Banca Reglementarilor Internationale afirma ca ratele dobanzilor trebuie sa creasca la nivel international. Institutia da vina pe inflatie ca sa nu spuna pe sleau ca neincrederea investitorilor in capacitatea Guvernelor de a gestiona deficitele publice risca sa lase piata bondurilor fara cumparatori privati. Pe termen scurt-mediu, cresterea dobanzilor va scoate din piata banii speculativi dezumfland cotatiile marfurilor si actiunilor. Tineti deci degetul aproape de butonul “sell”.
N-am auzit BIS in 2008, cand petrolul era aproape 150 de dolari, sa se pronunte pentru o crestere neintarziata a dobanzilor de catre Bancile Centrale, pentru a contracara amenintarile inflationiste. Ba in acel moment, Bancile Centrale se pregateau pentru o cursa de scadere a dobanzilor de politica monetara pentru a da ocazia bancilor lovite de criza subprime sa se capitalizeze prin imprumuturi ieftine. Iar scaderi de preturi am avut chiar daca dobanzile se reduceau, odata cu retragerea speculatorilor din piete dupa falimentul Lehman Brothers. Nu teama de inflatie ar putea mana deci BIS (oricum petrolul e acum la 90 dolari, fata de maximul de 115, marfurile agricole au pierdut si ele teren, la fel metalele pretioase), ci frica disparitiei investitorilor in bonduri, fara de care SUA de pilda n-au altceva mai bun de facut decat sa puna mana pe tipar si sa isi produca banii necesari umplerii deficitelor publice.
Cresterea dobanzilor va genera o retragere masiva a speculatorilor care au fost incurajati pana acum sa ia credite cu dobanzi apropiate de zero plasand bani in pietele financiare. Deci un nou puseu deflationist pentru burse, o noua refugiere spre bonduri, cel putin temporar. Pe termen lung insa, pentru ca investitorii sa ramana “captivi” in aceste instrumente, va fi nevoie de un set credibil de politici de reducere a cheltuielilor guvernamentale care vor accentua tendinta deflationista la nivel global. Ramane de vazut cum va digera si electoratul acesta cura de ...frugalitate dupa ospatul generos din bani publici de pana acum si daca nu cumva deflatia care urmeaza nu va fi decat o etapa premergatoare hiperinflatiei ce se contureaza la final de ciclu.
luni, 27 iunie 2011
Cand bancile o duc prea bine economia isi face bagajele pentru recesiune
Ce se intampla dupa ce profiturile bancilor ating un maxim? Boom-ul creditarii asfixiaza relativ repede economia reducand cererea dupa ce consumatorii s-au supraindatorat (observati efectele fostului credit cu buletinul asupra achizitiei de mobila si electrocasnice din acest moment). Asumarea de riscuri exagerate de catre bancherii in goana dupa bonusuri ii va determina apoi sa majoreze discretionar dobanzile clientilor buni platnici pentru a compensa pierderile cu provizioanele (vezi fenomenul subprime, pataniile posesorilor de carduri de credit, a titularilor creditelor de nevoi personale, etc). Solutia? Responsabilizarea cu forta a bancherilor prin taxarea activelor in exces si reducerea administrativa a apetitului de creditare prin diminuarea raportului rata/venituri.
Cand bancilor le merge bine, economiei ii merge de asemenea bine, corect? Ei, bine, fals! Intr-o prima faza, asta e impresia generala, consumul ia avant pe fondul banilor care inunda economia, salariile cresc, oamenii au senzatia ca le merge mai bine. Destul de curand insa descoperim ca ceva nu se invarte rotund, consumatorii si-au blocat veniturile pe ani buni iar dupa ce platesc ratele si isi asigura strictul necesar nu le mai ramane mare lucru de cheltuiala cu care sa sustina cererea, economia incepe sa gafaie (vezi ce s-a intamplat in 2009 in Romania dupa un an anterior fenomenal pentru profiturile din industria financiara), bancile sa aiba pierderi, uneori trebuie ca statele sa le salveze, bineinteles tot pe cheltuiala contribuabilului care va trebui sa suporte impozite si taxe mai mari. De regula, dureaza relativ putin pana se suprasatureaza piata creditului (vezi modelul romanesc sau baltic), apoi consumatorii trebuie sa stranga cureaua o perioada mult mai lunga, se pierd locuri de munca, incep problemele cu bancile, executari silite si tot tacamul.
De ce se intampla asta? Pentru ca bancile nu intampina nici o rezistenta cand vor sa declanseze boom-ul creditului. Rezervele minime obligatorii sunt simbolice in multe parti (2% in spatiul euro, 10% in SUA). Dispunand de capital redus, bancile pot extinde aproape nelimitat volumul creditelor. In Romania, desi RMO-urile au fost consistente, bancile au apelat la capital imprumutat mizand pe iminenta reducere a rezervelor odata cu apropierea integrarii in zona euro, iar isteria creditului nu a putut fi temperata. S-a incercat apoi limitarea administrativa a raportului rata/venituri pentru debitorii persoane fizice. A functionat destul de bine in Romania limita de 33-40%, in functie de tipul creditului, pana cand BNR s-a decis sa “ia taurul de coarne” si permita extinderea pana la 70% tocmai in momentul de apogeul al bulei imobiliare (2007).
Bankingul se face doar la anumite marje de profit?
In opinia mea, cea mai sigura modalitate de descurajare a viitoarelor bule ale creditului este limitarea raportului rata/venituri pentru persoanele fizice, dublata de o taxare a bancilor aplicata la activele totale, eventual de la o anumita limita in sus (si taxarea profitului, care poate fi ascuns relativ usor prin bilant sau diluat prin investitii) pentru a le impiedica sa inventeze debitori pe banda rulanta, inclusiv din sfera privata. Daca nu se pun bariere in calea bancherilor avizi de bonusuri si prime, implicit de asumarea unor riscuri exagerate, economiile cunosc interminabile cicluri de umflare si spargere a baloanelor speculative sustinute de imprumuturi, iar o mana de rechini cu capital la panda profita in dauna debitorilor care isi pierd agoniseala prin executari silite si a micilor actionari care vand periodic in panica pe minime dupa ce au cumparat increzatori pe maxime. Stim cu totii ce s-a intamplat in Romania si in lume dupa spargerea bulei creditului. PIB-ul si bursele au picat spectaculos. Unii si-au permis apoi injectii ample de lichiditate, dobanzi coborate aproape de zero, programe de stimulare guvernamentala a anumitor sectoare, altii nu, dupa buget coane Fanica
Vor refuza in aceste conditii bancherii sa crediteze economia? Si ce vor face in schimb, isi vor reinventa profesia, vor face gambling cu banii din depozite, se vor axa doar pe inchirierea casetelor de valori? Sa fim seriosi, se pot da credite si in conditii crescute de responsabilitate, cu marje de profit si risc asociat mai mic. Creditele subprime, acordate unor homeless-i de pe strada ofereau initial cele mai mari satisfactii bancherilor, avand dobanzile cele mai mari din piata, pe masura riscului asumat. La fel imprumuturile cu buletinul din Romania. Se scapa din vedere un singur detaliu, uneori debitorii nu mai platesc pana la scadenta. Ca sa ne intoarcem in Romania, creditele cu probleme sunt peste cifra recunoscuta oficial in acest moment, cam 7% din total ( nu uitati de externalizarile pe banda rulanta operate de banci la un moment dat), o cifra periculoasa pentru capitalul fragil al bancilor. Fara reglementari care sa-i oblige sa tina cont de normele elementare de prudenta, bancherii vor repeta figura ori de cate ori vor avea ocazia, tentatia castigului facil, din multiplicarea masei monetare, fiind irezistibila.
Impozitarea bancilor prin alte parti
Ungaria, Austria, Germania, Marea Britanie, Austria, Portugalia, Suedia taxeaza suplimentar bancile in urma “deranjului” provocat de acestea in timpul crizei (vezi aici un studiu KPMG). Se impoziteaza activele totale (Ungaria) sau doar pasivele, unele tari impoziteaza si insa si portofoliul de produse derivate (Austria, Portugalia). Ungaria a strans 700 milioane euro anul trecut din impozitarea bancilor, o suma deloc de neglijat in conditii de criza. Romania a incercat timid o astfel de intiativa parlamentara (taxare suplimentara a profitului bancilor de 2,5%) inabusita repede in fasa (“nu e de acord FMI”). Poate la urmatoarea criza financiara (daca mai ramane sectorul bancar in picioare) mai incercam o data...
.
Cand bancilor le merge bine, economiei ii merge de asemenea bine, corect? Ei, bine, fals! Intr-o prima faza, asta e impresia generala, consumul ia avant pe fondul banilor care inunda economia, salariile cresc, oamenii au senzatia ca le merge mai bine. Destul de curand insa descoperim ca ceva nu se invarte rotund, consumatorii si-au blocat veniturile pe ani buni iar dupa ce platesc ratele si isi asigura strictul necesar nu le mai ramane mare lucru de cheltuiala cu care sa sustina cererea, economia incepe sa gafaie (vezi ce s-a intamplat in 2009 in Romania dupa un an anterior fenomenal pentru profiturile din industria financiara), bancile sa aiba pierderi, uneori trebuie ca statele sa le salveze, bineinteles tot pe cheltuiala contribuabilului care va trebui sa suporte impozite si taxe mai mari. De regula, dureaza relativ putin pana se suprasatureaza piata creditului (vezi modelul romanesc sau baltic), apoi consumatorii trebuie sa stranga cureaua o perioada mult mai lunga, se pierd locuri de munca, incep problemele cu bancile, executari silite si tot tacamul.
De ce se intampla asta? Pentru ca bancile nu intampina nici o rezistenta cand vor sa declanseze boom-ul creditului. Rezervele minime obligatorii sunt simbolice in multe parti (2% in spatiul euro, 10% in SUA). Dispunand de capital redus, bancile pot extinde aproape nelimitat volumul creditelor. In Romania, desi RMO-urile au fost consistente, bancile au apelat la capital imprumutat mizand pe iminenta reducere a rezervelor odata cu apropierea integrarii in zona euro, iar isteria creditului nu a putut fi temperata. S-a incercat apoi limitarea administrativa a raportului rata/venituri pentru debitorii persoane fizice. A functionat destul de bine in Romania limita de 33-40%, in functie de tipul creditului, pana cand BNR s-a decis sa “ia taurul de coarne” si permita extinderea pana la 70% tocmai in momentul de apogeul al bulei imobiliare (2007).
Bankingul se face doar la anumite marje de profit?
