Ambasada SUA face lobby pentru investitorii Fondului Proprietatea

Oficialii americani arată că bursa autohtonă este printre cele mai scumpe din regiune din cauza comisioanelor ASF și BVB. În condițiile în care costurile de tranzacționare cumulate datorate celor două entități nu sar, în medie, de 0,12%, trimiterea se face spre fondurile închise, în special Fondul Proprietatea, “asuprite” suplimentar de comisionul anual de supraveghere datorat ASF (0,1% din active).

Sub afirmația că prețul unui serviciu e mare se poate ascunde constatarea că nu e pentru toți la fel de mare. “Reducerea taxelor de tranzacționare și a cerințelor birocratice ar putea face piața de capital românească mai atractivă pentru investitori. Accesul pe piața locală rămâne încă o provocare. Conform unui studiu recent, e nevoie de 6 luni pentru a deschide un cont pentru a tranzacționa în România în timp ce în țările mai dezvoltate din Centrul și Estul Europei același lucru ia doar câteva ore. În plus, piața românească de capital este printre cele mai scumpe din regiune, din cauza taxelor administrative și a comisioanelor de tranzacționare percepute împreună de operatorul de piață și organismul de rereglementare (BVB și CNVM, n.n.)” se exprima recent însărcinatul cu afaceri al SUA în România, Duane Butcher, la un aveniment aniversar legat de listarea Fondului Proprietatea. Chiar așa să fie?

Să vedem ce taxe iau BVB și ASF investitorilor ce doresc să tranzacționeze acțiunile românești. CNVM are un comision de 0,08% aplicat tranzacțiilor de cumpărare iar BVB percepe 0,117% din tranzacțiile de vânzare și 0,045% din cele de cumpărare. Trăgând linie, avem aproximativ 0,12% din suma adusă în România. Atenție, asta nu reprezintă costul final. La acest procent adaugă și brokerii procentele lor (nu se poate tranzacționa decât prin intermediar la BVB). Cât de mari sunt acestea? “Dacă un investitor ar aduce 2-3 milioane de euro la Intercapital, ar obține un comision de 0,2%?” l-am întrebat pe Răzvan Pașol, președintele Intercapital, o societate de brokeraj medie. “ La noi sigur nu, poate la alții. Păi, 0,08% dintr-un million de euro (diferența dintre comisionul de 0,2% și cei 0,12% datorați ASF+BVB) fac doar 800 de euro. Cu banii aștia mergem toți la un film” mi-a răspuns Pașol. Cu alte cuvinte, brokerii locali se codesc să se mulțumească cu un comision comparabil cu cel al ASF deși primesc indirect o parte din comisionul bursei ca dividende (toți brokerii sunt acționari la BVB).

Întrebat dacă piața de capital românească e scumpă, Pașol a fost imediat de acord cu ambasada SUA, e scumpă. “Ar deveni ieftină dacă mâine ar fi eliminate comisioanele ASF și BVB?”. “Din păcate, doar puțin mai ieftină” mi-a răspuns Pașol, care a recunoscut că pe lângă costurile impuse de operatorul de piață și reglementator, cea mai mare contribuție o au cele percepute de brokeri. Iar brokerii din România sunt scumpi pentru că avem o piață mică și se câștigă mai puțin din rulaje aici-a fost concluzia comună (de pildă, un investitor local cu un rulaj lunar de aproximativ 100.000 lei rar coboară sub un comison al brokerului de 0,5%). De ce ambasada SUA n-a spus însă nimic de brokeri, ci doar de ASF și BVB?

Legătura cu Fondul Proprietatea
Un investitor nu suportă doar taxele de tranzacționare, ci indirect și pe cele de menținere la cota bursei și reglementare (ambele reduc profitul companiei în care a investit și pe cale de consecință și dividendele sale potențiale). Dacă în cazul majorității companiilor listate acestea sunt de regulă modice (Fondul Proprietatea plătește doar 4.000 lei pe an pentru menținerea la cota bursei, potrivit departamentului său de comunicare), în cazul fondurilor închise (SIF-uri, Fondul Proprietatea) listate ASF-ul face o excepție și ia 0,1% din activul mediu lunar, deci aproximativ 0,1% pe an. Cea mai grasă vacă de muls din acest punct de vedere este evident tot Fondul Proprietatea, care are un activ de aproape 3 miliarde euro. Iar Fondul Proprietatea are în acționariat mai multe fonduri americane de investiții (vezi Manchester Securities New York, fondurile Elliott, etc) care au ajuns să facă jocurile în AGA.Cele 0,1% procente pe an care dispar din averea acestora “mulțumită” ASF aproape că dubleaza ponderea costurilor de tranzacționare cauzate de binomul BVB-ASF. Iată de ce ambasada SUA se arată interesată de costurile din piața românească de capital. În încheiere, să mai spunem că problema costurilor de intermediere/listare/supraveghere s-a pus doar în momentul în care acțiunile sunt relativ corect evaluate de piață. Cât sunt ieftine prin prisma raportului preț/profit, preț/active investitorii par dispuși să ignore comisioanele. Așa a ajuns de altfel Fondul Proprietatea controlat de investitori străini.

PS: Articolul asta ar fi trebuit sa apara in ziarul Romania Libera. N-a aparut pentru ca Ambasada nu formulase un punct de vedere (desi i se solicitase unul).A trebuit deci amanat in asteptarea unui raspuns care intr-o saptamana n-a mai venit. Apoi...era deja perimat.Ghinion....

Cât de inutilă e Şcoala?

Memoria e perisabila, pentru a o forţa să fixeze date şi evenimente informaţia trebuie să poarte o anumită amprentă emoţională. Nemaiputând să administreze teroare şi nici slujbe asigurate, incapabilă să povestească şi să explice Lumea şi să educe creativitatea, Şcoala e redusă la postura de agenţie guvernamentală de baby-sitting.

Ce-mi amintesc din cei 20 de ani de şcoală? Nu prea multe. Nu mai ştiu nimic din analiza matematică deşi mi-am tocit serios coatele cu ea prin liceu. Surprinzător, îmi aduc destul de bine aminte de studiul probabilităţilor deşi n-am făcut materia asta decât un trimestru-nu se cerea la admiterea la facultate deşi te izbeşti tot timpul de ea când faci alegeri în viaţa reală. E destul de vie amintirea profesorului de matematică din clasa a V a-domnul Toader se pricepea să îmbine umorul cu algebra şi dădea din timp în timp nişte extemporale din noţiunile de bază la care şi cei mai leneşi din clasă luau note mari, motiv de mare mândrie pentru ei. Şi pe cel din liceu, directorul Gheorghiu, un fanfaron cam sărăcăcios mobilat intelectual, care mă luase la ochi astfel încât eram destul de timorat la orele lui. Restul materiilor şi profesoriilor s-au estompat serios în memoria mea odată cu trecerea timpului.

Adevărul este că memoria e foarte perisabila. Uităm des, cu atât mai mult cu cât învăţam mecanic, fără conexiuni cu alte discipline şi mai ales când informaţia îngurgitată nu „miscă” nimic în interiorul nostru. Pentru a fixa ceva (noţiuni, întâmplări, personaje) ai nevoie de suportul emoţiilor. Îmi amintesc mai puţin din câteva concedii consecutive la Sinaia prin anii 90 care au însumat săptămâni bune (în afara unui sentiment difuz de tihnă) decât dintr-o deplasare de o zi, în interes de serviciu, la Ankara. Rutina nu mai generează emoţie-senzaţia de nou, de contact cu ceva diferit, îţi pune mintea şi inima în mişcare când ineditul îţi trezeşte interesul.

La fel şi în cazul informaţiilor care ni se predau la şcoală. Nu ai multe emoţii la îndemână când afli ceva nou, decât senzaţia că ţi se răspunde explicit la o întrebare pe care în mod vag ţi-o puneai şi tu şi exact pe asta ar trebui să se insiste cu copiii. În mod ideal Şcoala ar trebui să răspundă la întrebările abia schiţate sau nerostite ale elevilor, să le determine o reacţie emoţională de genul „asta e!”, „iată deci explicaţia!”, „cum de nu m-am gândit (şi) la asta?”. E greu să faci asta zi de zi iar când nu există „combustibil” pentru aşa ceva, la Şcoală ar trebui să se educe creativitatea, să se încurajeze copiii să asambleze în moduri diferite informaţia oferită şi nu doar să o reproducă mecanic. Iar în restul timpului să-i lase să bată mingea supravegheat. Tot ce este însuşit mecanic dispare repede din memorie, de multe ori şi din cea pe termen scurt (tabla înmulţirii, alfabetul le ştim pentru că le exersăm zilnic nu pentru că le-am memorat temeinic în şcoala primară).

Dincolo de faptul că nu mai dă slujbe („repartitii”), prestigiul Şcolii s-a şifonat rău şi pentru că nu poate oferi decât răspunsuri standardizate la întrebările elevilor, de cele mai multe ori rupte de contextul vieţii de zi cu zi, şi pentru că nu poate sugera soluţii la problemele lor. „Pe vremea mea se făcea Scoală, mai ştiu şi azi cutare şi cutare lucru” aud des de la cei din generaţia a treia. De fapt, şcoala de modă veche oferea mai puţine noţiuni pe care le repeta însă mai des permiţând elevilor să le fixeze şi datorită unui sistem de „teroare” bine pus la punct (mustrările şi recompensele profesorului aveau mai mare rezonanţă, ieşitul din rând era amendat sever de o societate care nu cultiva ca acum individualitatea, etc). Noţiunile turnate cu pompa la şcoală, tot mai stufoase acum, nu sunt dublate de efortul de a face corelaţii cu realităţile de zi cu zi.

