt al guvernului Ponta?), o critică mai puţin virulentă decât cea împotriva lui Boc, o paralizie generală a Opoziţiei (câte partide de dreapta sunt în acest moment?) şi electoratului (care e alternativa la actuala Putere?)-iată o reţetă de un real succes. Cum de îi ies atît de bine actualului Premier flotările de PR? Recunosc că nici eu nu imi explic fenomenul, politicianul român n-a fost niciodată atât de subtil. Dacă ne raportăm la Ponta, e o diferenţă ca de la cer la pământ între „au furat mai mult ca noi” din urmă cu câţiva ani şi discursul recitat în Parlament în urmă cu un an la investitura cabinetului Ungureanu ori împachetarea pentru presă a măsurilor neplăcute de acum. O transformare desăvârşită cu ocazia suspedării Preşedintelui anul trecut, când Ponta a plecat la Bruxelles cu argumentele lui Antonescu şi s-a întors cu cele ale lui Barosso. Dacă în cazul lui Boc era clar cine e păpuşarul, în cazul lui Ponta se pare că firele sunt ceva mai lungi şi pornesc din acelaşi loc cu cele ale lui Băsescu. Poate că şi de asta se înteleg atât de bine. 

De ce nu sunt bugetari sinecuristii din ASF?

Intr-un interviu la Radio Romania Actualitati, Dan Radu Rusanu, viitoarea eminenta cenusie a nou intratei in paine Autoritati de Supraveghere Financiara (ASF), enumera printre beneficiile concentrarii supravegherii pietelor financiare (nu si bancare-dar asta e deja alta discutie) reducerea de personal cu 25-30% („un singur compartiment de contabilitate, de resurse umane, etc-in loc de trei”). Chiar si Premierul insista pe beneficiile salarizarii dupa modelul (si statele?) BNR, viitorii cerberi ai bursei, asigurarilor si fondurilor de pensii urmand sa incaseze mai putine zerouri la final de luna. Contribuabilul ar trebui sa chiuie deci de fericire, in vremuri de criza vor fi mai putine salarii nesimtite si frustrari in societate. Dar, stati putin! ASF-ul se autofinanteaza, deci salariile supraveghetorilor le platesc chiar cei supravegheati sau clientii lor prin taxele impuse (de pilda CNVM opreste 0,08% din tranzactiile de cumparare de actiuni). In ce conditii poate fi vorba deci de credibilitate a actului de control? Cat de vehementi pot fi cei ce supravegheaza de pilda bursa cata vreme grosul veniturilor vine de la SIF-uri si Fondul Propritatea, cei mai lichizi emitenti? (vezi orbirea CNVM din trecut in legatura cu voturile in AGA SIF-urilor a companiilor controlate de acestea sau, mai nou, modificarea legislatiei pentru a permite FP acordarea de dividende, desi scaderea activului net sub capitalul social dupa insolventa Hidroelectrica n-ar fi permis-o; asta ca sa nu ma intorc la ’48, la FNI-ul lui Vantu si CNVM-ul lui Boboc). Asta mi se pare principala problema a ASF si nu neaparat salariile. Revenind insa la bani, ma intreb unde se duc sumele astfel economisite dupa centralizarea supravegherii? Vor fi taxati mai putin supravegheatii? Ma cam indoiesc...Se vor varsa bani la buget? Sa fim seriosi! Mai degraba se vor topi prin programe de formare profesionala, deplasari pntru ducumentare, achizitii de materiale si mobiliar la preturi exorbitante, etc.

Altfel, la capitolul competenta, boardul actual al ASF-ului nu sare mult de nivelul secretarei lui Boc parasutata in CNVM. S-a renarcat deja lipsa studiilor economice pentru 9 din cei 17 membri ai Consiliului ASF. Sa subliniem postura numarului 2, Daniel Daianu, de supraveghetor proaspat pacalit (va amintiti cum declara domnul Daianu cu cateva luni in urma, ca prezenta sa printre investitorii inselati de Cristian Sima se datora convingerii ca achizitionase niste produse inofensive, ce garantau un profit mic in conditii de risc aproape inexistent?). Ma rog, oricine poate invata din greseli, chiar si domnul Daianu daca va gasi resursele necesare s-o recunoasca, iar studii economice in regim intensiv pot fi bifate repede. Totusi, chiar nu se gaseau niste profesionisti din interiorul industriilor controlate, tineri, cu studii prin strainatate, si mai putin obedienti politic pentru a fi aruncati in fata? Ca iar ne-am pricopsit cu supraveghere financiara pe linie de partid...