In opinia mea, cea mai sigura modalitate de descurajare a viitoarelor bule ale creditului este limitarea raportului rata/venituri pentru persoanele fizice, dublata de o taxare a bancilor aplicata la activele totale, eventual de la o anumita limita in sus (si taxarea profitului, care poate fi ascuns relativ usor prin bilant sau diluat prin investitii) pentru a le impiedica sa inventeze debitori pe banda rulanta, inclusiv din sfera privata. Daca nu se pun bariere in calea bancherilor avizi de bonusuri si prime, implicit de asumarea unor riscuri exagerate, economiile cunosc interminabile cicluri de umflare si spargere a baloanelor speculative sustinute de imprumuturi, iar o mana de rechini cu capital la panda profita in dauna debitorilor care isi pierd agoniseala prin executari silite si a micilor actionari care vand periodic in panica pe minime dupa ce au cumparat increzatori pe maxime. Stim cu totii ce s-a intamplat in Romania si in lume dupa spargerea bulei creditului. PIB-ul si bursele au picat spectaculos. Unii si-au permis apoi injectii ample de lichiditate, dobanzi coborate aproape de zero, programe de stimulare guvernamentala a anumitor sectoare, altii nu, dupa buget coane Fanica
Vor refuza in aceste conditii bancherii sa crediteze economia? Si ce vor face in schimb, isi vor reinventa profesia, vor face gambling cu banii din depozite, se vor axa doar pe inchirierea casetelor de valori? Sa fim seriosi, se pot da credite si in conditii crescute de responsabilitate, cu marje de profit si risc asociat mai mic. Creditele subprime, acordate unor homeless-i de pe strada ofereau initial cele mai mari satisfactii bancherilor, avand dobanzile cele mai mari din piata, pe masura riscului asumat. La fel imprumuturile cu buletinul din Romania. Se scapa din vedere un singur detaliu, uneori debitorii nu mai platesc pana la scadenta. Ca sa ne intoarcem in Romania, creditele cu probleme sunt peste cifra recunoscuta oficial in acest moment, cam 7% din total ( nu uitati de externalizarile pe banda rulanta operate de banci la un moment dat), o cifra periculoasa pentru capitalul fragil al bancilor. Fara reglementari care sa-i oblige sa tina cont de normele elementare de prudenta, bancherii vor repeta figura ori de cate ori vor avea ocazia, tentatia castigului facil, din multiplicarea masei monetare, fiind irezistibila.
Impozitarea bancilor prin alte parti
Ungaria, Austria, Germania, Marea Britanie, Austria, Portugalia, Suedia taxeaza suplimentar bancile in urma “deranjului” provocat de acestea in timpul crizei (vezi aici un studiu KPMG). Se impoziteaza activele totale (Ungaria) sau doar pasivele, unele tari impoziteaza si insa si portofoliul de produse derivate (Austria, Portugalia). Ungaria a strans 700 milioane euro anul trecut din impozitarea bancilor, o suma deloc de neglijat in conditii de criza. Romania a incercat timid o astfel de intiativa parlamentara (taxare suplimentara a profitului bancilor de 2,5%) inabusita repede in fasa (“nu e de acord FMI”). Poate la urmatoarea criza financiara (daca mai ramane sectorul bancar in picioare) mai incercam o data...
.
joi, 23 iunie 2011
America nu mai tipareste bani…temporar. Ce urmeaza?
Fed-ul a decis sa intrerupa programele de cumparare de bonduri ale Trezoreriei (quantitative easing) lasand insa o portita de revenire la butoanele tiparului electronic daca economia se va descurca nesperat de ...prost sau daca lucrurile iau o turnura amenintatoare pe pietele internationale (Grecia?). Cu rusii si chinezii nerabdatori sa isi reduca detinerile in bonduri americane, Fed-ul ramane oricum ultima speranta de finantare a cheltuielilor guvernamentale americane, motiv pentru care, in ciuda trepidatiilor care vin din euro-zone, dolarul nici n-a castigat prea mult teren in fata monedei europene in ultimele saptamani.
Bernanke s-a tinut de cuvant: nu vom avea QE3, cel putin deocamdata, cat timp economia Americana nu recade in recesiune sau panica nu revine in pietele internationale.”Fed este pregatita sa intreprinda actiuni suplimentare, daca se impune, inclusiv prin cumparare de bonduri” a afirmat acesta ieri. “Economia va depasi probabil pe termen scurt dificultatile cauzate de preturile mari la energie si disfunctionalitatile din sectorul manufacturier pe fondul problemelor din Japonia. Cu toate astea, “declinul care continua in piata imobiliara, somajul ridicat si slabiciunile din pietele financiare pot pune in pericol revenirea economiei pe termen lung”.
Un mesaj mai pe gustul Wall Street, care se temea ca o inasprire brusca a politicii Fed va speria speculatorii si va prabusi cotatiile. E greu de spus insa cum isi vor mentine tonusul pietele fara banii pompati cu generozitate de Banca Centrala, la dobanzi apropiate de zero.
Cine castiga din meciul euro-dolar?
In conditiile in care chinezii si rusii incerca in ultima vreme sa isi reduca expunerile pe bondurile americane iar autoritatile din SUA vor sa obtina extinderea gradului de indatorare, nu prea se stie cine va mai alerga sa imprumute Guvernul in lipsa Fed. Tiparul Fed este probabil cea mai probabila explicatie a lipsei de elan a dolarului, care n-a saltat semnificativ fata de euro in ciuda iminentei falimentului Greciei si a problemelor celorlalti porcusori din Europa.
Poate ca solutia la slabiciunea euro nu este dolarul, yenul sau lira, ci monedele unor economii care detin resurse in spate si care nici nu sunt la fel de indatorate iar in anii ce vin vom vorbi mai mult despre plasamentele in reali, dolari canadieni, coroane norvegiene, yuani sau ruble. Sic transit gloria mundi.
Concurs de scenarii
Fed-ul a intrerupt (pana la noi ordine) QE-urile, analistii chestionati de Bloomberg nu se asteapta la o crestere mai mare de 0,25% a dobanzii Fed pana la sfarsitul anului. Economia SUA incetineste insa vizibil, de la o crestere de 3,1% (anualizat) in ultimul trimestru din 2011, la doar 1,8% in primul trimestru din 2011.Datele recente arata o continua degradare in ceea ce priveste activitatea din domeniul manufacturier precum si slabiciuni in mediul de afaceri si scaderea apetitului de consum. “Somajul.ridicat precum si problemele din pietele imobiliare si financiare pot fi mai puternice si mai persistente decat credem” spunea seful Fed. Cum vor reactiona in aceste conditii pietele?
Din punctul meu de vedere, declinul este iminent iar singura necunoscuta ramane viteza cu care vor incepe sa scada cotatiile la bursa. Problemele legate de statele cu probleme din zona euro pot amplifica fenomenul daca temerile legate de sovabilitatea sistemului bancar revin. E greu de presupus insa ca vom mai vedea raliuri pe segmentul marfurilor, in ciuda eventualelor noi interventii ale Bancilor Centrale, atata vreme cat cererea globala se reduce iar marile economii fac pasi inapoi.
Bernanke s-a tinut de cuvant: nu vom avea QE3, cel putin deocamdata, cat timp economia Americana nu recade in recesiune sau panica nu revine in pietele internationale.”Fed este pregatita sa intreprinda actiuni suplimentare, daca se impune, inclusiv prin cumparare de bonduri” a afirmat acesta ieri. “Economia va depasi probabil pe termen scurt dificultatile cauzate de preturile mari la energie si disfunctionalitatile din sectorul manufacturier pe fondul problemelor din Japonia. Cu toate astea, “declinul care continua in piata imobiliara, somajul ridicat si slabiciunile din pietele financiare pot pune in pericol revenirea economiei pe termen lung”.
Un mesaj mai pe gustul Wall Street, care se temea ca o inasprire brusca a politicii Fed va speria speculatorii si va prabusi cotatiile. E greu de spus insa cum isi vor mentine tonusul pietele fara banii pompati cu generozitate de Banca Centrala, la dobanzi apropiate de zero.
Cine castiga din meciul euro-dolar?
In conditiile in care chinezii si rusii incerca in ultima vreme sa isi reduca expunerile pe bondurile americane iar autoritatile din SUA vor sa obtina extinderea gradului de indatorare, nu prea se stie cine va mai alerga sa imprumute Guvernul in lipsa Fed. Tiparul Fed este probabil cea mai probabila explicatie a lipsei de elan a dolarului, care n-a saltat semnificativ fata de euro in ciuda iminentei falimentului Greciei si a problemelor celorlalti porcusori din Europa.
Poate ca solutia la slabiciunea euro nu este dolarul, yenul sau lira, ci monedele unor economii care detin resurse in spate si care nici nu sunt la fel de indatorate iar in anii ce vin vom vorbi mai mult despre plasamentele in reali, dolari canadieni, coroane norvegiene, yuani sau ruble. Sic transit gloria mundi.
Concurs de scenarii
Fed-ul a intrerupt (pana la noi ordine) QE-urile, analistii chestionati de Bloomberg nu se asteapta la o crestere mai mare de 0,25% a dobanzii Fed pana la sfarsitul anului. Economia SUA incetineste insa vizibil, de la o crestere de 3,1% (anualizat) in ultimul trimestru din 2011, la doar 1,8% in primul trimestru din 2011.Datele recente arata o continua degradare in ceea ce priveste activitatea din domeniul manufacturier precum si slabiciuni in mediul de afaceri si scaderea apetitului de consum. “Somajul.ridicat precum si problemele din pietele imobiliare si financiare pot fi mai puternice si mai persistente decat credem” spunea seful Fed. Cum vor reactiona in aceste conditii pietele?
Din punctul meu de vedere, declinul este iminent iar singura necunoscuta ramane viteza cu care vor incepe sa scada cotatiile la bursa. Problemele legate de statele cu probleme din zona euro pot amplifica fenomenul daca temerile legate de sovabilitatea sistemului bancar revin. E greu de presupus insa ca vom mai vedea raliuri pe segmentul marfurilor, in ciuda eventualelor noi interventii ale Bancilor Centrale, atata vreme cat cererea globala se reduce iar marile economii fac pasi inapoi.
marți, 21 iunie 2011
Mortii-vii din cimitirul datoriilor publice. De ce Grecia nu poate da faliment decat cu forta...populara.