Şcoala nu ştie să povestească şi să explice „Lumea” pe înţelesul copiilor şi nici să înveţe viitorii adulţi să problematizeze-deprinzi cel mult disciplină studiului la şcoală dar nimeni nu te învaţă să gândeşti. Se învaţă instorie ani la rând dar asta se reduce la cifre şi nume proprii, în nici un caz la studiul evoluţiei mentalităţilor, a stilurilor de viaţă şi valorilor din societate. Poate de asta se spune că omul nu învaţă nimic din istorie. Câţi din absolvenţii de liceu ştiu că Pitagora nu e doar numele unei teoreme, că autorul s-a ocupat şi cu altceva decât trasarea cercurilor în nisip pentru a o demonstra?

Şcoala de azi a devenit o uriaşa agenţie de baby-sitting unde ne rezumăm să ne lăsăm copii când plecăm la serviciile tot mai solicitante. Cel cel puţin în varianta „de masă”, Şcoala nu pare să ştie cum cum să ne dezvolte copiii armonios intelectual şi emoţional şi nici dispusă să înveţe. Bine măcar că le oferă pretextul să socializeze supravegheat cu cei de vârsta lor. Păcat că n-o fac prin mult mai multe ore de sport şi ieşiri în natură decât prin pauzele scurte după ore lungi de pompat informaţie inutilă ori fără relevanţă.

Cum se împrumută statul pentru ştergerea datoriei privaţilor

Marţi, Ministerul Finanţelor s-a îndatorat cu 2 miliarde dolari din pieţele externe, la un randament de peste 5%-mai scump decât o face în lei din piaţa internă. Suma este foarte apropiată ca valoare de reducerea rezervelor minime de către BNR săptămâna trecută, RMO-urile reprezentând datorie externă pe termen scurt.

Săptămâna trecută BNR a eliberat o parte din rezervele minime obligatorii (nivelul RMO a fost redus de la 20% la 18% iar la lei de la 15% la 12%). Au plecat din BNR cu destinaţia băncile comerciale echivalentul a 1,8 miliarde dolari. RMO-urile reprezintă un anumit procent din orice resursă atrasă de bănci (prin credit de la banca-mamă, depozite, emitere de obligaţiuni, etc). Cum în perioada de boom al creditării s-au acordat pe bandă rulantă împrumuturi pe câţiva ani de la băncile-mamă pentru extinderea cotei de piaţă a fiicelor din România, grosul acestor rezerve vine din acest tip de împrumuturi (până în 2009 RMO-urile în valută erau de 40%). RMO-urile reprezintă simultan şi datorie pe termen scurt a…României. Este făcută de privaţi, dar este făcută în România. Însuşi Guvernatorul menţiona că băncile pot opta să acclereze creditarea cu banii oferiţi sau să-şi reducă datoriile, scăderea datoriei pe termen scurt a României, cea la care se uită agenţiile de rating, fiind partea bună a acestei măsuri de politică monetară.

Scăderea datoriei României a durat exact o săptămână (mă rog, nici atât, reducerea RMO-urilor urma să devină operabilă de la sfârşitul lunii ianuarie). Marţi, Ministerul de Finanţe a anunţat cu mândrie că a obţinut 2 miliarde dolari din pieţele externe, la randamente mai scăzute decât cele indicative prezentate investitorilor. Cu alte cuvinte, s-a cam înghesuit lumea să cumpere obligaţiuni româneşti. Randamenele scăzute sunt însă de 5,04% (la 10 ani) şi 6,28% (la 30 de ani), în condiţiile în care tot marţi Finanţele au derulat şi licitaţii cu titluri de stat pentru piaţa internă, randamentul la care s-au adjudecat fiind de 4,99%. Cu alte cuvinte, statul s-a împrumutat mai scump din piaţa externă decât o face din piaţa internă. E adevărat, vorbim de scadenţe diferite (“doar” 7 ani la lei) şi sume diferite (în ianuarie se vor lua, în lei, echivalentul a “doar” 1,5 miliarde dolari), dar comparaţia nu îşi pierde din relevanţa.

Circuitul creditului în natură
Banii care urmau să plece din BNR pe 24 ianuarie au fost deja acoperiţi de Ministerul Finanţelor (împrumuturile sunt evidenţiate în rezerva valutară a BNR) aşa că aparent avem un joc cu suma nulă. Să nu pierdem din vedere detaliile. S-a înlocuit o datorie pe termen scurt a României făcută însă de privaţi, cu una pe termen lung tot a României făcută însă de stat. Aceeaşi schemă a fost făcută în cazul împrumutului de la FMI: o datorie publlică a înlocuit una privată, de vreme ce asta a coincis cu o reducere agresivă a rezervelor (erau 40% la valută înainte de asta).
“Nu ştiu dacă reducerea RMO-urilor înseamnă automat reducerea datoriei externe a României. Poate băncile vor da credite din aceşti bani”spune Adrian Vasilescu, consilerul Guvernatorului BNR. Tot din BNR, şeful supravegherii atragea atenţia în decembrie 2013 că băncile din România se grăbesc să ramburseze liniile de finanţare de la băncile-mamă apelând şi la banii deponenţilor.

Cum împrumutul de la FMI se apropie de scadenţă, statul pare tot mai dornic să înlocuiască o datorie publică cu alta (anul trecut sumele rambursate din BNR spre FMI au fost înlocuite de obligaţiuni de stat în euro şi dolari echivalente cu 4,7 miliarde euro astfel încât nu s-a simţit în nivelul rezervei în valută) iar în intervalul 2014-2016 statul are în plan să mai ia încă 15 miliarde euro (sumă apropiată ca valoare de cât mai este de returnat în contul împrumutului extern din 2009). Datoriile externe făcute de privaţii din România s-au făcut pentru creşterea profitului acestora (vezi băncile, dezvoltatorii imobiliari) iar datoriile publice care vin să le acopere se fac cu preţul reducerii prestaţiilor sociale viitoare (ca să plătească dobânzi statul trebuie să taie cheltuieli de undeva). “Statul preia datorie privată, ce să ne mai ascundem. 70% din datoria externă a României au făcut-o străinii, nu românii. “Marea noastră datorie pe termen scurt” este şantajul câştigător care ne obligă să luăm credite pe termen lung în valută” afirmă analistul Ilie Şerbănescu.

De ce va sări inflaţia la 4% în 2014

La sfârşitul anului trecut, inflaţia românească a devenit “europeană”. Creşterea de numai 1,5% a preţurilor se datorează în principal reducerii TVA la pâine şi produse de panificaţie şi mai puţin anului agricol excepţional. Citiţi mai jos ce va impulsiona inflaţia în acest an.

Prima explicaţie care ne vine în minte când ne gândim la inflaţia de numai 1,5% între decembrie 2013 şi decembrie 2012 este anul agricol excepţional. Ei bine, nu e chiar aşa. Preţurile mărfurilor alimentare au scăzut cu 1,8% fapt ce a diminuat influenţa scumpirilor la servicii (3,4%) şi a mărfurilor nealimentare (3,6%)- ponderea alimentelor fiind de 37,7% în coşul inflaţiei. Cum de a fost posibil să avem însă o scădere a preţurilor la alimente în condiţiile în care produsele din carne s-au scumpit cu 1,7%, lactatele cu 2,2% iar legumele cu 3%? Explicaţia ţine de diferitele ponderi ale acestor alimente; chiar dacă ponderea alimentelor care au avut preţuri în creştere este aproximativ egală cu cea a alimentelor care s-au ieftinit, amplitudinea a fost mai mare în cel din urmă caz.

Ce s-a ieftinit cel mai mult în 2013 şi de ce? Surpriză, ieftinirile date de anul agricol bun au ponderi minore în coşul inflaţiei deoarece făina şi mălaiul reprezintă doar 0,5% împreună, uleiul 1,3%, zahărul 0,8%, etc. Păinea s-a ieftinit însă cu 10,1% (pondere de 6,7% în inflaţie) iar produsele din panificaţie, evidenţiate diferit cu 8,6% (pondere de aproape 8%). Ieftinirile au venit însă în acest caz din scăderea TVA la pâine de la 24% la 9%, anul agricol bun nu are decât un merit colateral. Una peste alta, doar din TVA-ul redus la pâine şi produse din panificaţie inflaţia a scăzut cu 1,3%, ceea ce înseamnă că fără măsuri fiscale am fi avut o inflaţie de aproape 3% (2,8% mai exact) în 2013. Ieftinirea pâinii a ajutat indirect debitorii în lei, având în vedere că am asistat la tăieri ale dobânzii de politică monetară şi reduceri ale nivelului Robor.