Dupa cum stiti, centralizarea supravegherii nu merge pana la BNR, desi riscuri majore pentru economie ar veni mai degraba dinspre banci decat dinspre costeliva bursa sau grupa mica a fondurilor de pensii private. Nu vreau sa spun ca ASF-ul ar fi trebuit sa inghita BNR-asta mai lipsea, niste politruci care sa faca politica monetara-ci ca BNR-ul ar fi putut ingloba ASF-ul. Parca suna altfel un „garantat Isarescu” pe cartea de vizita a celui insarcinat cu controlul printre societatile de brokeraj sau de asigurari. Era loc de mai multa competenta si mai putina comanda politica. Si aveam implicit si salarii dupa grila BNR cum dorea Premierul. Sigur, BNR nu trebuie idealizat. Domnul Isarescu se afla in fotoliul sau cand picau bancile la inceputul anilor 1990, cand se derulau Ponzi-schemele de la Caritas si FMI, iar pe varful bulei imobiliare din 2007 in Romania se relaxau conditiile de creditare. Totusi, dupa lungul sir de erori, gafe, bule si orbiri mai mult sau mai putin interesate ale controlorilor si reglementatorilor pe care le-am putut admira in ultimii 10 ani in pietele financiare, oamenii din jurul Guvernatorului lasa inpresia ca au inteles totusi ceva. Nu se poate spune acelasi lucru despre politicieni.

Reglementarea sectorului financiar este împotriva… naturii umane

“Susținem ideea că orice proiect care privește societatea trebuie să fie compatibil cu natura umană pentru a aduce beneficii”. Nu este din declaratia de independenta  a Statelor Unite, este din consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, care incepe asa o analiza privind reglementarea din sistemul financiar-bancar ("Sfarsitul reglementarii si ultimul reglementator"-Hotnews, 9 aprilie). Care este mesajul (mea culpa pentru simplificare)?

1. Reglementarea sectorului financiar limiteaza liberatea de alegere si este deci impotriva naturii umane. („Forța care se naște din dorința omului de a fi respectat (Thymos-ul la care se referea Platon) modelează reglementarea astfel încât aceasta să asigure transparența în sectorul finaciar, contabilitatea corectă a avuției și minimizarea fraudei.Orice reglementare care nu asigură aceste cerințe sau care este în exces limitează libertatea de alegere și intră în conflict cu nevoia omului de a fi respectat. Pe termen lung, întărirea reglementării de tipul „comandă și control” care se realizează în prezent se va dovedi ineficientă”). Altfel spus, daca autoritatile vor ca prin reglemetarea sectorului financiar sa ajusteze cumva cererea la posibilitatile pe termen lung ale economiei, astfel incat bulele creditului, imobiliare sau bursiere sa se umfle mai rar si mai putin, atenteaza la libertatea de alegere a electoratului, limitand-o.

2. Pietele ar trebui sa se regleze singure in interiorul ciclului comportament rational-euforie-panica-comportament rational iar interventia autoritatilor pentru relglementare si control nu va elimina decat temporar riscurile supraincalzirii anumitor segmente din mediul financiar („Această suscesiune repetabilă între rațiune-euforie-panică-rațiune permite piețelor să se repare singure, nu pentru că o cer reglementatorii. În cel mai bun caz, reglementările cer piețelor să facă ajustări în direcții spre care piețele s-ar fi îndreptat oricum”).