De regula, alocarea gresita a resurselor se penalizeaza in capitalism prin faliment. Asta atata vreme cat sistemul nu este pus in pericol. Ce-ar fi insa ca Grecia,. membru UE, sa copieze modelul argentinian sau islandez? Intr-o lume tot mai indatorata, faptul ca debitorii pot scapa fara sa stranga cureaua in jurul taliei sau a gatului n-ar fi deloc de bun augur. Daca schema incepe sa functioneze la scara larga? Daca Portugalia, Irlanda, tarile lumii a treia vor incerca si ele?Grecii vor trebui convinsi deci sa mai ia un imprumut, doua, ma rog, cate e nevoie, pentru a mentine aparenta de functionare a relatiei datornic-creditor.Sa vedem daca vocea democratiei, in propria sa patrie, va suna mai tare decat cea a oligarhiei financiare care a scris pana acum partiturile.
Mai pot plati sau nu grecii o datorie de peste 150% din PIB? Pare de o importanta secundara pentru cei care insista acum ca Grecia sa accepte un nou imprumut, cu sau fara constrangeri bugetare draconice (nu va lasati derutati de aparente: grecilor li se arata deocamdata pisica “nu luati masuri dure nu primiti noi perfuzii financiare si va trebui sa luati unele si mai dure”. Pariez insa ca daca Guvernul grec va pica, oficialii europeni se vor replia la randul lor si vor propune imprumuturi neconditionate).
Falimentul Greciei pare imposibil de digerat din perspectiva stabilitatii sistemului financiar european, cu bancile sale zombi care au putut extinde indecent dimensiunile creditului beneficiind de RMO-uri de 2%. Bancile franceze si germane nu pot inghiti in aceste conditii (capitalul lor propriu e mai mult decat modest) noi pierderi iar institutiile supra-statale nu privesc cu ochi buni un accident in relatia creditor-debitor. Modelul grecesc poate deveni apoi exemplu pentru datornici la fel de impovarati precum Irlanda, Portugalia, poate ca si de prin alte colturi de lume. “Nu putem permite inca un impact gen Lehman Brothers in pietele financiare” ni se tot spune pe un ton panicos, de parca decesul catorva banci care s-au aventurat cu nesimtire in zona riscurilor necontrolabile ar fi sfarsitul lumii. Ce-i impiedica pe oficialii europeni sa inchida bancile care vor avea probleme si sa salveze doar deponentii lor? Ce, nu s-a inventat tipar pentru deponenti, acesta poate fi pornit doar pentru acoperirea pierderilor bancilor, nota de plata fiind apoi trecuta in sarcina bugetelor publice? Daca tot e sa plateasca in final contribuabilii sa o faca cel putin pentru a salva economiile altor contribuabili, nu sa cotizeze pentru viitoarele bonusuri nesimtite care sa recompenseze hazardul moral din banci.
In definitiv marile banci, pline peste cap de mizerii subprime, au mai fost salvate cu bani publici in urma cu mai bine de 2 ani. Acum, se incearca o miscare similara pentru a acoperi gunoiul bondurilor grecesti, portugheze, irlandeze, etc si al asigurarilor impotriva riscului de faliment (CDS) pentru detinatorii de astfel de instrumente. Parca traim totusi in capitalism, un sistem care premia inovatia si penaliza esecul in alocarea gresita a capitalului. Bancile par instalate insa in cel mai pur socialism cand le convine (“sunt ale tuturor cand au pierderi”) revenind in capitalism la impartirea profiturile si bonusurilor ce intra pe mai departe in doar cateva buzunare.
Viata dupa “default”-ul suveran. Ghid de supravietuire
Am vazut ce s-a intamplat cu monedele tarilor intrate in stare de faliment (Argentina, Islanda). Devalorizare puternica, se scumpesc drastic importurile, standardul de viata scade considerabil. Delicventa creste. Bancile care au finantat dezmatul intra in faliment sau scapa cu pierderi usturatoare pentru actionari. Nimeni nu mai e dispus sa imprumute tara asa ca Guvernul va trebui sa fie mult mai atent cum cheltuie banul public. Viata merge insa mai departe. Activele care au devenit foarte ieftine isi gasesc cumparatori, apar investitori care vor sa beneficieze de costul redus al fortei de munca, oportunitatile de pe bursa locala, etc.. Dupa un prim soc violent, economia incepe treptat sa isi revina, pe baze mai sanatoase. Nu e sfarsitul lumii, poate doar pentru o parte dintre creditorii care sperau sa-si primeasca banii inapoi integral (30 de centi la dolar s-a recuperat, in timp, din Argentina).
Ce va spune “Cochabamba”?
Grecii protesteaza azi violent desi intuiesc doar efectul restrictiilor bugetare pe care vor trebui sa le suporte de maine. Care va fi reactia in momentul in care efectul acestor masuri se va simti in buzunare? Un val de privatizari asteapta la randul sau la usa, probabil la preturi super-avantajoase pentru cumparatori (ce sa-i faci, asa-i in criza!). Cat de departe se va merge si in aceasta directie? Poate ca nu atat de departe cum s-a intamplat in..Bolivia. Cum Romania are o problema cu autostrada Bechtel si costurile sale super-umflate, poate n-ar fi rau sa ne reamintim ce s-a intamplat in urma cu mai bine 10 ani in Bolivia, in urma concesionarii apei potabile in al treilea oras al tarii catre un consortiu (Aguas del Tunari) care avea printe actionari compania Bechtel. Era vorba de un proiect finantat de Banca Mondiala, cea care conditionase acordarea unui imprumut modest de 25 milioane dolari Boliviei de privatizarea servicilor de alimentare cu apa potabila in cateva din orasele tarii.Potrivit contractului, consortiul avea garantat un profit anual de 15%, ajustabil cu rata inflatiei din SUA. Prima masura a fost cresterea tarifelor pentru apa potabila, pana la o medie de 20 dolari per consumator. In conditiile in care venitul mediu era de 100 dolari, iar 20 de dolari era suma care se cheltuia pe mancare, cresterea de tarif nu a fost suportabila iar populatia din Cochabamba s-a rasculat, lucrurile degenerand in violente de strada. Protestatarii n-au putut fi inspaimantati nici de instituirea legii martiale, nici de reactia dura a Politiei si armatei si in final consortiul international care detinea apa din oras (inclusiv cea de ploaie!) a trebuit sa paraseasca tara (vezi aici) .
Mai pot plati sau nu grecii o datorie de peste 150% din PIB? Pare de o importanta secundara pentru cei care insista acum ca Grecia sa accepte un nou imprumut, cu sau fara constrangeri bugetare draconice (nu va lasati derutati de aparente: grecilor li se arata deocamdata pisica “nu luati masuri dure nu primiti noi perfuzii financiare si va trebui sa luati unele si mai dure”. Pariez insa ca daca Guvernul grec va pica, oficialii europeni se vor replia la randul lor si vor propune imprumuturi neconditionate).
Falimentul Greciei pare imposibil de digerat din perspectiva stabilitatii sistemului financiar european, cu bancile sale zombi care au putut extinde indecent dimensiunile creditului beneficiind de RMO-uri de 2%. Bancile franceze si germane nu pot inghiti in aceste conditii (capitalul lor propriu e mai mult decat modest) noi pierderi iar institutiile supra-statale nu privesc cu ochi buni un accident in relatia creditor-debitor. Modelul grecesc poate deveni apoi exemplu pentru datornici la fel de impovarati precum Irlanda, Portugalia, poate ca si de prin alte colturi de lume. “Nu putem permite inca un impact gen Lehman Brothers in pietele financiare” ni se tot spune pe un ton panicos, de parca decesul catorva banci care s-au aventurat cu nesimtire in zona riscurilor necontrolabile ar fi sfarsitul lumii. Ce-i impiedica pe oficialii europeni sa inchida bancile care vor avea probleme si sa salveze doar deponentii lor? Ce, nu s-a inventat tipar pentru deponenti, acesta poate fi pornit doar pentru acoperirea pierderilor bancilor, nota de plata fiind apoi trecuta in sarcina bugetelor publice? Daca tot e sa plateasca in final contribuabilii sa o faca cel putin pentru a salva economiile altor contribuabili, nu sa cotizeze pentru viitoarele bonusuri nesimtite care sa recompenseze hazardul moral din banci.
In definitiv marile banci, pline peste cap de mizerii subprime, au mai fost salvate cu bani publici in urma cu mai bine de 2 ani. Acum, se incearca o miscare similara pentru a acoperi gunoiul bondurilor grecesti, portugheze, irlandeze, etc si al asigurarilor impotriva riscului de faliment (CDS) pentru detinatorii de astfel de instrumente. Parca traim totusi in capitalism, un sistem care premia inovatia si penaliza esecul in alocarea gresita a capitalului. Bancile par instalate insa in cel mai pur socialism cand le convine (“sunt ale tuturor cand au pierderi”) revenind in capitalism la impartirea profiturile si bonusurilor ce intra pe mai departe in doar cateva buzunare.
Viata dupa “default”-ul suveran. Ghid de supravietuire
Am vazut ce s-a intamplat cu monedele tarilor intrate in stare de faliment (Argentina, Islanda). Devalorizare puternica, se scumpesc drastic importurile, standardul de viata scade considerabil. Delicventa creste. Bancile care au finantat dezmatul intra in faliment sau scapa cu pierderi usturatoare pentru actionari. Nimeni nu mai e dispus sa imprumute tara asa ca Guvernul va trebui sa fie mult mai atent cum cheltuie banul public. Viata merge insa mai departe. Activele care au devenit foarte ieftine isi gasesc cumparatori, apar investitori care vor sa beneficieze de costul redus al fortei de munca, oportunitatile de pe bursa locala, etc.. Dupa un prim soc violent, economia incepe treptat sa isi revina, pe baze mai sanatoase. Nu e sfarsitul lumii, poate doar pentru o parte dintre creditorii care sperau sa-si primeasca banii inapoi integral (30 de centi la dolar s-a recuperat, in timp, din Argentina).
Ce va spune “Cochabamba”?