Cum va sări inflaţia peste cal în 2014
În acest an avem scumpiri ale utilităţilor în calendar, majorări ale preţului combustibililor, efect de baza pentru inflaţie. Să presupunem că avem un an agricol mediu, nici o măsură fiscală similară reducerii TVA la pâine iar preţurile mărfurilor nealimentare şi al serviciilor avansează în acelaşi ritm ca în 2013. În acest caz, inflaţia va fi de aproximativ 3%, pentru că nu mai am scăderile la pâine (pâinea şi produsele de panificaţie au pondere de aproximativ 4% în coşul inflaţiei.
Vestea proastă este că vom avea scumpiri suplimentare. Efectul majorării accizelor la combustibili şi noul nod de raportare la inflaţie în calculul acestora au fost aproximate cu o majorare de 5% a preţurilor. Având în vedere că se aplică din aprilie şi că avem o pondere de 8% a combustibililor în inflaţie rezultă o creştere de 0,4% a indicelui preţurilor de consum. Utilităţile se vor scumpi la rândul lor, conform calendarului de eliminarea a preţurilor subvenţionate (gazele cu 10%, ponderea energiei electrice pentru consumatorii casnici achiziţionate din piaţa concurenţială va urca de la 10 la 30%, etc).

Să nu uităm de efectele “taxei pe stălp” (furnizorii vor încerca să transfere o parte din taxă în tarife) şi de scumpirea gigacaloriei în oraşele unde preţurile erau încă subvenţionate. Am aproximat la 5% impulsul suplimentar al preţurilor în aceste cazuri faţă de 2013 iar cum energia electrică, gazelle şi energia termică au o pondere de aproape 10% în inflaţie, rezultă încă un supliment de 0,5%. Trăgând linie, am ajuns la o inflaţie suplimentară de aproape 4% în 2014. Ne întrebăm ce va face BNR în acest caz: va urca la loc dobânda de politică monetară, va cere băncilor să restituie rezervele eliberate recent?

Ponderi produse şi servicii în inflaţie:
-pâine: 6%
-produse de panificaţie: 7,7%
-carne, preparate şi conserve: 8,4%
-lactate: 5,4%
-băuturi alcoolice: 3,2%
-ţigări: 6%
-îmbrăcăminte şi încălţăminte: 5,9%
-combustibili: 8%
-igienă, cosmetice: 6,8%
-energie electrică, gaze, energie termică: 9,9%
-apă, canal, salubritate: 2,2%
-poştă, telecomunicaţii: 6,5%

BNR a intrat prima în campanie electorală

Anul 2014, presărat cu 3 rânduri de alegeri (europarlamentare, prezidenţiale şi cele pentru şefia BNR) începe în forţă, cu bani eliberaţi băncilor din rezerva BNR şi dobânda de politică monetară redusă. Semn că pomenile electorale pot avea şi o componentă monetară.

Dincolo de scăderea ratelor pentru debitorii în lei (odată cu scăderea Robor), efectele deciziei BNR se vor resimţi în comportamentul băncilor faţă de clienţi: chiar dacă e mai greu de crezut că vom asista la o reluare în forţă a creditării pentru persoane fizice şi IMM-uri în condiţiile în care băncile sunt foarte preocupate să restituie liniile de finanţare de la băncile-mamă, cel puţin sunt şanse mari să se slăbească şurubul ce apăsa datornicii de bună credinţă. În plus, RMO-urile la lei proaspăt reduse-aproximativ 4 miliarde lei se întorc la bănci-pot alimenta, cel puţin parţial, foamea de bani a statului în anul electoral ce urmează.

În ceea ce priveşte evoluţia euro, Guvernatorul pariază în mod corect pe stabilitatea cursului. Anii electorali au fost mai mereu calmi în ansamblu din această perspectivă iar lunile următoare vor demonstra probabil acest lucru chiar dacă diferenţialul de dobândă leu-euro a scăzut şi altă infuzie de lei a lovit piaţa. Euro se va cuminţi treptat faţă de leu până în vară (faţă de dolar lucrurile sunt mai complicate, nu depinde de BNR paritatea)-vara este perioada în care firmele străine repatriază dividendele-şi am putea avea atunci o valoare apropiată de cea la care euro începea anul, cel puţin dacă nu asistăm la o nouă perioadă de turbulenţe ample în pieţele externe.

Care sunt argumentele deciziei BNR, în condiţiile în care însuşi Guvernatorul recunoştea că lichiditatea musteşte în piaţă după ce banca centrală a decis să ofere băncilor lei fără număr la licitaţiile Repo iar şeful supravegherii tot din BNR afirma că băncile apelează chiar şi la depozite  clienţilor pentru a-şi returna datoriile către băncile-mamă? “Impulsionarea creditării”!. Şi asta în condiţiile în care neperformantele au sărit de 21%...N-ar fi fost mai simplu să se opereze doar o reducere a dobânzii de politică monetară în loc să se umble şi la RMO-uri dacă nu lichiditatea era problema în piaţă?

Ne explicăm acum de ce a fost nevoie ca rezerva valutară a BNR să crească într-un an cu vârf de rambursări în contul datoriei către FMI. După cum am mai arătat în România liberă, banii care au plecat din conturile BNR au fost compensaţi de împrumuturile în euro şi dolari (la dobânzi de peste 6% în ultimul caz) contractate de Ministerul Finanţelor din pieţele externe astfel încât, în final, în loc să scadă cu mai bine de 3 miliarde euro în 2013, rezerva BNR a urcat cu 1,3 miliarde euro. Miercuri
 BNR a decis să elibereze băncilor 1,38 miliarde euro, o sumă foarte apropiată de surplusul obţinut anul trecut prin îndatorarea grijulie a statului.

Cum dobânzile la noile împrumuturi urmează să fie achitate din taxele şi impozitele noastre, putem spune că Guvernul a apelat ocolit la sprijinul contribuabililor pentru susţinerea campaniei electorale din acest an, BNR jucând doar un modest rol de “intermediar”. Vă imaginaţi o măsură similară celei luate de BNR miercuri dacă din rezerva BNR ar fi urmat să iasă peste 8 miliarde de euro în 2013 şi 2014?

Calculam în România Liberă că vom plăti suplimentar cam 180 milioane euro pe an doar în urma deciziei de a se rostogoli împrumutul de la FMI/CE prin alte împrumuturi luate de Guvern şi parcate tot la BNR. Asta însă doar pentru 2013. Dacă se procedează similar şi în 2014, vom plăti cam dublu. E ca şi cum s-ar arunca pe geam în fiecare an o felie de 10% din Romgaz sau o companie ca Transelectrica. Avem atât de multe ca să ne permitem luxul asta?  România nu e Japonia să plătească dobânzi de 1% la bonduri, dacă plătim 4-4,5% e ca şi cum am avea o datorie apropiată de cea a Japonei (200% din PIB) din perspectiva serviciului acesteia. Este singurul argument forte în favoarea adoptării euro mai repede: poate că vom utiliza după acest moment rezerva BNR pentru plata datoriei publice (sau cat mai rămâne din aceasta după ce se eliberează aproape toţi banii băncilor de la banca centrală-probabil ceva peste 20 miliarde euro).

Sigur, dispare un instrument de influenţare a economiei prin devalorizarea monedei (nu se mai pot controla dobânzile şi forţa deprecierea monedei) dar neajunsul este întrucâtva compensat dacă datoria publică s-ar reduce la jumătate.

Două vorbe despre eternul domn Isărescu din fruntea BNR, probabil la al cincilea mandat începând din octombrie ajutat şi de efectul ultimelor măsuri “ambiţioase” ale BNR. Mai în glumă, mai în serios, am ajuns să cred că România nu trece repede la euro pentru a nu rupe coincidenţa frumoasă între zodia Guvernatorului (întâmplător, leu) şi moneda pe care o păstoreşte. Nimeni nu pare să pună în discuţie meritele domnului Isărescu deşi dacă stai să calculezi inflaţia din 1991 şi până azi te pierzi în zerouri iar dacă vorbim de stabilitatea cursului, deprecierea de aproape 50% din anul de graţie 2007 ar trebui să deranjeze puţin în condiţiile în care, “ce-a fost mai greu, din perspectiva crizei financiare, a trecut”. Ca să nu mai detaliem şi deciziile de impulsionare a creditului pe varful bulei imobiliare din 2007. Or, dacă la stabilitatea preţurilor , stabilitatea cursului şi măsuri anti-ciclice domnul Isărescu iese prost, care îi sunt meritele în afara unei bonomii care contrastează cu şmecheria şi prostul gust afişate de politicieni şi “bancarezei” pe care nimeni n-o înţelege, deci nu poate fi contrazis de omul de pe stradă? Există contraexemple relevante prin jur (Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehia) din care să înţelegem unde ar fi  fost România fără providenţialul domn Isărescu în fruntea băncii centrale?

Cum s-a prăbuşit încrederea străinilor în propriile firme din România

În condiţiile în care profiturile firmelor cu acţionari străini a scăzut cu numai 26% faţă de nivelul anului de graţie 2008, valoarea investiţiilor străine directe s-a redus per total de cinci ori iar cea a creditelor acordate de investitorii străini firmelor unde au participaţii de 10 ori.

Scăderea investiţiilor străine directe (ISD) este dramatică dacă ne raportăm la anul de graţie 2008: de la 9,45 miliarde euro am ajuns la numai 1,81 miliarde la finalul lui octombrie 2013. Reducerea creditului net acordat firmelor cu participaţii străine arată însă chiar mai rău: de la 4,62 miliarde la sub 500 milioane euro.

