Cum ajungem la somaj zero. Statistic cel putin

Dacă nimeni n-ar fi concediat în următorul an şi nici unul dintre şomerii actuali nu şi-ar mai viza lunar carnetul  am avea şomajul aproape zero. Dacă toată populaţia de la ţară ar fi racordată mâine la utilităţi inflaţia ar fi poate dublă. Iar dacă şomajul şi inflaţia sunt indicatori mincinoşi, există alţii care să reflecte mai fidel realitatea? 

Multă lume când aude de şomaj se gândeşte că indicatorul respectiv reflectă numărul celor care ar fi în stare să muncească dar nu îşi găsesc un loc de muncă. Fals, e vorba doar de numărul celor care şi-au căutat „în mod activ” un loc de muncă în ultimele 4 săptămâni.  Nu te preziniţi lunar pentru viză, nu te numeşti şomer chiar dacă n-ai un loc de muncă. Mulţi care ies din plată la încheierea perioadei de şomaj dispar la rândul lor de pe radarul Statisticii. Dovadă, sunt doar 731.000 de şomeri în România dar numai 4,36 milioane de angajaţi „stabili” (angajaţi la companiile cu cel puţin 4 salariaţi şi care au muncit cel puţin 22 zile pe lună) la o populaţie ocupată de 9 milioane. Aici se mai pot adăuga cei cu diferite alte tipuri de contracte, liber-profesioniştii (până la 5,1 milioane) mai punem lucrătorii din agricultură şi munca la negru şi obtinem 6,1 milioane salariaţi, ca în ultima raportare a Statisticii privind ocuparea şi şomajul.

Aproape 3 milioane de persoane din populaţia activă nu sunt însă nici angajaţi, nici şomeri cu acte în regulă. Între 2008 şi 2013 s-au pierdut aproape 500.000 de locuri de muncă ( de la 4,8 milioane persoane în companiile cu cel puţin de 4 angajaţi s-a scăzut la 4,3 milioane) dar şomajul oficial a avansat cu numai 114.000 persoane (de la 617.000 la 731.000). De ce ne tot cramponăm atunci doar de acest indicator din moment ce nu reflectă realitatea din piaţa muncii? N-ar fi mai onest să anunţăm odată cu şomajul şi locurile de muncă „stabile” prin compararea cu o perioadă de referinţă? Cât s-a pierdut sau cât s-a adăugat în ultimul trimestru/semestru/an? Cifrele privind şomajul sunt însă disponibile oricui are are internet şi intră pe site-ul Statisticii, plus că se anunţă periodic prin media, cele legate de numărul locurilor de muncă din companiile cu cel puţin 4 salariaţi se obţin contra-cost (sau la cerere, de la biroul de presă, pentru jurnalişti).

Cu inflaţia, aceeaşi problemă. Auzim lunar în jurnalele de ştiri cât a mai fost inflaţia. De regulă, creşterea preţurilor e mai mică decât impactul asupra portofelului dacă posesorul domiciliază în mediul urban. Asta pentru că inflaţia se calculează pornind de la preţurile dintr-un coş de produse şi servicii la nivel naţional deşi obiceiurile de consum diferă substanţial de la ţară la oraş (în rural ponderea utilităţilor e mai mică, se practică auto-consumul, etc). Pentru ca inflaţia raportată oficial să îşi găsească o corespondenţă reală în portofelul contribuabilului, ar trebui ca jumătate din an acesta să trăiască la oraş la bloc, iar cealaltă jumătate la ţară la curte, încălzindu-se cu lemne din pădure şi fără apă curentă. Atenţie, cele 6 luni trebuie împărţie echitabil între sezonul cald şi cel rece!

Vă daţi seama că dacă 2018, anul cu preţuri la gaze şi energie electrică liberalizate total, găseşte ca prin minune toate gospodăriile din rural cu gaze trase la sobă şi apă curentă, inflaţia oficială sare în aer? Ce am putea face? Să înlocuim inflaţia cu deflatorul PIB pentru a ava o idee mai exactă asupra creşterii preţurilor (măsoară creşterea tuturor preţurilor din economie, nu doar a celor de consum pentru populaţie)? N-ar fi chiar soluţia ideală, având în vedere că anul trecut deflatorul a fost de 4,8% iar inflaţia (decembrie 2012-decembrie 2011) de 4,95%. N-ar fi deloc complicat să organizăm o cercetare sociologică pentru obiceiurile de consum defalcat urban-rural,dar cine din Guvern să accepte un algoritm paralel câtă vreme pensiile din urban, mai mari decât media naţională,  ar trebui indexate în plus, iar dobânzile la depozitele orăşenilor n-ar mai acoperi brusc inflaţia? Nu rămâne decât ca fiecare să acţioneze pe cont propriu, să-şi negocieze periodic majorări de salariu (când se poate), să reducă din cheltuielile inuntile, să nu se îndatoreze excesiv (inflaţia mascată reduce puterea de cumpărare, implicit pe cea de rambursare).