Grecii protesteaza azi violent desi intuiesc doar efectul restrictiilor bugetare pe care vor trebui sa le suporte de maine. Care va fi reactia in momentul in care efectul acestor masuri se va simti in buzunare? Un val de privatizari asteapta la randul sau la usa, probabil la preturi super-avantajoase pentru cumparatori (ce sa-i faci, asa-i in criza!). Cat de departe se va merge si in aceasta directie? Poate ca nu atat de departe cum s-a intamplat in..Bolivia. Cum Romania are o problema cu autostrada Bechtel si costurile sale super-umflate, poate n-ar fi rau sa ne reamintim ce s-a intamplat in urma cu mai bine 10 ani in Bolivia, in urma concesionarii apei potabile in al treilea oras al tarii catre un consortiu (Aguas del Tunari) care avea printe actionari compania Bechtel. Era vorba de un proiect finantat de Banca Mondiala, cea care conditionase acordarea unui imprumut modest de 25 milioane dolari Boliviei de privatizarea servicilor de alimentare cu apa potabila in cateva din orasele tarii.Potrivit contractului, consortiul avea garantat un profit anual de 15%, ajustabil cu rata inflatiei din SUA. Prima masura a fost cresterea tarifelor pentru apa potabila, pana la o medie de 20 dolari per consumator. In conditiile in care venitul mediu era de 100 dolari, iar 20 de dolari era suma care se cheltuia pe mancare, cresterea de tarif nu a fost suportabila iar populatia din Cochabamba s-a rasculat, lucrurile degenerand in violente de strada. Protestatarii n-au putut fi inspaimantati nici de instituirea legii martiale, nici de reactia dura a Politiei si armatei si in final consortiul international care detinea apa din oras (inclusiv cea de ploaie!) a trebuit sa paraseasca tara (vezi aici) .
joi, 16 iunie 2011
Din unghiul potrivit, cosmarul creditelor poate parea un vis frumos.
Cand supraindatorarea statelor si indivizilor care misca cel mai mult contoarul consumului planetar se suprapune peste imputinarea resurselor naturale, criza economica seamana brusc a pauza pentru incarcarea bateriilor iar avansul PIB-ului sustinut de banci aduce a guturai care va slabi si mai mult sistemul. Cititi mai jos cum se va rezolva pragmatic ecuatia cresterii economice fara sfarsit, ce glaciatiune va ucide mamutii creditului si care pot fi solutiile pentru conservarea stilului actual de viata in lumea dezvoltata.
Sa facem o flotare de imaginatie si sa ne inchipuim o stergere generala a datoriilor, la nivel individual si national. Statele preiau apoi bancile devenite insolvabile, le curata bilanturile, socializeaza pierderile si le ofera apoi investitorilor noi-noute, pentru a se relua la turatie maxima ciclul consumului (cam ce s-a facut prin Romania cu Banca Agricola si Bancorex-sub fusta BCR). Ce fericire pe intreaga planeta daca in SUA consumatorii nu vor mai avea bugetele de familie incarcate de ratele la carduri, creditele de consum si ipotecare, nu? Ce avant ar lua economia globala, cu ce fericire se vor repezi statele in curs de dezvoltare sa onoreze comenzi si sa pregateasca propriilor cetateni ariile consumismului. Ce mare lucru sa stergem toate datoriile care ne impovareaza viata si sa incepem de la zero, cu etalonul aur daca vreti, pentru mai mare incredere?
Vestea proasta este ca resursele planetei nu mai fac fata la inca un puseu de consum dintr-o generatie, ba ar trebui sa ne schimbam radical modul de viata odata cu imputinarea petrolului. Criza datoriilor are si partile ei bune, infranand consumatorii din statele dezvoltate si reducand presiunea pe resursele naturale. Sigur, nu ne pica deloc bine, mai ales ca majoritatea populatiei traieste in statele in cauza din servicii, cheltuieli pe care orice om cu scaunul la cap le taie in dauna celor dedicate strictului necesar cand vin vremuri grele pentru finantele sale. Poate ca masina electrica e o solutie pentru transport in lipsa petrolului, dar ce te faci cu ingrasamintele chimice, masele plastice, etc? Asa cum se prefigureaza lucrurile, peste 100 de ani vom avea un procent mult mai mare din populatie lucrand in agricultura decat in prezent. Revenind la oile noastre, reluarea cresterii economice de care se tot vorbeste nu va face decat sa grabeasca inlocuirea actualului stil de viata odata cu epuizarea resurselor. Avem de ales intre o degradare lenta, continua, a standardului actual de viata, relativ suportabila in dozele potrivite sau consevarea actualului stus quo pana in momentul unei ajustari bruste si mult mai dureroase. Grea decizie, nu?
Ultima solutie, inc-o revolutie (industriala). Sau poate doar o involutie...culturala?
Aici presupun ca voi fi injurat copios de tot soiul de fundamentalisti, religiosi sau...consumisti.Carevasazica, iata 2 solutii posibile pentru conservarea lumii asa cum o stim:
1 Reducerea numarului de consumatori.
Scaderea demografica a inceput deja in Vest, pe fondul schimbarii mentalitatilor si a stilului de viata (citeste un articol pe aceasta tema aici). Mai pregnant in Europa de Vest, Japonia, mai putin vizibil in SUA, unde gruparile neo-protestante si fanii poruncii biblice “cresteti si va inmultiti”, eventual ca termitele, sunt inca bine reprezentati. Asta va reduce in timp cererea din astfel de zone, dar ce folos cat timp India, China si restul lumii a treia aspira la modul de viata occidental? China a reusit sa opreasca expansiunea populatiei cu politica “o familie, un singur copil”, dar incearca sa impui asta in lumea musulmana sau in Africa, unde copiii numerosi sunt o nota de trecere pentru atributele masculinitatii capului familiei. Din pacate, nu avem timp si resurse sa asteptam ca lumea in curs de dezvoltare si lumea a treia sa ajunga la stilul de viata occidental, ca mai apoi populatia sa scada ca efect al schimbarii mentalitatii...reproductive care o presupune adoptarea sa.
In alta ordine de idei, populatia lumii in vremea lui Hristos era, conform unui raport OECD de 230 milioane. In anul 1000 gasim doar 38 milioane in plus, adica 268 de milioane (183 in Asia, 33 in Africa, 32 in Europa, 11,5 in America Latina, 7 milioane pe teritoriul fostei URSS). Peste 500 de ani, avem 438 milioane locuitori (285 in Asia, 70 in Europa, 46 in Africa, 17,5 in America Latina, 17,5 in fosta URSS). Mai sarim inca 500 de ani si gasim in preajma anului 2000 putin peste 6 miliarde de persoane in intreaga lume (3,5 miliarde in Asia, 0,75 miliarde in Africa, 0,5 miliarde in Europa, 0,3 miliarde in fosta URSS, 0,5 miliarde America Latina si 0,3 miliarde USA). Interesant de remarcat este ca in urma cu 100 de ani, pe la 1910 erau doar 1,7 miliarde de oameni pe planeta, ce a urmat apoi dpdv demografic fiind un efect al exploatarii petrolului si al aplicatiilor sale industriale.
2. Rationalizarea resurselor
Asta inseamna sa consumam mai putin, Guvernele sa nu mai functioneaza cu deficite nefinantabile, se trece la standarul aur (pentru a bloca bancile in tentativa de a extinde necontrolat masa monetara, dilatand artificial cererea). Spre deosebire de primul caz ( unde se vor impotrivi luptand cot la cot fundamentalistii crestini cu cei musulmani ca sa nu mai vorbim ca partizanii controlului nasterilor ar fi linsati in India), solutiile de mai sus ar fi mai usor de implementat, e suficient sa arati pisica unui faliment global. Cand vezi ca poti pierde tot ce ai agonisit (la hartii ma refer) sub forma unui bank-run general, nu accepti o conversie aur-hartie, chiar daca asta inseamna sa pastrezi doar 30-40% din puterea anterioara de cumparare a economiilor tale? Cand iti trece pe la ureche pericolul suspendarii totale a serviciilor sociale, nu accepti unele mai costelive? Cand iti poti pierde tot ce ai pus de-o parte intr-un fond de pensii, nu accepti si o retributie lunara simbolica post-pensionare? Asteptati-va insa la legi stufoase impotriva protestelor stradale, etc. Autoritatile se asteapta la ample miscari sociale, cam ca in Grecia in acest moment, si trebuie sa existe si modalitati de descurajare.
Sigur, pentru optimisti, ramane sa speram la un ghiseft de ultima ora al stiintei si tehnicii. Ceva similar petrolului, bun de inlocuit isi ingrasamintele si care, suplimentar, nici sa nu ingrase.
Sa facem o flotare de imaginatie si sa ne inchipuim o stergere generala a datoriilor, la nivel individual si national. Statele preiau apoi bancile devenite insolvabile, le curata bilanturile, socializeaza pierderile si le ofera apoi investitorilor noi-noute, pentru a se relua la turatie maxima ciclul consumului (cam ce s-a facut prin Romania cu Banca Agricola si Bancorex-sub fusta BCR). Ce fericire pe intreaga planeta daca in SUA consumatorii nu vor mai avea bugetele de familie incarcate de ratele la carduri, creditele de consum si ipotecare, nu? Ce avant ar lua economia globala, cu ce fericire se vor repezi statele in curs de dezvoltare sa onoreze comenzi si sa pregateasca propriilor cetateni ariile consumismului. Ce mare lucru sa stergem toate datoriile care ne impovareaza viata si sa incepem de la zero, cu etalonul aur daca vreti, pentru mai mare incredere?
Vestea proasta este ca resursele planetei nu mai fac fata la inca un puseu de consum dintr-o generatie, ba ar trebui sa ne schimbam radical modul de viata odata cu imputinarea petrolului. Criza datoriilor are si partile ei bune, infranand consumatorii din statele dezvoltate si reducand presiunea pe resursele naturale. Sigur, nu ne pica deloc bine, mai ales ca majoritatea populatiei traieste in statele in cauza din servicii, cheltuieli pe care orice om cu scaunul la cap le taie in dauna celor dedicate strictului necesar cand vin vremuri grele pentru finantele sale. Poate ca masina electrica e o solutie pentru transport in lipsa petrolului, dar ce te faci cu ingrasamintele chimice, masele plastice, etc? Asa cum se prefigureaza lucrurile, peste 100 de ani vom avea un procent mult mai mare din populatie lucrand in agricultura decat in prezent. Revenind la oile noastre, reluarea cresterii economice de care se tot vorbeste nu va face decat sa grabeasca inlocuirea actualului stil de viata odata cu epuizarea resurselor. Avem de ales intre o degradare lenta, continua, a standardului actual de viata, relativ suportabila in dozele potrivite sau consevarea actualului stus quo pana in momentul unei ajustari bruste si mult mai dureroase. Grea decizie, nu?
Ultima solutie, inc-o revolutie (industriala). Sau poate doar o involutie...culturala?