Pentru a înţelege dinamica fenomenului şi partea lui cu adevărat îngrojorătoare (scăderea încrederii investitorilor străini în firmele în care au investit în România) e nevoie de puţină teorie. Investiţiile străine directe (ISD) măsoară aporturile aduse de acţionarii străini în firmele din România unde aceştia deţin cel puţin 10% din acţiuni. ISD-urile reprezintă o sumă de doi factori: participaţiile nete la capitalul companiilor cu acţionari străini şi creditul net acordat de acţionarii străini companiilor unde au deţineri. La rândul lor, participaţiile nete reprezintă diferenţa dintre participaţia la capitalul social şi pierderile nete înregistrate de ISD-uri. În sfârşit, pierderile nete sunt diferenţa dintre profitul ISD-urilor căştigătoare minus dividendele plătite acţionarilor acestora minus pierderile înregistrate de restul ISD-urile care n-au nimerit reţeta succesului în piaţă.

Să aruncăm acum o privire asupra cifrelor. În 2008, anul în care premierul Tăriceanu ne sfătuia să profităm de scăderea imobiliară din SUA, investiţiile străine directe au aitns cifra record de 9,49 miliarde euro. Participaţiile nete la capitalul entităţilor economice (înfiinţări de firme, majorări de capital, fuziuni şi achiziţii) au fost de 4,87 miliarde lei iar creditul net de 4,62 miliarde euro. Era un pas înainte faţă de 2007, an când debuta oficial criza sub forma deranjului subprime în SUA (ISD de 7,25 miliarde lei, cu credit net de 3,7 miliarde). Ce avem în 2012? Valoarea ISD s-a redus la 2,13 miliarde euro, cu credit net de 1,34 miliarde euro şi participaţii nete de numai 0,725 miliarde euro. Noile aporturi sunt de 2,67 miliarde avem în schimb o pierdere netă de 1,88 miliarde euro dată de diferenţa dintre profitul de 4,69 miliarde lei şi dividendele de 2,21 miliarde plătite acţionarilor la care se adaugă pierderile companiilor mai puţin norocoase de 4,36 miliarde euro.

Observaţia care ar trebui să şocheze este următoarea: dacă în anul de boom 2008 profiturile ISD-urilor erau de 6,41 miliarde euro, în 2012 acestea scăzuseră..rezonabil, la 4,69 miliarde euro. Cu alte cuvinte, în timp ce profiturile firmelor cu acţionari străin s-au redus cu numai 26%, valoarea totală a ISD-urilor a scăzut de 4,4 ori iar cea a creditui net acordat firmelor de acţionarii străini de 3,4 ori. Tendinţa negativă s-a continuat în 2013: în primele 10 luni avem ISD-uri de numai 1,81 miliarde euro şi credit net de mai puţin de 500 milioane. Şi ţineţi cont că în 2013 băncile vor raporta profituri bune datorită schimbării modului de raportare contabilă. Când vom primi raportul final de la BNR pe 2013 am putea contempla o scădere în jur de 15 procente a profiturilor companiilor cu acţionar străin din România faţă de perioada pre-criză, în schimb o scădere de 5 ori a ISD-urilor per total şi una de 10 ori a creditelor acordate de acţionarul străin entităţilor din România pe care a pariat. Şi nu vă gândiţi că rezultatul final a fost influenţat de pierderile mai mari din perioada crizei: în 2008 ISD-urile aveau pierderi de 4,1 miliarde de euro iar în 2012 de 4,3 miliarde euro)

Ce concluzii se pot trage? Acţionarii nu mai au încredere în creşterea companiilor în care şi-au plasat banii în România şi se rezuma la culegerea roadelor investiţiilor anterioare (dividendele). Asta se vede cel mai bine în sistemul bancar unde rambursarea liniilor de finanţare de la băncile-mamă e cuvântul de ordine, folosindu-se în acest scop chiar şi banii deponenţilor, după cum declara la finalul anului trecut şeful supravegherii diin BNR.

Si inca o observatie: soldul creditului net pentru ISD este de 19 miliarde euro....cu alte cuvinte, Guvernul s-a imprumutat in 2009 cam cat toate liniile de finantare oferite firmelor proprii de actionarii straini (si au fost bani nu gluma, ganditi-va la bula bancara si imobiliara)...

Evoluţie ISD:

An	Valoare ISD (mld.euro)	Valoare credit net (mld. euro)	Profit firme ISD (mld euro)
2008	9,49	4,63	6,41
2009	3,48	1,75	4,49
2010	2,22	0,39	4,22
2011	1,81	0,3	4,71
2012	2,13	1,34	4,69
2013*	1,81	0,48	nd

*ianuarie-octombrie; sursa BNR

BNR se pregăteşte să ofere un nou cadou băncilor

Reducerea rezervelor minime obligatorii, anunţată voalat de guvernator şi anticipată de unii analişti, vine în condiţiile unui exces de lichiditate şi ignorând semnalele că băncile locale preferă să înapoieze liniile de credit băncilor-mamă decât să finanţeze economia.

Oficial, motivaţia acestei decizii este oferirea de lichiditate pe termen lung băncilor comerciale pentru ca acestea să impulsioneze creditarea (BNR oferă în acest moment lichiditate la discreţie, dar pe termen scurt – 7 zile -prin licitaţiile săptămânale Repo). Ce scârţâie în acest raţionament este ignorarea comportamentului de până acum al băncilor.

Acestea au preferat să ramburseze cu orice preţ liniile de creditare a băncilor-mamă, uneori mobilizând în acest scop chiar şi resursele atrase de la deponenţi, după cum arăta la sfârşitul anului trecut şeful supravegherii din BNR. În urmă cu o lună, Nicolae Cinteză, spunea textual: “Verificări recente pe care le-am făcut în sistemul bancar (…) arată că banii plecau prea rapid în afară, în condiţiile în care creditele nu se rambursau în acelaşi ritm. Adică banii trimişi în afară proveneau nu din rambursări de credite ci din surse interne atrase (…). Mi-aduc aminte că la analiza din septembrie aveam o scădere a surselor externe de vreo 5 miliarde euro şi ea era realizată din surse interne – 4 miliarde iar un miliard, provenea din trecerea de la RAS la IFRS”.

În plus, în acest moment piaţa bălteşte de lei iar timiditatea băncilor în a acorda credite ţine poate de altceva. De altfel, excesul de lei din piaţă era recunoscut recent chiar de şeful BNR. “Pe piaţa monetară Banca Naţională face ce nu face de regulă o bancă centrală: lansăm lichiditate în piaţă. Media de lichiditate este de două miliarde de euro, exces de lichiditate, dar toată economia este un covor peste care a fost o secetă, s-a făcut o pojghiţă, stă lichiditatea deasupra, dar nu vrea să intre în economie”. De ce ar vrea să intre pojghiţa în economie de această dată în loc să alimenteze în continuare conturile băncilor-mamă?

“Pentru a rezolva problema creditării, şi eliminarea «pojghiţei» este nevoie de o combinaţie de acţiuni care implică atât politica monetară, cât şi cea fiscală. Politica monetară trebuie să ofere finanţare permanentă pe termen lung, să relaxeze condiţiile de intrare pe piaţa bancară, dar şi de ieşire, şi să accepte o lege a falimentului personal. Politica fiscală trebuie să reducă impozitarea capitalului şi a forţei de muncă pentru a creşte solvabilitataea clienţilor potenţiali ai sistemului bancar, deoarece în acest moment nu putem să ne aşteptăm la o relaxare a condiţiilor de creditare din partea sistemului”, este de părere analistul Florin Cîţu.

Deja-vu?

Dacă BNR reduce rezervele minime obligatorii pe 8 ianuarie (în acest moment acestea sunt de 20% din resursele atrase de bănci la valută şi 15% la lei) şi oferă bani nesperaţi sistemului bancar se reeditează la o altă scară schema folosită în 2009: statul s-a împrumutat atunci de la FMI-CE pentru ca BNR să poată elibera o parte din RMO-urile băncilor (40% era RMO la valută în 2008). Anul trecut statul s-a împrumutat din pieţele internaţionale pentru ca rezerva valutară a BNR să nu se diminueze cu sumele rambursate în contul datoriei externe. Se va împrumuta din nou Ministerul Finanţelor în 2014 pentru ca reducerea RMO (cam 10 miliarde euro reprezintă sumele păstrate la BNR în lei şi valută) să nu diminueze rezerva valutară a Băncii Naţionale? Şi cine îşi asumă creşterea datoriei publice dacă băncile nu vor da în continuare credite în economie?

Cine-i separă pe brokeri de banii clienţilor?

Am văzut într-un an fuga lui Cristian Sima cu banii fanilor, spolierea şefei IFC România sub privirile candide ale brokerilor Alpha Finance, Carpatica Invest şi Actinvest apoi golirea conturilor clienţilor Harinvest fără ştirea lor. Cât de bolnavă e piaţa românească de capital?

Avem o bursă mică şi un număr mare de intermediari costelivi ce supravieţuiesc tot mai greu din comisioanele puţinilor clienţi. O piaţă “scumpă” (trazacţii puţine = comisioane mari) şi tot mai nesigură. Din când în când apar scurtături între conturile brokerilor şi conturile clienţilor şi toată lumea (CNVM-ASF, conducerea bursei, presa de specialitate) se miră cum de a fost posibil aşa ceva.