3.Chiar si in contextul institurii reglementarilor, treptat vor apare presiuni tot mai mari (citeste lobby din partea sectorului financiar-bancar, „cointeresare” a decidentilor din politica) pentru eliminarea lor, presiuni ce vor avea, in final, castig de cauza. („controalele stricte nu pot împiedica apariția euforiei prin suprimarea libertății de alegere decât temporar, deorece îngrădirea libertății declanșează lupta pentru eliminarea controalelor. Această luptă a început la mijlocul anilor ’80 și a rezultat în dereglementarea care a urmat până la izbucnirea crizei în 2007”)

Ce putem spune aici? Bancherii se viseaza din cand in cand trimisii lui Dumnezeu pe pamant. Boss-ul de la Goldman Sachs a spus-o aproape textual acum vreo 2 ani. Domnul Croitoru este mai modest, se limiteaza la apararea naturii umane. Avem insa cateva obiectii de ridicat.

1.Daca reglementarea incalca dreptul la alegere, ce sa spunem de salvarea bancilor din bani publici care s-a practicat pe scara larga in lume? Oare contribuabilul a fost intrebat daca e dispus sa plateasca prin taxe si impozite pentru supravietuirea celor care au practicat pe scara larga hazardul moral? Poate vroia sa directioneze fonduri suplimentare spre educatie si sanatate nu spre banci sau plata imprumuturilor destinate salvarii sectorului bancar? Nu i-am incalcat liberatatea de alegere?

2.Pe linia asta, a menajarii..naturii umane si liberatatii de alegere, ar putea fi justificate o multime de chestii. Pornografia infantila de pilda sau consumul de droguri. De ce sa le interzicem daca exista cerere pentru asa ceva si dorinta de a le alege? Ce scapa din vedere domnul Croitoru este ca liberatea mea de alegere n-ar trebui sa afecteze viata celor de langa mine, cu alte cuvinte libertatea lor de alegere. N-ar avea nimeni nimic cu cei ce inghit halucinogene daca respectivii ar lenevi apoi zile intregi in pat razand de mama focului; riscul ca un astfel de om „liber” sa capete un comportament incontrolabil, punand in pericol viata si integritatea altora e insa evident. La fel in cazul bulei creditului. Daca cei care vor sa se imprumute cu pana la 70% din venituri, contractand ipotecare fara garantii nu m-ar afecta si pe mine, in momentele cand spargerea bulelor imobiliare si de creditare provoaca recesiune severa in economie, as fi dispus sa-i lasam sa moara pe mana lor. Or, cat timp programele de austeritate care au urma dupa dilatarea deficitelor bugetare in scopul salvarii bancilor ne afecteaza pe toti, poate n-ar trebui sa fim suparati daca bancilor li se reteaza din aripi cand vor sa ne inunde cu credite tocmai pe final de ciclu economic.

3.Daca doar pietele ar trebui sa regleze ciclul ratiune-euforie-panica-ratiune, de ce n-au fost lasate sa cada TOATE bancile cu probleme? Nu era o solutie in spiritul miscarii pietelor (vezi cotatiile bancilor in 2009)?. De ce li s-a permis sa acceseze bani publici, fonduri de la Fed, sa adopte noi reguli de raportare prin care sa-si evalueze decent mizeriile de sub pres? Argumentul „too big to fail” are ceva in comun cu natura umana? Cu ideea de echitate, de justitie sociala?. Ce ar spune Platon despre asta?

PS. „Experiența României confirmă că întărirea unor reglementări în condițiile liberalizării capitalului au rămas ineficiente (Isărescu 2009, pp. 346-360; Georgescu, 2011)” mai spune domnul Croitoru. Da, asa e, am avut o bula a creditului si in conditiile unor rezerve minime de 40% la valuta. Dar daca n-ar fi permis BNR ca, pe varful bulei, in 2007, raportul dintre rata si venituri ale debitorilor sa poata urca pana la 70% (de la 33-40% anterior) poate n-am fi avut atatea credite neperformante acum (cam 20% din total, peste 700.000 romani cu restante).Cati dintre cei care tremura sa nu fie aruncati in strada din casa pentru care nu mai pot plati rate ar mai apara liberatea de a alege un credit scump, cu clauze defavorabile si intr-o valuta care sa surclaseze in vremuri de criza leul?