Aici presupun ca voi fi injurat copios de tot soiul de fundamentalisti, religiosi sau...consumisti.Carevasazica, iata 2 solutii posibile pentru conservarea lumii asa cum o stim:
1 Reducerea numarului de consumatori.
Scaderea demografica a inceput deja in Vest, pe fondul schimbarii mentalitatilor si a stilului de viata (citeste un articol pe aceasta tema aici). Mai pregnant in Europa de Vest, Japonia, mai putin vizibil in SUA, unde gruparile neo-protestante si fanii poruncii biblice “cresteti si va inmultiti”, eventual ca termitele, sunt inca bine reprezentati. Asta va reduce in timp cererea din astfel de zone, dar ce folos cat timp India, China si restul lumii a treia aspira la modul de viata occidental? China a reusit sa opreasca expansiunea populatiei cu politica “o familie, un singur copil”, dar incearca sa impui asta in lumea musulmana sau in Africa, unde copiii numerosi sunt o nota de trecere pentru atributele masculinitatii capului familiei. Din pacate, nu avem timp si resurse sa asteptam ca lumea in curs de dezvoltare si lumea a treia sa ajunga la stilul de viata occidental, ca mai apoi populatia sa scada ca efect al schimbarii mentalitatii...reproductive care o presupune adoptarea sa.
In alta ordine de idei, populatia lumii in vremea lui Hristos era, conform unui raport OECD de 230 milioane. In anul 1000 gasim doar 38 milioane in plus, adica 268 de milioane (183 in Asia, 33 in Africa, 32 in Europa, 11,5 in America Latina, 7 milioane pe teritoriul fostei URSS). Peste 500 de ani, avem 438 milioane locuitori (285 in Asia, 70 in Europa, 46 in Africa, 17,5 in America Latina, 17,5 in fosta URSS). Mai sarim inca 500 de ani si gasim in preajma anului 2000 putin peste 6 miliarde de persoane in intreaga lume (3,5 miliarde in Asia, 0,75 miliarde in Africa, 0,5 miliarde in Europa, 0,3 miliarde in fosta URSS, 0,5 miliarde America Latina si 0,3 miliarde USA). Interesant de remarcat este ca in urma cu 100 de ani, pe la 1910 erau doar 1,7 miliarde de oameni pe planeta, ce a urmat apoi dpdv demografic fiind un efect al exploatarii petrolului si al aplicatiilor sale industriale.
2. Rationalizarea resurselor
Asta inseamna sa consumam mai putin, Guvernele sa nu mai functioneaza cu deficite nefinantabile, se trece la standarul aur (pentru a bloca bancile in tentativa de a extinde necontrolat masa monetara, dilatand artificial cererea). Spre deosebire de primul caz ( unde se vor impotrivi luptand cot la cot fundamentalistii crestini cu cei musulmani ca sa nu mai vorbim ca partizanii controlului nasterilor ar fi linsati in India), solutiile de mai sus ar fi mai usor de implementat, e suficient sa arati pisica unui faliment global. Cand vezi ca poti pierde tot ce ai agonisit (la hartii ma refer) sub forma unui bank-run general, nu accepti o conversie aur-hartie, chiar daca asta inseamna sa pastrezi doar 30-40% din puterea anterioara de cumparare a economiilor tale? Cand iti trece pe la ureche pericolul suspendarii totale a serviciilor sociale, nu accepti unele mai costelive? Cand iti poti pierde tot ce ai pus de-o parte intr-un fond de pensii, nu accepti si o retributie lunara simbolica post-pensionare? Asteptati-va insa la legi stufoase impotriva protestelor stradale, etc. Autoritatile se asteapta la ample miscari sociale, cam ca in Grecia in acest moment, si trebuie sa existe si modalitati de descurajare.
Sigur, pentru optimisti, ramane sa speram la un ghiseft de ultima ora al stiintei si tehnicii. Ceva similar petrolului, bun de inlocuit isi ingrasamintele si care, suplimentar, nici sa nu ingrase.
luni, 13 iunie 2011
Ghidul tranzactiilor valutare pentru mecanicii auto
“Sunt o persoana foarte atrasa de bani si intotdeauna caut oportunitati sa beneficiez financiar”. Iata o mostra dintr-un promo de care s-a umplut internetul, o cugetare scoasa cu forcepsul Google Translate unui “jucator de succes” prin Iforex. Cititi mai jos de ce pierde marea majoritate a celor ce incearca marea Forex cu degetul, de ce castiga garantat intermediarii acestor retete de imbogatire si despre un ghiseft in materie (cum sa asiguri profit la 50% dintre conturile administrate, punand investitorii sa ia pozitii unii impotriva altora).
Aveti aici un exemplu de romana impiedicata si carlig de marketing pentru jucatorii cu IQ modest atrasi de mirajul imbogatirii rapide din speculatiile valutare. Internetul abunda de “povesti de succes” precum cea furnizata de “Iforex Traderul Vedeta Claudiu Rosu, 30 ani, profesie-mecanic “aut”(sic! au pierdut o litera)” care a “transformat 400 euro in 1758 de euro in doar doua luni, din ianuarie pana in martie”
Internetul abunda de reclame cu mari castigatori din Forex, se lanseaza concursuri cu premii de 1milion de euro (!) dar in conditiile in care brokerii de forex ofera nu doar platforme ci si training-uri amatorilor de senzatii valutare tari, marea majoritate totusi pierde. De ce?
In primul rand, de vina este efectul de levier. Valorile nominale ale unui astfel de contract pe diferenta de curs sunt mari (de exemplu pentru perechea euro-dolar 100.000 dolari). Marja care trebuie depusa este insa minuscula, cam 1% din valoarea contractului, oscilatiile de pret trebuie suportate ca si cum ai fi depus intreaga suma, la 1% variatie impotriva ta ai pierdut toti banii.
In al doilea rand, desi ti se flutura ideea ca nu platesti comision de tranzactionare, acesta poate apare sub forma “punctelor de swap” (e drept, pentru anumite pozitii poti sa si primesti puncte de swap, nu numai sa platesti). Teoretic, punctele de swap vin din diferenta dintre dobanzile de politica monetara corespunzatoare perechii valutare pe care se pariaza. Cu toate astea, veti gasi brokeri care percep puncte swap in ambele sensuri pe o singura pereche valutara, fie ca vorbim de o pozitie “short”, fie de una “long”.
Sa luam un exemplu: EUR/USD, la XTB Brokers, la vanzarea unui lot standard (mizezi pe scaderea euro) platesti zilnic 1,04 pipsi (adica 100.000 x 1,04 x 0,0001=10,4 dolari), iar la cumparare scoti din buzunar zilnic 0,415 pipsi, adica 4,15 dolari. Ganditi-va ce inseamna sa pastrezi aceasta pozitie cateva luni bune. Costurile ar trece de marja minima de 1% din valoarea contractului solicitata de broker, astfel incat poti pierde toti bani si daca, presupunem prin absurd, cursul ar ramane constant intre cele doua valute in tot acest interval! Perceperea punctelor de swap este principala sursa de venit printre brokeri iar cu cat veti gasi strategii de marketing mai agresive si sume de intrare mai mici, asteptati-va la o politica de percepere a punctelor de swap super-costisitoare.
Cum sa asiguri o rata de succes de 50% pe conturile administrate
In ciuda efectului de levier si a efectului ucigator al punctelor de swap, au aparut administratori “inteligenti” care se ofera sa iti asigure un anumit profit daca le dai banii pe mana. Vin cu tot felul de scheme savante, iti vorbesc de sirul lor interminabil de succese, dau exemple concrete de fericiti castigatori. Paradoxal, desi cam 90% dintre noii veniti pe Forex isi pierd banii, in cazul lor rata de succes tinde spre 50%. Explicatia e foarte simpla, in loc sa ia anumite pozitii in piata conform analizelor sau feelingului, administratorul in cauza isi pune clientii pe pozitii contrare. Unul vinde de pilda euro/dolar, altul cumpara un numar identic de contracte tot pe euro/dolar. Evident, unii vor pierde, altii vor castiga dar 50% dintre investitori multumiti e o rata fantastica de succes. Cei nemultumiti pleaca, cei multumiti poate vin cu un prieten si ciclul se reia, brokerul castiga oricum de la toti din punctele swap.
In ce conditii se castiga totusi pe Forex
Jucatorii mici se curata in mod uzual pentru ca intregul lor capital nu reprezinta decat de 2-3 ori valoarea marjei impuse (nu fac deci fata la oscilatii de 2-3%). In ipoteza in care joaca fara ordine de protectie (stop loss-pozitia se inchide la o anumita pierdere pentru a conserva capitalul ramas sau take profit-pozitia se inchide la un anumit castig, pentru a menaja profitul obtinut in caz ca piata se intoarce) viata lor in piata e scurta; daca joaca cu ordine de protectie pot supravietui ceva mai mult, pana cand micile pierderi care se tot acumuleaza le toaca tot capitalul.
Pestii mari, care fac bani din Forex, joaca cu un capital mare, marja impusa fiind de regula sub 5% din acesta (isi permit deci sa nu foloseasca ordine stop-loss de protectie ci numai “take profit” pentru a culege maximul din oscilatiile tip “dinti de fierastrau”). Daca au norocul sa nimereasca un curs relativ stabil, intr-un anumit canal de variatie, strategia le aduce bani frumosi. Daca miscarile sunt mai ample, pot astepta linistiti ca piata sa se intoarca in directia dorita, au suficienti bani din care sa suporte pierderile (de regula variatiile pentru perechile valutare se incadreaza intr-un +/-15-20% de-a lungul unui an, asa ca cine isi blocheaza suficienti bani pentru acoperirea marjei nu are de ce sa se teama prea tare).
Doua tipuri de brokeri, doua feluri de taxare
Brokerii de actiuni castiga in mod uzual din comisionul de tranzactionare. Multi si-au facut platforme on-line cu ajutorul carora investitorii isi pot introduce singuri ordine in piata, tocmai pentru a incuraja tranzactionarea intensa (sunt reduceri pentru tranzactii intra-day). Exista si abuzuri, brokeri care isi indeamna clientii sa joace cat mai des pentru a incasa comisioane mari sau care tranzactioneaza furibund pe conturile discretionare in acelasi scop (un caz celebru la vremea sa-cehii de la Capital Partners care si-au pierdut din acest motiv autorizarea CNVM).
Brokerii Forex nu iau bani din comisioane de trazactionare ci din punctele swap. Din acest motiv, prima categorie de brokeri incurajeaza activitatea investitorului (tranzactii multiple de vanzare-cumparare), iar a doua... pasivitatea sa-cu cat stai mai mult intr-o pozitie unde se debiteaza zilnic puncte generoase de swap, cu atat e mai bine pentru broker (investitorul trebuie sa intre intr-o astfel de pozitie de cumparare sau vanzare si sa o mentina cat mai mult).