Fosta conducere a încercat să ia taurul de coarne şi să reducă forţat numărul de intermediari punând o taxă pentru participarea la piaţă. S-a considerat că riscul de fradă se reduce dacă există un număr limitat de brokeri, cu bănci sau capital solid în spate, sau măcar scade riscul ca un client păgubit să nu fie despăgubit. Abonamentul”pentru brokeri n-a fost pe gustul majorităţii SSIF-urilor de buzunar iar executivul Victor Cionga a fost debarcat. La prima sa conferinţă de presă, l-am întrebat pe noul CEO, Ludwik Sobolewski dacă va continua politica demarată de Cionga. Atunci a refuzat să ofere un răspuns concret; ieri, cu scadalul Harinvest încă proaspăt, s-a arătat dispus să ajungă la acelaşi rezultat prin creşterea cerinţelor de capital.

Ce-i face pe clienţi atât de vulnerabili în acest moment la abuzurile brokerilor?

1.   Fondul actual de garantare nu acoperă riscul de fraudă ci doar pe cel de faliment al brokerului. Dacă societatea de brokeraj dă faliment, fondul existent acoperă în limita a câteva milioane euro şi a 20.000 de euro per investitor (sau o fracţiune din aceştia dacă sunt prea multe victime) pagubele. Dacă brokerul “fură” acţiunile clienţilor, le vinde fără ştirea acestora şi pleacă cu banii nu ai decât să te judeci cu hoţul sau angajatorul său cu speranţa că vei putea demonstra că au acţionat concertat.

2.   Costurile pentru “blocarea”acţiunilor la depozitar sunt prohibitive. Cine nu vrea ca brokerul să aibă acces la acţiunile sale le poate “bloca” contra unei taxe de 200 lei/titlu. La un portofoliu de 10.000 lei în care intră acţiunile a 10 companii trebuie să plăteşti 2000 lei pentru a dormi liniştit. Cine îşi permite?

3.   Cu un document fals, sau uneori chiar şi cu o copie Xerox,  se pot obţine de la depozitar lista acţiunilor şi codurile confidenţiale ce permite apoi tranzacţionarea lor. Dacă ar exista ceva similar ununi cod PIN pentru deţinătorii de acţiuni riscurile furtului de identitate (vezi cazul Ana Maria Mihăescu) sau a tranzacţiilor abuzive s-ar reduce spectaculos (investitorul care lichidează deţineri ar trebui să introducă pe lângă parola ordinului şi pe cea a aferentă pachetului de acţiuni deţinut).

4.   Există o tradiţie de incompenţă a organismelor de reglementare şi control care se perpetuează. Pentru mulţi, o “orbire” interesată de vreme ce organismul de control trăieşte din comisioanele celor verificaţi. Vechiul CNVM n-a zis nici pâs când se derula frauda de la FNI; actualul ASF a n-a observat neregulile de la WBS Holding-ul lui Cristian Sima, a început apoi nişte controale preventive la fondurile de pensii după furtul de identitate şi de acţiuni al Anei Maria Mihăescu dar n-a mai ajuns şi la brokeri. Asta deşi în cazul Harinvest primele semnale (o trazacţie nedecontată în urmă cu un an) erau vechi.

Conducerea şi acţionariatul bursei, organismul de reglementare şi control ar trebui să rezolve rapid aceste probleme de securitate pentru micii investitori pentru că sunt tot mai multe semnale că BVB va rămâne mai departe o piaţă ignorată de marile fluxuri de capital. Oferta economiei interne e săracă (primul IPO privat după 5 ani a eşuat recent), noile listări din portofoliul statului (Nuclearelectrica, Romgaz) nu sparg gura târgului ca volum de tranzacţionare iar Fondul Proprietatea şi o parte din SIF-uri au intrat într-un proces accelerat de lichidare. Bursa trebuie să ofere mai mult micilor investitori, cel puţin la capitolul securitate, cu ei va rămâne o lungă perioadă de timp. Dacă şi aceştia pleacă nu rămâne decât să se stingă lumina în Bulevardul Carol I 34-36, etajul 14 (oricum ajungea greu atât de sus).

Pe final de “bulă”, BCR vinde scump lingouri de aur populației

În urmă cu mai bine de 2 ani, pe un trend crescător al metalului galben, BCR a sistat cumpărările de aur de la populaţie abţinându-se însă să vândă. După o corecţie de 30% în 2013, BCR a început să vândă în premieră mici lingouri şi monede de aur populaţiei dar nu mai cumpără. Ce riscuri îşi asumă amatorii de aur?

Intenţia BCR de a vinde aur populaţiei vine pe fondul unei adevărate tradiţii în materie de analize şi tranzacţii pentru piaţa aurului a grupului Erste. În vara lui 2012, în timpul campionatului european de fotbal, Erste Bank lansa un raport despre aur (“In gold we trust”) în care urmărea corelaţia preţului unciei cu cea a ...halbelor de bere. 

“Cresterea anuală a preţului berii s-a situat în medie la 4,1% începând din 1950. În timp ce un litru de bere la Oktoberfest costă echivalentul a 0,82 euro în 1950 şi 9,50 euro în 2012, o uncie de aur, care în urmă cu 62 de ani cumpăra uşor peste 80 de litri de bere, înseamnă acum 136 de litri (...).Valoarea maximă a aurului, calculată în bere, a fost înregistrată în 1980, când cu o uncie se puteau cumpăra 227 de litri. Considerăm că este posibil să înregistrăm aceste valori din nou”.

Numai că aurul a început să se ieftinească (-27% în 2013) după ce au apărut tot mai multe informaţii că politica monetară relaxată din SUA e pe cale să ia sfârşit iar preţul aurului, cum se ştie, are o puternică componentă monetară. Nu e prima greşeală a analiştilor Erste legată de aur, în 2009 de pildă apărea un raport super-optimist care vedea uncia la 3.000 dolari. 

Până în urmă cu aproape 3 ani, BCR cumpăra aur de la populaţie, evident cu discount (adevărat, unul mai mic decât cel practicat de casele de amanet) dar nu avea nimic la vânzare. Apoi, a început să ofere aur fizic doar clienţilor de private banking şi doar cantităţi mari. Din 11 decembrie, oricine poate cumpăra aur de 24 k în cantităţi mici de la BCR (prin 15 sucursale, 5 din Bucureşti). E vorba de monede de o uncie (31 grame) şi o zecime de uncie şi de lingouri (de la 2 grame la un kilogram). Numai că banca nu mai cumpără acum decât de la cei care îşi păstrează aurul în custodie la BCR (contra unui comision) şi atunci cu discount faţă de preţul de vânzare.

Ce risc îşi asumă cei care cumpără? În primul rând, e vorba de riscul de a cumpăra scump, un activ care a început deja să se corecteze. Cine nu îşi păstrează aurul la BCR are doar alternativa caselor de amanet pentru revanzare care plătesc, în medie, cu 10% mai puţin decât cotaţia BNR. Un risc de care erau conştienţi şi reprezentanţii băncii în conferinţa de presă organizată cu ocazia anunţului deschiderii spre retail care subliniau că nu preţul aurului este principalul target al clienţilor in opinia lor, ci ocazia de a deţine ceva de valoare sau de a oferi o bucurie celor apropiaţi. 

 În al doilea rând, există riscul de a cumpăra la suprapreţ faţă de cotaţiile oficiale. Deşi vinde la final de bulă metalul galben, BCR un renunţă la primă, una consistentă. Un lingou de 2 grame costă 368 de lei (184 lei/ gram deci), în condiţiile în care cotaţiile BNR sunt de 130 lei/gram. Cu alte cuvinte, cu 40% peste cotaţiile oficiale. Cine cumpără 1 kg, are parte de un adaos mai mic (143 lei/gram e oferta), de numai 10%. Spre comparaţie, Piraeus vinde gramul de aur cu 167 lei (165 lei la cantităţi mari) şi îl răscumpăra de la cei care l-au păstrat în custodie în bancă cu 129 lei (o diferenţă de “numai” 22%). Am căutat lingouri de aur de 2 grame pe coininvestdirect.com, un comerciant tradiţional de lingouri şi monede in Europa. Am găsit la 68, 26 euro, adică 303 lei (150 lei pe gram), mai ieftin ca la BCR sau Piraeus.

Spre exemplu, cine ar dori să cumpere 10 monede de jumătate de uncie de aur (Vienna Philharmonic) de la coininvestdirect ar obţine un preţ de 5036 euro, la care se adaugă costurile de transport pentru România de 29 euro, în total 5065 euro. La BCR, care are aceleaşi monede în ofertă, 10 dintre ele costă 23860 lei, adică 5361 euro, cu peste 280 euro în plus (putem include la costurile coininvestdirect şi transferul bancar, aproximativ 15 euro). Se poate şi mai ieftin, la aurargentum.de, un furnizor din Germania care livrează şi în România, o monedă de jumatate de uncie din exemplul de mai sus costă 491 euro.

Banii “buni” din depozite iau locul banilor “răi” din creditele neperformante

eful supravegherii din BNR spune textual: banii trimişi afară de bănci provin din depozite şi nu din rambursări de credite. Ce mare scofală de vreme ce bilanţul nu se schimbă cu nimic, o datorie (la banca-mamă) fiind înlocuită cu alta (la deponenţi)? Problema este că bună parte din credite (21%) sunt “proaste” şi irecuperabile.

La sfârşitul săptămânii trecute, Nicolae Cinteză, şeful supravegherii din BNR relata că “verificari recente pe care le-am facut in sistemul bancar (…) arată că banii plecau prea rapid în afară în condiţiile în care creditele nu se rambursau în acelaşi ritm. Adică banii trimişi în afară proveneau nu din rambursări de credite ci din surse interne atrase (…). Mi-aduc aminte că la analiza din septembrie, aveam o scădere a surselor externe de vreo 5 miliarde si ea era realizate din surse interne-4 miliarde iar un miliard provenea din trecerea de la RAS la IFRS”.