Aveti aici un exemplu de romana impiedicata si carlig de marketing pentru jucatorii cu IQ modest atrasi de mirajul imbogatirii rapide din speculatiile valutare. Internetul abunda de “povesti de succes” precum cea furnizata de “Iforex Traderul Vedeta Claudiu Rosu, 30 ani, profesie-mecanic “aut”(sic! au pierdut o litera)” care a “transformat 400 euro in 1758 de euro in doar doua luni, din ianuarie pana in martie”
Internetul abunda de reclame cu mari castigatori din Forex, se lanseaza concursuri cu premii de 1milion de euro (!) dar in conditiile in care brokerii de forex ofera nu doar platforme ci si training-uri amatorilor de senzatii valutare tari, marea majoritate totusi pierde. De ce?
In primul rand, de vina este efectul de levier. Valorile nominale ale unui astfel de contract pe diferenta de curs sunt mari (de exemplu pentru perechea euro-dolar 100.000 dolari). Marja care trebuie depusa este insa minuscula, cam 1% din valoarea contractului, oscilatiile de pret trebuie suportate ca si cum ai fi depus intreaga suma, la 1% variatie impotriva ta ai pierdut toti banii.
In al doilea rand, desi ti se flutura ideea ca nu platesti comision de tranzactionare, acesta poate apare sub forma “punctelor de swap” (e drept, pentru anumite pozitii poti sa si primesti puncte de swap, nu numai sa platesti). Teoretic, punctele de swap vin din diferenta dintre dobanzile de politica monetara corespunzatoare perechii valutare pe care se pariaza. Cu toate astea, veti gasi brokeri care percep puncte swap in ambele sensuri pe o singura pereche valutara, fie ca vorbim de o pozitie “short”, fie de una “long”.
Sa luam un exemplu: EUR/USD, la XTB Brokers, la vanzarea unui lot standard (mizezi pe scaderea euro) platesti zilnic 1,04 pipsi (adica 100.000 x 1,04 x 0,0001=10,4 dolari), iar la cumparare scoti din buzunar zilnic 0,415 pipsi, adica 4,15 dolari. Ganditi-va ce inseamna sa pastrezi aceasta pozitie cateva luni bune. Costurile ar trece de marja minima de 1% din valoarea contractului solicitata de broker, astfel incat poti pierde toti bani si daca, presupunem prin absurd, cursul ar ramane constant intre cele doua valute in tot acest interval! Perceperea punctelor de swap este principala sursa de venit printre brokeri iar cu cat veti gasi strategii de marketing mai agresive si sume de intrare mai mici, asteptati-va la o politica de percepere a punctelor de swap super-costisitoare.
Cum sa asiguri o rata de succes de 50% pe conturile administrate
In ciuda efectului de levier si a efectului ucigator al punctelor de swap, au aparut administratori “inteligenti” care se ofera sa iti asigure un anumit profit daca le dai banii pe mana. Vin cu tot felul de scheme savante, iti vorbesc de sirul lor interminabil de succese, dau exemple concrete de fericiti castigatori. Paradoxal, desi cam 90% dintre noii veniti pe Forex isi pierd banii, in cazul lor rata de succes tinde spre 50%. Explicatia e foarte simpla, in loc sa ia anumite pozitii in piata conform analizelor sau feelingului, administratorul in cauza isi pune clientii pe pozitii contrare. Unul vinde de pilda euro/dolar, altul cumpara un numar identic de contracte tot pe euro/dolar. Evident, unii vor pierde, altii vor castiga dar 50% dintre investitori multumiti e o rata fantastica de succes. Cei nemultumiti pleaca, cei multumiti poate vin cu un prieten si ciclul se reia, brokerul castiga oricum de la toti din punctele swap.
In ce conditii se castiga totusi pe Forex
Jucatorii mici se curata in mod uzual pentru ca intregul lor capital nu reprezinta decat de 2-3 ori valoarea marjei impuse (nu fac deci fata la oscilatii de 2-3%). In ipoteza in care joaca fara ordine de protectie (stop loss-pozitia se inchide la o anumita pierdere pentru a conserva capitalul ramas sau take profit-pozitia se inchide la un anumit castig, pentru a menaja profitul obtinut in caz ca piata se intoarce) viata lor in piata e scurta; daca joaca cu ordine de protectie pot supravietui ceva mai mult, pana cand micile pierderi care se tot acumuleaza le toaca tot capitalul.
Pestii mari, care fac bani din Forex, joaca cu un capital mare, marja impusa fiind de regula sub 5% din acesta (isi permit deci sa nu foloseasca ordine stop-loss de protectie ci numai “take profit” pentru a culege maximul din oscilatiile tip “dinti de fierastrau”). Daca au norocul sa nimereasca un curs relativ stabil, intr-un anumit canal de variatie, strategia le aduce bani frumosi. Daca miscarile sunt mai ample, pot astepta linistiti ca piata sa se intoarca in directia dorita, au suficienti bani din care sa suporte pierderile (de regula variatiile pentru perechile valutare se incadreaza intr-un +/-15-20% de-a lungul unui an, asa ca cine isi blocheaza suficienti bani pentru acoperirea marjei nu are de ce sa se teama prea tare).
Doua tipuri de brokeri, doua feluri de taxare
Brokerii de actiuni castiga in mod uzual din comisionul de tranzactionare. Multi si-au facut platforme on-line cu ajutorul carora investitorii isi pot introduce singuri ordine in piata, tocmai pentru a incuraja tranzactionarea intensa (sunt reduceri pentru tranzactii intra-day). Exista si abuzuri, brokeri care isi indeamna clientii sa joace cat mai des pentru a incasa comisioane mari sau care tranzactioneaza furibund pe conturile discretionare in acelasi scop (un caz celebru la vremea sa-cehii de la Capital Partners care si-au pierdut din acest motiv autorizarea CNVM).
Brokerii Forex nu iau bani din comisioane de trazactionare ci din punctele swap. Din acest motiv, prima categorie de brokeri incurajeaza activitatea investitorului (tranzactii multiple de vanzare-cumparare), iar a doua... pasivitatea sa-cu cat stai mai mult intr-o pozitie unde se debiteaza zilnic puncte generoase de swap, cu atat e mai bine pentru broker (investitorul trebuie sa intre intr-o astfel de pozitie de cumparare sau vanzare si sa o mentina cat mai mult).
joi, 9 iunie 2011
Ce contributie a avut BNR la ruperea pingelelor d-lui Franks de la FMI?
Odata intrati in zona euro politica monetara ne-o face BCE, rezervele minime obligatorii impuse bancilor scad la 2% iar imprumutul destinat “protejarii cursului de schimb” ar putea fi returnat. Dupa strategia de descurajare a creditarii in valuta gandite de BNR care n-a impiedicat supraindatorarea populatiei si obtinerea respectivului “colac de salvare” pentru .banci, ar fi poate continuarea onesta a afacerii. Nu inainte insa de a ne face constiincios lectiile: o noua lista de masuri de la profesorul FMI pentru reconfigurarea sectorului bugetar, la pachet cu ultimele privatizari pentru “ redresarea” economiei.
Sa facem un salt in timp. Ne aflam in 2005-2006, anii de expansiune furibunda a creditarii. Dobanzile la euro sunt mai trentante, leul se apreciaza, boborul vrea credite in valuta europeana. BNR creste rezervele minime obligatorii (RMO) la valuta, succesiv. Creditarea isi continua netulburata expansiunea, in ciuda acestui obstacol. BNR contraataca si duce RMO (precum un alergator de viteza, care vazand ca nu se descurca batandu-si un cui in talpa, isi mai bate unul si in cealalta pentru “echilibrare” in loc sa il scoata pe primul) pana la 40% .
In definitiv, daca ati fi bancher, ati sti ca Romania se pregateste sa adere la euro intr-un viitor apropiat (deci RMO-urile vor ajunge la 2% chiar daca in prezent sunt astronomice) nu v-ati ingrijora prea tare de sumele blocate la dobanzi modice la BNR, nu? Daca dai credite cu 60% din bani cu dobanzi cam nerusinate si pe termen lung (cum va suna ipotecar in euro cu 10% dobanda, in 2007?), poti sa ai 40% din resurse blocate cu randament 1% pe termen mediu, per total iesi oricum bine.
Cum a reactionat BNR vazand ca majorarea RMO n-a dat roade? Pai, s-a gandit sa dea mana libera bancilor la majorarea raportului rata/venituri, de la 30-40% acesta urcand conform noilor reglmentari la un neverosimil 60-70% chiar in 2007, pe varful bulei imobiliare! Cu alte cuvinte, pe o parte te faci ca descurajezi creditarea dar prin spatele gardului, hranesti cu steroizi leopardul!
Exercitiu de imaginatie
Ce parere aveti, daca in loc sa majoreze temporar RMO-urile (de la 40% la valuta s-a ajuns in prezent la 20%, si directia e in continuare spre sud!) cum ar fi fost ca BNR-ul sa limiteze si mai mult raportul rata/venituri ale solicitantilor de imprumuturi, sa spunem la 20% din venitul net per familie? Am fi avut acelasi grad de indatorare al populatiei, tot 4 miliarde euro restante la banci? Ar fi luat doar firmele credite cu buletinul? Ar fi deschis actiuni la CEDO debitorii refuzati?
Si intrebarea de 100 de puncte: fara cresterea RMO-urilor, o decizie ineficace cum s-a dovedit ( e greu de presupus ca populatia ar fi inghitit credite mai mari decat s-au dat si cu RMO-uri mai mici) dar cu limitarea raportului rata/venit, am fi avut acordul cu FMI+CE? Adica datoria de 20 miliarde in carca generatiilor viitoare? Nu uitati de ce s-a luat imprumutul FMI: bani merg in rezervele BNR iar Banca Centrala elibereaza treptat banii bancilor din RMO-uri, sume care se reorienteaza partial pentru finantarea deficitului bugetar prin achiziatia de certificate de trezorerie.
Limitand gradul de indatorare prin reducerea raportului rata/venit si nu prin parghia cresterii RMO-urilor, preocuparea autoritatilor pentru stabilitatea cursului de schimb leu-euro (creditele s-au dat in euro majoritar iar o crestere a euro facea banci insolvente si debitori in prag de executare silita) ar fi fost redusa. Fara contributia strategiei de stopare a creditarii d-lui Isarescu de la BNR, poate ca d-l Jeffrey Franks de la FMI nu si-ar mai fi rupt pingelele batand drumurile Bucurestilor. Sau, ma rog, poate ca ar fi facut-o totusi pe o miza mai mica, la o suma imprumutata sensibil redusa.