Cu alte cuvinte, o bună parte din banii românilor atraşi în depozite, uneori în urma unor campanii agresive de promovare (Alpha Bank derulează chiar în acest moment o astfel de campanie denumită…”pune de-o parte şi pleci departe!”), iau drumul băncilor-mamă pentru a stinge datoriile din perioada de boom al creditului, când se acordau finanţări pentru “extinderea cotei de piaţă” a fiicei.

Ce e rău în asta? “Cred că e chiar mai sigur din perspectiva bilanţului, se înlocuieşte o datorie cu scadenţa mai mare, cu una mai redusă (depozitele sunt pe câteva luni), un împrumut extern cu unul intern. Oricum, bilanţul se conservă. Apoi, nici nu se pot returna linii de finanţare cu scadenţa mai mare de 2 ani, pentru aceastea nu s-a constituit rezervă minimă şi nu pot fi rambursate înainte de scadenţă” ne-au declarat surse din mediul bancar.

Problemele apar însă în momentul în care banii “buni” din depozite înlocuiesc banii “răi” din creditele neperformante (peste 21% din total în prezent). Banca-mamă încasează în avans sumele din rambursarea împrumuturilor ca şi cum aceasta ar fi date înapoi integral, banca-fiică îşi va marca la un moment dat o gaură pe care o va astupa fie Fondul de Garantare, fie…bugetul public (ne vine greu să credem că băncile-mamă îşi vor mai spriji sucursalele şi filialele). Cu alte cuvinte, o operaţiune care nu afectează bilanţul, dar afectează stabilitatea sistemului financiar. Nici argumentul imposibilităţii rambursărilor resurselor cu maturitate de peste 2 ani nu are darul să liniştească de vreme ce se poate jongla uşor cu refinanţările şi rescadenţările (un credit pe 10 ani se poate transforma la nevoie în unul pe 2 ani).

Altă concluzie care se desprinde din declaraţia domnului Cinteză este că în vreme ce resursele interne merg în rambursarea liniilor externe de finanţare, nu mai are rost să aşteptăm relansarea creditării. Cum băncile nu ştiu cum să mai strângă bani mai repede pentru a-i trimite afară înainte de marcarea unor pierderi, nu vor accepta ca aceştia să fie direcţionaţi spre piaţa internă (cu excepţia unor sume modeste) pentru a finanţa consumul sau producţia autohtone.

Bitcoin, "aurul electronic", o bulă de manual

Nu de puține ori, frenezia legată de evoluția parabolică a prețului unui activ a atras în joc o mulțime de amatori de îmbogățire rapidă care n-au ratat ocazia să-și toace rapid banii.cIar evoluția bitcoin are toate ingredientele pentru o bulă autentică, pe ultima sută de metri: prețul monedei electronice a explodat în noiembrie, de la aproximativ 200 dolari ajungând acum (3 decembrie) la aproape 1.200.
 
Nu e nici măcar “fuga” de banul de hârtie, aurul s-a ieftini în aceleași interval cu 100 dolari/uncia.
 Ce este bitcoin și pe ce se bazează speculația cu această monedă? Bitcoin reprezintă o monedă virtuală obţinută ca răsplată pentru efectuarea unor sarcini pe computerul personal (“minerit”), ce oferă apoi deţinătorilor posibilitatea de a face schimb de credite pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Nu sunt emişi de o bancă centrală, numărul lor este fix si de aici isteria “sunt prea puțini, merită mai mult într-o vreme în care băncile centrale tipăresc bani”. Cam tot așa se spunea și în urmă cu mai bine de un an, când argintul atingea 50 de dolari/uncia și aurul tindea spre 2.000 dolari/uncia. De atunci metalele prețioase s-au dezumflat iar amatorii de speculații de zile mari s-au orientat spre altceva. 
 
Un ajutor nesperat l-au primit la sfarsitul verii chiar de la oficialii germani. Moneda virtuală a fost recunoscută de Ministerul german de Finanţe ca unitate de cont, ceea ce înseamnă că poate fi utilizată în scopuri comerciale şi fiscale, relata CNBC. O unitate de cont permite realizarea de comparaţii în timp a valorii unor bunuri sau servicii şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice şi poate fi reprezentată de o monedă fără existenţa fizică a acesteia. Bitcoin au fost apoi incluși în noiembrie într-un indice tranzacționat la bursele din China, un mare furnizor chinez de telefoane mobile a acceptat plata în bitcoin în cadrul unei promoții, iar cotațiile au decolat brusc.
 
Sfatul nostru? Dacă ați ratat raliul bitcoin, rămâneți pe margine și contemplați spectacolul. Pentru orice creștere parabolică vine un moment în care corecția este la fel de abruptă.  

Teoria “mulți, dar proști” e contrazisă în practică

Grupurile nu trebuie să fie conduse de genii pentru a fi inteligente. Un grup suficient de numeros și eterogen, în condiții de independență decizonală, se va descurca mai bine decât marea majoritate a membrilor săi luați individual. Care sunt consecințele în politică și economie?

În “Înțelepciunea mulțimilor”, o carte care a făcut vâlvă în urmă cu câțiva ani, James Surowiecki afirmă că deciziile grupului sunt superioare celor ale indivizilor izolați, oricât de răsăriți intellectual ar fi aceștia, dacă se asigură diversitatea și independența opțiunilor pentru că “cele mai bune decizii colective sunt produsul dezacordului și competiției și nu al consensului și compromisului”. Evident, cand vorbim despre deciziile grupului ne referim la media deciziilor individuale si nu la decizia majoritatii membrilor grupului.

Surowiecki, editorialist la The New Yorker, include în accepțiunea de grup și jucătorii la bursă, angajații unei corporații, electoratul unui district, etc. Pentru a obține decizii de calitate e suficient ca membri grupului să poată delibera și decide fără a fi influențați. Nu e nevoie nici măcar de asigurarea unui nivel ridicat de comunicare între aceștia, prea multă comunicare ducând la scăderea nivelului de inteligență colectivă crede Surowiecki care subliniază că în cazul grupurilor mici există riscul unei diversități reduse de idei și atingerea consensului, ceea ce influențează calitatea deciziilor, iar în cazul grupurilor mari există neajunsul gestionării procesului de adoptare a unei hotărâri. Nu voi insista asupra exemplelor numeroase cu care își ilustrează teoria autorul-cartea merită citită pe îndelete-ci asupra posibilelor implicații ale sale în viața noastră de zi cu zi, în economie, politică, afaceri.

Scepticii ar putea să demoleze teoria lui Sorowiecki cu exemple ale bulelor recente din România-imobiliară, bursieră (2005-2007), cu deciziile luate în alegerile locale și generale, etc. Nu se poate vorbi de înțelepciune în felul în care s-au supraîndatorat românii, mai ales când euro era 3 lei, nici modul în care s-au cumpărat cu entuziasm garsoniere de 70.000 euro în Militari sau acțiuni SIF Oltenia la 5 lei în 2007 nu denotă inteligență. Ca să nu mai vorbim de felul în care se rotește incompența la varful structurilor de decizie alese la fiecare ciclu electoral.

Au fost însă întrunite toate condițiile pentru obținerea unor decizii deștepte?  A existat independență, contradicție, dezbatere reală și lipsa unor tentative de influențare discretă sau directă? Bulele se caracterizează printr-un relativ consens. Marea majoritate crede că prețurile nu pot decât să crească iar tocmai existența unei astfel de majorități trebuie să reprezinte un semnal de alarmă. N-au existat voci critice, experți de altă părere iar media era focalizată pe exemplele de succes (se insista pe investitorii care cumpărau, nimeni nu cerea părerea celor ce vindeau în anii de boom). Ce putea ieși de aici?

Iar în ceea ce privește politicul, lipsa alternativelor reale (vezi condițiile impuse la înființarea unui nou partid) este un obstacol în calea obținerii unor decizii de calitate la fel de mare ca mita electorală practicată prin provincie, partizanatul media, demagogia și proasta calitate a dezbaterilor electorale. Ce poate ieși bun din consensul la nivelul electoratului că “toți sunt o apă și-un pământ”, “toți fură și mint”?

Nici cu deciziile clasei politice din ultimii 20 și ceva de ani nu ne putem lăuda. S-au obținut însă în condiții de reală dezbatere în care să fie implicați cât mai mulți actori cu putere de decizie, tolerare a contradicțiilor și disputelor sau și-a impus punctul de vedere “șeful suprem”, liderul de necontestat al coaliției la guvernare, indiferent cum s-a numit acesta (Ceaușescu, Iliescu-pe partea politică, Năstase-pe cea economică, Constantinescu, Băsescu)? Nici în cazul USL n-ar fi motive prea mari de optimism, având în vedere aparenta împărțire pe sfere de influență a  deciziei politice și economice, dezbaterea reală pe chestiunile fierbinți fiind exclusă din peisaj. Va fi altfel de această dată?

Care e prețul corect al unei cărți?

 Știm, în mare, care sunt prețurile din librării. De regulă, cam 20-30 lei, în medie, pentru o carte de 200-300 pagini. Mai știm și prețurile la care se vindeau până de curând cărțile atașate ziarelor naționale (Jurnalul, Adevărul, România liberă)-nu mai mult de 15 lei (multe exemplare fiind cartonate). Care e prețul „corect”? Ne-am putea gândi că acesta se află la intersecția dintre prețurile subvenționate ale cărților împachetate în ziare și cele majorate cu marjă de profit a librarului. Iți propunem însă un alt punct de reper și totodată un pont pentru a achiziționa cărțile mai ieftin.

 

 Ai auzit probabil de cel mai mare mall de cărți on-line: elefant.ro. Pe Elefant majoritatea cărților au reduceri de 15-20% față de valorile la care le găsești în librării. Normal, de vreme ce costurile unui magazin electronic sunt cu totul altele decât în cazul unuia fizic, precum o librărie. Dacă vei cumpăra on-line o carte de 30 de lei, reducerea de 25% (7,5 lei) nu rezolvă mare lucru din cauza costurilor de expediție pe care nu le suportă clientul unei librării (aproximativ 8 lei prin curier). Dar dacă vei cumpăra mai multe, deja intri pe economii. Și acest lucru are două tăișuri: în librăria fizică vei putea să răsfoiești în voie cartea dorită, să te lămurești dacă te interesează sau nu. În cazul librăriei electronice acest lucru nu e posibil astfel încât riști să cumperi multe cărți care le-ai evita într-o librărie clasică după ce întorci câteva pagini. Cel mai bun mod de a face cumpărături inteligente de carte este să te duci într-o librărie, să răsfoiești în voie, să măsori de câte ori vrei calitatea și noutatea conținutului, după care să te întorci frumos acasă și să dai o comandă prin elefant.ro pentru a cumpăra câteva titluri (la o singură carte nu faci nici o afacere, cum spuneam). În acest fel vei reuși să faci ceva economii.

 

 N-am rezolvat însă întrebarea din start-care e prețul corect al unei cărți? Ei bine, înainte de Mihail și Gavril, elefant.ro a derulat o promoție-reducere de 40% la orice titlu! Ce părere ai, a fost o campanie de marketing care urmărea să crească vizibilitatea brandului elefant cu prețul vânzării în pierdere a unui număr impresionant de cărți? Sau a fost doar o campanie prin care Elefant își reducea la minimum (poate chiar până la zero) marja de profit pentru a deveni mai vizibil? Eu aș merge pe a doua variantă, ceea ce înseamnă că prețul corect pentru o carte este cel din campania Elefant dinainte de sărbătoarea amintită, la care am adăuga o marjă de profit decentă, de 5-10%. Nu ai decât să aștepți deci promoțiile care să ducă prețul cărților aproape de valoarea „corectă”.

Cât de mult poate influenţa BNR costurile creditului?

În 2013, Banca Centrală a tăiat 1,25% din dobânda de politică monetară. Indicatorul Robor a scăzut de la 6% la 2,6% dar dobânzile solicitate populaţiei la creditele de consum cu scadenţa între 1 şi 5 ani s-au redus cu mai puţin de 0,5%. Dovadă că politica BNR a ieftinit mai mult creditul…interbancar.

Potrivit datelor existente pe site-ul BNR, ratele dobânzilor practicate de instituţiile de credit pentru împrumuturile în lei acordate gospodăriilor populaţiei pentru consum, dezvoltarea afacerilor şi alte scopuri, cu scadenţa cuprinsă între 1 şi 5 ani, au scăzut de la 14,19% în ianuarie la 13,73 % în septembrie (cele mai recente date). Pe segmentul creditelor pentru locuinţe, scăderea este de la 8,8% la 7,1%.

Cum se observă, creditul de consum rămâne în continuare penalizat în timp ce creditul ipotecar (impulsionat de decizia unor bănci de a acorda credite “Prima Casă” doar în lei) şi cu garanţii mai sigure în dotare s-a ieftinit mai mult decât scăderea dobânzii de politică monetară.
Scăderea este însă mult mai spectaculoasă dacă ne referim la evoluţia Robor (dobânda solicitată la creditele acordate de bănci)-de la 6,03% în ianuarie Robor era ieri 2,59%.

Cu alte cuvinte, tăierea agresivă de dobândă din partea BNR în acest an (1,25%) a determinat o ieftinire de trei ori mai mare a creditelor interbancare (să nu uităm că în ultimele luni BNR a oferit împrumuturi fără limită de sumă băncilor), o scădere comparabilă cu mărimea ajustărilor dobânzii de politică monetară pe segmentul creditelor ipotecare în timp ce pe partea împrumuturilor de consum costurile rămân prohibitive, cu o scădere modestă a dobânzilor în condiţiile în care cele mai ieftine împrumuturi de acest tip pornesc în acest moment de la 10-11% dobândă (Robor la 3 luni plus 7-8%).

În aceste condiţii, BNR încearcă să dezlege punga băncilor cu promisiunea că va urma şi o reducere consistentă a rezervelor minime obligatorii. "Dacă este vorba de câmpul nostru de manevră, am zis că mai este încă ceva, cu definiţie restrânsă a politicii monetare, adică doar rata dobânzii. Dacă introducem şi rezervele minime obligatorii, mai este câmp bunicel" declara marţi Mugur Isărescu. În aceeaşi luare de poziţie,  Guvernatorul recunoştea parţial eşecul tăierilor de doândă în economia costului creditului (“prefer o întârziere din partea lor decât să coboare dobânzile şi apoi să revină sau să ia decizii ulterioare de creştere.

Pe orice canal de transmitere a politicii monetare, accept o anumită întârziere") şi lansa noi invitaţii pentru reluarea creditării la costuri rezonabile (“este în interesul băncilor să coboare cât mai repede şi până la nivelul la care cererea de credite se va revigora. Eu, personal, cred foarte mult că cererea scăzută a fost determinată şi de costul ridicat").

Vor fi băncile mult mai sensibile la eliberarea unei părţi a rezervelor în lei (cum România are vârf de plată în contul datoriei publice externe în 2014, e improbabil să se reducă rezervele în valută)? Aparent, primesc nişte bani pe care îi pot folosi pe termen lung, spre deosebirile de licitaţiile săptămânale Repo. Practic, resursele proaspete pot fi tentante pentru grupurile financiare care au început procesul de dezintermediere în România şi repatriază bani acasă.

Se pregăteşte isteria Romgaz. Câştiga cine iese la timp

„Perla coroanei”, „regina” companiilor de stat face ultimele repetiţii pentru a deveni publică prin listarea la bursă. E ultima fereastră pentru a fi evaluată la un preţ bun înainte că împuţinarea rezervelor să fie prea bătătoare la ochi. Pentru micii investitori, atraşi de sunetul trompetelor de marketing, marea provocare este să recunoască la timp vârful profiturilor Romgaz după liberalizarea preţurilor la gaze şi să-şi marcheze câştigul.

La sfârşitul acestei luni vom asista probabil la debutul ofertei publice de vânzare pentru 15% din acţiunile Romgaz. Aparent, doar motive de lăcomie pentru investitori: poziţie neameninţată pe piaţă (duopol), creşterea accelerată a preţului gazelor naturale în următorii 4 ani, fapt ce se va reflecta corespunzător asupra profiturilor companiei (contam pe lobby-ul OMV pentru că viitoarea redevenţa mărită să nu schimbe din 2014 fundamental acest lucru). Punctul slab? Împuţinarea rezervelor. Rezervele dovedite asigură producţia actuală doar 11 ani (62 miliarde metri cubi) iar tot ce s-a descoperit în ultimii 16 ani nu reprezintă decât 60% din producţia de 5,7 miliarde de metri cubi a anului trecut.

În pregătirea viitorului IPO deja au început să apară articole triumfaliste prin presă. „Romgaz deţine rezerve de 17 miliarde euro din care ar putea obţine profituri de peste 5 miliarde euro în următorii 10 ani” titra azi un ziar de specialitate. Fără să punem la îndoială calculele, să observăm că un profit de 5 miliarde euro în condiţiile în care statul vrea să strângă aproximativ 450 milioane euro pentru 15% din acţiuni (valoarea companiei ar fi în acest caz de 3 miliarde euro), nu e deloc rău. Dacă 75% din acest profit ar fi distribuit că dividende, ar însemna un câştig de 3,75 miliarde euro pentru investitori în următorii 10 ani, adică peste 120% din sumă investită în cadrul IPO-ului, la o inflaţie ce nu poate depăşi 30-40% aşa cum arată acum lucrurile. Cu alte cuvinte, îţi iei 80% din bani înapoi în termeni reali şi speri că după 10 ani compania să valoreze mai mult de 20% din capitalizarea sa la încheierea IPO-ului pentru a ieşi în câştig.

Scăderea în timp a valorii Romgaz pare dincolo de orice îndoială din moment ce România a atins „peak-gas”. Producţia de 5,7 miliarde de metri cubi din 2012 nu poate fi comparată cu cele 30 de miliarde de metri cubi din 1976, chiar şi luând în calcul că acum Romgaz împarte frăţeşte piaţa cu Petrom. Resursele de gaz ale României se împuţinează iar compania nu a alocat până acum fonduri pentru a se implica agresiv în explorări aşa cum a făcut Petrom în Marea Neagră. De pildă, potrivit datelor Romgaz, din 1997 şi până în prezent, toate resursele descoperite au însumat doar 3,8 miliarde metri cubi, cam 60% din producţia din 2012 a Romgaz şi asta în ciuda unei „rate de succes de 66% pentru lucrările de explorare finalizate”. O va face de acum încolo? Dacă da, asta înseamnă implicit dividende mai mici pentru acţionari.Va putea să renunţe însă bugetul de stat, tot mai hămesit în ultima vreme, la o felie consistentă din profitul Romgaz pentru a permite aşa ceva? Eu am serioase dubii. 