Inapoi acum la oile noastre, banii de la FMI s-au luat, Romania se pregateste pentru spatiul euro (ma rog, se pregateste de mult). Intrarea in zona euro implica reducerea RMO-urilor la nivele derizorii, bancile urmand sa primeasca inca o felie groasa din rezervele BNR. De ce n-am returna in acel moment si creditul de la FMI (sau imprumuturile contractate pentru rostogolirea lui) cu ce ramane la Banca Centrala? Nu prea mai avem ce curs de schimb sa protejam (poate euro-dolar, de vreme ce am plasat o parte din banii de la FMI in bonduri ale trezoreriei americane?...glumesc, evident!), prea multe reglaje intr-o economie bazata pe importuri nu putem spera sa operam, oricum nu ne-am permite sa suparam bancile dandu-le din nou batai de cap cu provizioanele daca am devaloriza leul (vedeti cat de vehement se exclude varianta unei taxe “de solidaritate” aplicata bancilor). Asa ca, la ce bun sa tot amanam adoptarea euro?
Sa facem un salt in timp. Ne aflam in 2005-2006, anii de expansiune furibunda a creditarii. Dobanzile la euro sunt mai trentante, leul se apreciaza, boborul vrea credite in valuta europeana. BNR creste rezervele minime obligatorii (RMO) la valuta, succesiv. Creditarea isi continua netulburata expansiunea, in ciuda acestui obstacol. BNR contraataca si duce RMO (precum un alergator de viteza, care vazand ca nu se descurca batandu-si un cui in talpa, isi mai bate unul si in cealalta pentru “echilibrare” in loc sa il scoata pe primul) pana la 40% .
In definitiv, daca ati fi bancher, ati sti ca Romania se pregateste sa adere la euro intr-un viitor apropiat (deci RMO-urile vor ajunge la 2% chiar daca in prezent sunt astronomice) nu v-ati ingrijora prea tare de sumele blocate la dobanzi modice la BNR, nu? Daca dai credite cu 60% din bani cu dobanzi cam nerusinate si pe termen lung (cum va suna ipotecar in euro cu 10% dobanda, in 2007?), poti sa ai 40% din resurse blocate cu randament 1% pe termen mediu, per total iesi oricum bine.
Cum a reactionat BNR vazand ca majorarea RMO n-a dat roade? Pai, s-a gandit sa dea mana libera bancilor la majorarea raportului rata/venituri, de la 30-40% acesta urcand conform noilor reglmentari la un neverosimil 60-70% chiar in 2007, pe varful bulei imobiliare! Cu alte cuvinte, pe o parte te faci ca descurajezi creditarea dar prin spatele gardului, hranesti cu steroizi leopardul!
Exercitiu de imaginatie
Ce parere aveti, daca in loc sa majoreze temporar RMO-urile (de la 40% la valuta s-a ajuns in prezent la 20%, si directia e in continuare spre sud!) cum ar fi fost ca BNR-ul sa limiteze si mai mult raportul rata/venituri ale solicitantilor de imprumuturi, sa spunem la 20% din venitul net per familie? Am fi avut acelasi grad de indatorare al populatiei, tot 4 miliarde euro restante la banci? Ar fi luat doar firmele credite cu buletinul? Ar fi deschis actiuni la CEDO debitorii refuzati?
Si intrebarea de 100 de puncte: fara cresterea RMO-urilor, o decizie ineficace cum s-a dovedit ( e greu de presupus ca populatia ar fi inghitit credite mai mari decat s-au dat si cu RMO-uri mai mici) dar cu limitarea raportului rata/venit, am fi avut acordul cu FMI+CE? Adica datoria de 20 miliarde in carca generatiilor viitoare? Nu uitati de ce s-a luat imprumutul FMI: bani merg in rezervele BNR iar Banca Centrala elibereaza treptat banii bancilor din RMO-uri, sume care se reorienteaza partial pentru finantarea deficitului bugetar prin achiziatia de certificate de trezorerie.
Limitand gradul de indatorare prin reducerea raportului rata/venit si nu prin parghia cresterii RMO-urilor, preocuparea autoritatilor pentru stabilitatea cursului de schimb leu-euro (creditele s-au dat in euro majoritar iar o crestere a euro facea banci insolvente si debitori in prag de executare silita) ar fi fost redusa. Fara contributia strategiei de stopare a creditarii d-lui Isarescu de la BNR, poate ca d-l Jeffrey Franks de la FMI nu si-ar mai fi rupt pingelele batand drumurile Bucurestilor. Sau, ma rog, poate ca ar fi facut-o totusi pe o miza mai mica, la o suma imprumutata sensibil redusa.
Inapoi acum la oile noastre, banii de la FMI s-au luat, Romania se pregateste pentru spatiul euro (ma rog, se pregateste de mult). Intrarea in zona euro implica reducerea RMO-urilor la nivele derizorii, bancile urmand sa primeasca inca o felie groasa din rezervele BNR. De ce n-am returna in acel moment si creditul de la FMI (sau imprumuturile contractate pentru rostogolirea lui) cu ce ramane la Banca Centrala? Nu prea mai avem ce curs de schimb sa protejam (poate euro-dolar, de vreme ce am plasat o parte din banii de la FMI in bonduri ale trezoreriei americane?...glumesc, evident!), prea multe reglaje intr-o economie bazata pe importuri nu putem spera sa operam, oricum nu ne-am permite sa suparam bancile dandu-le din nou batai de cap cu provizioanele daca am devaloriza leul (vedeti cat de vehement se exclude varianta unei taxe “de solidaritate” aplicata bancilor). Asa ca, la ce bun sa tot amanam adoptarea euro?
marți, 7 iunie 2011
“Ati facut un copil? Si ce, o sa vreti reesalonarea creditului de fiecare data cand mai faceti unul?”
Un amic, tata de cateva luni, cu ceva credite in derulare, a fost intampinat cu replica asta la ghiseul bancii unde se prezentase increzator ca va negocia o inlesnire la plata ratelor lunare. Nu cerea favouri, doar extinderea perioadei de creditare dar dintr-un motiv sau altul a fost refuzat. Trecem in revista “surprizele” care va pot intampina pana la scadenta imprumutului, regula numarul 1 cand iei un credit (rentabilitatea achizitiei sa fie mai mare decat dobanda si comisioanele bancii) si explicam de ce indatorarea pe termen lung e vecina cu depresia.
Episodul descris mai sus s-a petrecut la Garanti Bank Cluj cu ceva luni in urma. Nu stiu care a fost motivatia functionarului-teama ca va afecta profitul bancii, comoditate, o zi proasta, etc. Cert este ca amicul meu a trebuit sa stranga serios cureaua de atunci, desi pana in momentul aparitiei pe lume a inca unui membru al familiei isi achita disciplinat si fara sa intarzie ratele iar banii ii ajungeau onorabil dupa ce isi platea hangaralele. Cazul sau reprezinta un bun pretext pentru a recapitula “accidentele” nepravazute care iti pot da peste cap obligatiile asumate pe termen lung:
1.Recalificarea profesionala
Esti convins ca vei face aceeasi meserie timp de 20-30 de ani cat reprezinta scadenta unui imprumut ipotecar de pilda? Poate la un moment dat va trebui sa te “reinventezi” profesional. Crezi ca noul salariu de incepator iti va permite sa platesti ratele la banca daca te-ai oferit deja sa mergi cu 50% (un exemplu) din veniturile “vechi” luna de luna la ghiseu?
2. Schimbarea domiciliului
Nu e deloc placut sa muncesti in strainatate si sa achiti rate la un credit ipotecar pentru a proprietate care se degradeaza in Romania si asta pentru ca vanzarea ei nu e digerata de banca din moment ce preturile s-au prabusit pe piata imobiliara. Similar, poti fi detasat in provincie renuntand la veniturile mai mari din Bucuresti, in conditiile in care ratele raman constante.
3. Largirea familiei
Cazul amicului din Cluj. Ce te faci insa daca micutii ce apar dupa ce ai luat un imprumut pe termen lung au nevoie de o ingrijire speciala si nu ai economii absolut deloc?
4. Tratamente medicale pe termen lung
In 20-30 de ani va puteti confrunta si cu astfel de cazuri nefericite, voi sau cineva apropiat. Costurile pot fi foarte piperate iar un raport rata-venituri ales gresit va poate aduce nenumarate neplaceri, ca sa nu mai pomenesc de riscul suprapunerii unor cheltuieli suplimentare sau reduceri neasteptate de venituri precum cele enumerate la punctele 1-3.
In toate cazurile de mai sus, un raport rata/venituri ce parea din start relaxat se poate transforma intr-unul sufocant.
Cand e bun creditul?
Reclamele care inundau televizoarele inaintea crizei ne imbiau sa nu ne refuzam nimic, sa cumparam acum, pe datorie, cat mai mult. Creditul ne finanta deci visele si nimeni nu isi punea intrebarea de evolutia dobanzilor, a veniturilor familiei sau de... rentabilitatea imprumutului. Astfel, cand ai o afacere care iti asigura o rentabilitate de 20% a capitalului investit poti lua in calcul sa te finantezi cu 10% dobanda. Daca nu poti converti imprumutul in ceva cu o rentabilitate superioara celei obtinute de banca vei plati cat nu face in majoritatea cazurilor. In alta ordine de idei, cand vezi insa de unde au pornit preturile caselor in urma cu 10 ani in Romania (sau in ultimii 20-30 de ani in Occident), de ce ai spera ca evolutiile viitoare iti vor acoperi rata dobanzii? Nu prea exista bule consecutive in aceeasi piata.
Din pacate, cei mai multi iau in calcul creditul bancar pe varful bulelor din imobiliare sau pietele de actiuni si nimeni nu se gandeste la parghia creditului in apropierea unor minime. Si nici nu e de mirare avand in vedere starea de spirit care e propagata prin media in acele momente: entuziasm debordant cand preturile sunt in stratosfera si deprimare neagra cand se apropie fundul sacului. Ca sa rezum: imprumutul bancar e bun cand rentabilitatea achizitiei pe datorie e peste rata dobanzii. In caz contrar, vorbim de o finantare a consumului, achitata din veniturile viitoare, care poate crea mari neplaceri cand costurile imprumutului cresc iar castigurile debitorului scad.
Post creditum melancolicum
Imaginati-va un pusti care renunta la o acadea pentru a primi un tort. Schimbul pare absolut echitabil iar placerea savurarii tortului e asigurata. Ce se intampla insa daca acadeaua e pretul zilnic pentru a manca tortul doar o singura data pe an? O mai fi la fel de fericit micul amator de dulciuri ...pe credit? Situatia nu difera prea mult in cazul unui imprumut al adultilor. Satisfactia e mai mereu mare la inceput si sfarseste in depresie pe parcurs. Cat va puteti bucura de o masina noua, de o mobila noua sau de niste electrocasnice de fite? O zi, doua, o luna, dupa care obiectele in cauza intra in peisajul cotidian si se banalizeaza, aproape ca nu le mai vedeti. Rata lunara pe care va trebui sa o platiti ani de zile la banca pentru a le achita va fi insa imposibil de ignorat, cu atat mai mult cu cat vorbim de o neplacere din viitor in contul unei placeri trecute.