Până atunci însă, Romgaz va avea nişte ani buni pe măsură ce preţurile la gazele interne se liberalizează. O necunoscută rămâne valoarea redevenţei din 2014 dar aici trebuie să contam pe amicii de la OMV că vor şti să pună bine problema pe masa Guvernului. Până acum s-a promis „o medie europeana” pentru redevenţa la gaze, cu menţiunea că extragerile din Marea Neagră vor beneficia de un nivel mai redus al redevenţei pentru a motiva suplimentar companiile implicate în explorare şi exploatare (nu repet aici şablonul cu „independenta energetica” a României, fac alergie când mă gândesc că a fi independenţi presupune că vom cumpăra gazul...de la alţii). Oricum, Guvernul promite multe.

În concluzie, vor fi câţiva ani buni imediat după 2014-2015 (când preţurile la consumatorii industriali vor fi deja liberalizate total) şi asta se va simţi în profiturile şi dividendele Romgaz. Ar fi şi cea mai nimerită ocazie pentru a face exitul din această investiţie, bineînţeles dacă şi condiţiile de piaţă o vor permite corespunzător.  IPO-ul din noiembrie este un moment bun pentru intrarea în acţionariatul Romgaz, cu condiţia să nu va uitaţi acolo.

Oferta publică Romgaz presupune atât vânzarea de acţiuni pe piaţa locală, la BVB (probabil nu mai mult de 200 milioane euro) iar pentru restul împachetarea în certificate de depozit cu activ suport acţiunile din ofertă şi listarea la bursa din Londra. Suprasubscrierea va fi consistentă pe tranşa investitorilor mici, după modelul Nuclearelectrica (atunci s-au prins doar 17% din acţiunile subscrise) şi ar fi bine să va alocaţi din timp banii necesari (de exemplu, dacă vreţi să cumpăraţi de 1.000 de lei acţiuni, ar trebui să aveţi de-o parte cel puţin 7.000 de lei pentru ofertă). În funcţie de nivelul suprasubscrierii pe tranşa investitorilor instituţionali, preţul ar putea cunoaşte o evoluţie pozitivă încă din prima zi de tranzacţionare ceea ce face tentantă marcarea rapidă a profiturilor, cum s-a întâmplat cu ani în urmă la Transgaz, fără a mai aştepta deci efectele liberalizării preţurilor la gaze. 

De ce se grabeste Fondul Proprietatea? Se apropie o reducere rapidă a discountului față de activul net.

FP vrea să-și răscumpere 4,3% din actiuni pentru care se oferă să plăteasca 1 leu/acțiune, cu peste 30% mai mult decât prețul de la bursă înainte de aprobarea ofertei (se va derula între 15 octombrie și 4 noiembrie). Să te oferi să cumperi precipitat, și la un preț mai mare decât cel de pe bursă (nu se oferă măcar un interval de preț) denota disperarea fondurilor străine care au cumpărat acțiuni FP și care presează managerul să urce cât mai repede cotatiile. Recent   s-a derulat oferta publică pentru Nuclearlectrica și urmează pe repede înainte și cea a Romgaz. Discountul cu care se tranzacționează acțiunile FP față de activul net se va reduce deci urgent, sub 20% de la 35% în prezent, având în vedere valoarea de piață pe care o vor căpăta deținerile de la Romgaz și Nuclearelectrica (atenție, în 2014 va fi listată și Hidroelectrica!).

Or, ce urmărește un investitor când cumpără acțiuni la un fond închis? Discountul fată de activul net (la SIF Banat acesta e de pildă de 60%). Cu reducerea rapidă a acestui discount la FP, fondurile care dețin acțiuni acolo și marii investitori trebuie să își asigure repede un exit care să le permită să marcheze profiturile apropiate de valoarea din prezent (e posibil ca și Romgaz să fie evaluată de piață sub valoarea dini contabilitatea FP, cum s-a întâmplat și la Nuclearelecrica). Altfel, în momentul în care marea majoritate a acțiunilor valoroase din energie din portofoliul FP vor fi listate, al ce bun să mai cumperi acțiuni FP? Ca să-ți diluezi profitul cu impozitul de 16% pe dividende (FP dă dividende acționarilor din dividendele pe care le primește la rândul său de la companiile din portofoliu)?

IPO Adeplast. Își merită banii?

Compania a reușit să-și crească cotă de piață chiar și în perioada de criză, în ciuda contracției pieței construcțiilor. A făcut-o însă majorându-și semnificativ gradul de îndatorare iar în acest moment datoriile totale se apropie ca valoare de veniturile din exploatare. Dacă vreți imediat dividende și creșteri ale cotațiilor la bursă, Adeplast nu e pariul potrivit.

 

 Prima ofertă publică inițială de vânzare de acțiuni după mai bine de 5 ani la BVB merită un plus de atenție. Mai ales că Adeplast este un brand cunoscut pe piața adezivilor, mortarelor, termoizolațiilor și vopselurilor. Întrebarea la care vom încerca să răspundem mai jos nu este însă cât de serioasă sau solidă este afacerea în sine, ci cât de scumpe sunt acțiunile scoase la vânzare de astăzi și până pe 15 octombrie în cadrul IPO-ului?

 

 Ce sare în ochi în cazul Adeplast este valoarea mare a datorilor pe temen scurt și lung: cumulate reprezintă 138 milioane lei, la venituri din exploatare de 184 milioane lei și venituri totale de 191 milioane lei la nivelul anului 2012. Pe primele 6 luni din 2013, datoriile totale au urcat însă la 215 milioane lei (159 milioane reprezintă creditele, restul datorii comerciale). Profitul a fost de 16,1 milioane lei în 2012 (6 milioane în 2012 și 12 milioane lei în 2010). Compania a reușit o creștere remarcabilă de cotă de piață în anii de criză și lărgirea domeniului de activitate (a început să producă și polistiren, vopseluri) dar și datoriile au avansat corespunzător. De la 135 milioane lei în 2010 veniturile totale urcaseră la 191 milioane lei în 2012. În același timp, împrumuturile avansaseră de la 78,7 milioane lei la 112,6 milioane lei iar datoriile totale de la 88 la 138 milioane lei.

 

 Adeplast a mai avut ocazia să se listeze la bursă în 2008 dar atunci fondatorul sau, Marcel Barbut, a renunțat în ultimul moment.Acum, pe fondul atingerii unor limite de creditare în relația cu băncile, acesta pare să fi descoperit că împrumutul de la acționari nu costă totuși pe nimic iar bilanțurile companiei pot arată brusc mai bine după o infuzie de minim 58 milioane lei (o părere personală).

 

 Prețul la care sunt oferite acțiunile noi variază între 3,52 și 4,06 lei acțiune iar pachetul scos la vânzare este de 16,5 milioane acțiuni noi (compania are în acest moment 33 milioane de acțiuni, cu valoare nominală de 0,1 lei). Destinația sumelor: construirea unei fabrici de vată bazaltica, produs care în România se aduce doar din import (construcția începe în 2014 și va dura în cel mai fericit caz până în 2015, deci acționarii nu vor simți efectele majorării de capital prin creșterea profitului companiei cel puțin 2 ani). 

Cât de mare va fi creșterea de profit după și la ce câștiguri ar trebui să se aștepte cei care cumpără începând de azi acțiuni? Greu de spus, ne putem raporta însă la afacerea din prezent si marjele ei de profit, fără vată bazaltica în portofoliul Adeplast. La 16,1 milioane lei profit, câștigul pe acțiune este de 0,48 lei. Dacă s-ar conserva câștigul pe acțiune din 2012, cine da 3,52 lei în oferta publică cumpără de 7,3 ori profitul aferent unei acțiuni (sau de 8,4 ori la un preț de subscriere de 4,06 lei/acțiune). Problema este că în 2013 datoriile au săltat binișor față de 2012 (de la 138 la 215 milioane lei) iar veniturile din exploatare pe primele 6 luni au urcat mai modest, de la 78,5 la 103 milioane lei.Există și avans al profitului la semestru, de la 4,3 în 2012 la 7,1 milioane lei în S1 2013, dar nu ne-am entuziasma prea tare în acest caz având în vedere pregătirea societății pentru listare și cosmetizările care se mai fac în acest context.

 

 Una peste alta: o societate dinamica, un fondator care își știe bine meseria și păstrează încă entuzismul tinereții dar și datorii mari la activ și necunoscutele care rezultă din lipsa unei poziții de monopol pe piață (dacă fac și alții fabrici de vată bazaltica, dacă se ascute concurența pe piața mortarelor și termoizolantelor, etc?). Prudența trebuie să fie deci cuvântul de ordine pentru micii investitori, mai ales că cei cu resurse limitate trebuie să aleagă între oferta Adeplast din octombrie și cea a Romgaz din noiembrie. 

 

 Paradoxal, poate fi insa o ocazie bună de speculat, având în vedere discountul de 3-4% oferit micilor investitori (15% este transa lor) și intenția companiei de a apăra prețul la care se încheie oferta la bursă timp de 30 de zile (se va aloca 10% din ofertă pentru cumpărări de acțiuni astfel încât cotația bursieră să nu coboare sub prețul din ofertă în acest interval).