Episodul descris mai sus s-a petrecut la Garanti Bank Cluj cu ceva luni in urma. Nu stiu care a fost motivatia functionarului-teama ca va afecta profitul bancii, comoditate, o zi proasta, etc. Cert este ca amicul meu a trebuit sa stranga serios cureaua de atunci, desi pana in momentul aparitiei pe lume a inca unui membru al familiei isi achita disciplinat si fara sa intarzie ratele iar banii ii ajungeau onorabil dupa ce isi platea hangaralele. Cazul sau reprezinta un bun pretext pentru a recapitula “accidentele” nepravazute care iti pot da peste cap obligatiile asumate pe termen lung:
1.Recalificarea profesionala
Esti convins ca vei face aceeasi meserie timp de 20-30 de ani cat reprezinta scadenta unui imprumut ipotecar de pilda? Poate la un moment dat va trebui sa te “reinventezi” profesional. Crezi ca noul salariu de incepator iti va permite sa platesti ratele la banca daca te-ai oferit deja sa mergi cu 50% (un exemplu) din veniturile “vechi” luna de luna la ghiseu?
2. Schimbarea domiciliului
Nu e deloc placut sa muncesti in strainatate si sa achiti rate la un credit ipotecar pentru a proprietate care se degradeaza in Romania si asta pentru ca vanzarea ei nu e digerata de banca din moment ce preturile s-au prabusit pe piata imobiliara. Similar, poti fi detasat in provincie renuntand la veniturile mai mari din Bucuresti, in conditiile in care ratele raman constante.
3. Largirea familiei
Cazul amicului din Cluj. Ce te faci insa daca micutii ce apar dupa ce ai luat un imprumut pe termen lung au nevoie de o ingrijire speciala si nu ai economii absolut deloc?
4. Tratamente medicale pe termen lung
In 20-30 de ani va puteti confrunta si cu astfel de cazuri nefericite, voi sau cineva apropiat. Costurile pot fi foarte piperate iar un raport rata-venituri ales gresit va poate aduce nenumarate neplaceri, ca sa nu mai pomenesc de riscul suprapunerii unor cheltuieli suplimentare sau reduceri neasteptate de venituri precum cele enumerate la punctele 1-3.
In toate cazurile de mai sus, un raport rata/venituri ce parea din start relaxat se poate transforma intr-unul sufocant.
Cand e bun creditul?
Reclamele care inundau televizoarele inaintea crizei ne imbiau sa nu ne refuzam nimic, sa cumparam acum, pe datorie, cat mai mult. Creditul ne finanta deci visele si nimeni nu isi punea intrebarea de evolutia dobanzilor, a veniturilor familiei sau de... rentabilitatea imprumutului. Astfel, cand ai o afacere care iti asigura o rentabilitate de 20% a capitalului investit poti lua in calcul sa te finantezi cu 10% dobanda. Daca nu poti converti imprumutul in ceva cu o rentabilitate superioara celei obtinute de banca vei plati cat nu face in majoritatea cazurilor. In alta ordine de idei, cand vezi insa de unde au pornit preturile caselor in urma cu 10 ani in Romania (sau in ultimii 20-30 de ani in Occident), de ce ai spera ca evolutiile viitoare iti vor acoperi rata dobanzii? Nu prea exista bule consecutive in aceeasi piata.
Din pacate, cei mai multi iau in calcul creditul bancar pe varful bulelor din imobiliare sau pietele de actiuni si nimeni nu se gandeste la parghia creditului in apropierea unor minime. Si nici nu e de mirare avand in vedere starea de spirit care e propagata prin media in acele momente: entuziasm debordant cand preturile sunt in stratosfera si deprimare neagra cand se apropie fundul sacului. Ca sa rezum: imprumutul bancar e bun cand rentabilitatea achizitiei pe datorie e peste rata dobanzii. In caz contrar, vorbim de o finantare a consumului, achitata din veniturile viitoare, care poate crea mari neplaceri cand costurile imprumutului cresc iar castigurile debitorului scad.
Post creditum melancolicum
Imaginati-va un pusti care renunta la o acadea pentru a primi un tort. Schimbul pare absolut echitabil iar placerea savurarii tortului e asigurata. Ce se intampla insa daca acadeaua e pretul zilnic pentru a manca tortul doar o singura data pe an? O mai fi la fel de fericit micul amator de dulciuri ...pe credit? Situatia nu difera prea mult in cazul unui imprumut al adultilor. Satisfactia e mai mereu mare la inceput si sfarseste in depresie pe parcurs. Cat va puteti bucura de o masina noua, de o mobila noua sau de niste electrocasnice de fite? O zi, doua, o luna, dupa care obiectele in cauza intra in peisajul cotidian si se banalizeaza, aproape ca nu le mai vedeti. Rata lunara pe care va trebui sa o platiti ani de zile la banca pentru a le achita va fi insa imposibil de ignorat, cu atat mai mult cu cat vorbim de o neplacere din viitor in contul unei placeri trecute.
vineri, 3 iunie 2011
Cura de iaurt grecesc pentru batrani,vaduve si orfani. Bonus: “vrem sa fim islandezi”
Nu stiu daca Grecia va da pana la urma faliment (riscul este apreciat acum la peste 70% potrivit CMA Data Vision) sau daca creditorii sai vor suferi doar o restructurare “soft” a datoriilor. Nu stiu daca la anul vom vorbi la fel de mult despre solutia portugheza, irlandeza ori spaniola sau italiana a crizei datoriilor. Un singur lucru mi se pare cert: deficitele bugetare vor fi tot mai greu de finantat de acum, investitorii in bonduri tot mai greu de multumit, serviciile de asistenta sociala tot mai subtiri. Facem insa mai jos o simulare a scenariului horror: falimentul declarat al Greciei.
Cine pariaza ca masurile de “salvare”, presupunand privatizari si colectari de taxe administrate extern, vor starni revolte blande sub Acropole, in ritm de sirtaki, precum mersul pinguinului din fata Guvernului Boc, s-ar putea sa piarda ceva bani precum detinatorii de bonduri grecesti. Cu tot planul de salvare a Greciei anuntat recent, probabilitatea cumulata de incetare a platilor de catre statul elen (CPD) era joi de 70,49% (in topul celor mai riscante 5 state urmau Venezuela cu 53%, Pakistan si Portugalia cu 44%, Irlanda cu 43%). Nu se stie daca populatia nu va matura pe jos cu politicienii care au dat ok respectivului plan.
Adevarul este ca in acest moment Grecia nu se poate finanta din pietele de capital. La fel Portugalia si Irlanda. Nu te poti imprumuta la costurile din prezent ale CDS-urilor (asigurari impotriva riscului de faliment). Singura sansa pentru ca Guvernelel sa functioneze si sa-si onoreze contractul social este obtinerea de noi imprumuturi de la institutiile internationale sau BCE si rostogolirea celor vechi.
Vrem sa fim islandezi!
Indiferent ce se va intampla pe termen scurt cu criza datoriilor suverane, pe termen lung deficitele din bugetele publice generate de costurile imbatranirii populatiei si rambursarea datoriilor acumulate deja vor presupune o sarabanda de micsorari si taieri din lista prestatiilor sociale. Pensii mai mici, ajutoare pentru handicapati reduse, alocatii pentru copii taiate, co-plata la medic extinsa, dar si taxarea mai severa a proprietatii si mostenirilor, etc. Statul asistential se pregateste de obstescul sfarsit, sufocat de datorii. Nu am nici un dubiu insa ca pana la urma nota de plata va fi extinsa si asupra adevaratilor beneficiari ai crizei, dupa model unguresc.
“Cand vom creste mari vrem sa fim islandezi” au inceput sa scandeze tinerii care demonstreaza in Spania. “Cand vom creste mari vrem sa fim argentinieni” (creditorii au recuperat,in timp,doar 30 de centi la dolar din falimentul Argentinei) ar putea fi refrenul in Grecia. O revolta legitima a unei generatii pe umerii careia va apasa nota de plata dupa spargerea bulei creditului la nivel global. “Nu-i mai votati” se striga prin Spania de catre cei care au realizat ca partidele actuale nu pot aduce schimbarea de substanta pe care o doresc. Poate ca din aceste miscari haotice se vor naste forte inchegata care sa conteste actualul sistem, in ciuda legislatiei “anti-tero” de la care se spera ca va inabusi in fata protestele mai viguroase si a cenzurii internetului care se pregateste.
Primiti cu Noua Ordine Monetara?
Sa presupunem ca Grecia alege modelul argentinian. Stirea face valuri in pietele financiare. Tot soiul de oficiali dau asigurari ca tara are o dimensiune neglijabila in euro-zone, ca fenomenul e controlabil, ca “nimeni nu va pierde nici un euro-ut”,vorba premierului Boc. Deponentii se reped insa sa isi retraga banii din bancile grecesti domiciliate in tara-mama. Repetitia a fost deja facuta (vezi aici). Apoi din bancile grecesti de prin alte parti, de teama ca bancile-mama vor cere ficelor sa puna umarul la colectarea de lichiditati. Bancile care au cea mai mare expunere pe Grecia incep sa piarda teren la bursa. Apoi sa aibe probleme cu onorarea cererilor de retragere din partea deponentilor. Bondurile portugheze, spaniole, irlandeze si italiene se resimt, CDS-urile urca la cer.
Apar estimari ale pierderilor suferite de sectorul bancar european in aceasta afacere. BCE ar vrea sa treaca la tiparitul de urgenta dar nemtii spun in sfarsit “nein”. Se fuge spre dolar (spre bucuria chinezilor care au niste exituri de facut) dar mai ales spre francul elvetian. Americanii profita si anunta incetarea oficiala a QE-urilor (quantitative easing) si resping propunerile de majorare a plafonului de indatorare nationala. Europa e insa pe marginea prapastiei. Are loc o reuniune de urgenta a reprezentantilor marilor economii. Cine sunt principalii creditori? Bancile, fondurile de pensii, unele state. Creditorilor, vreti sa pierdeti totul sau doar partial?
Se decide o restructurare la nivel planetar. Vom avea deci o noua valuta globala. De fapt un cos valutar cu principalele devize ce include in plus cam o treime aur. Veniturile viitoare ale populatiei se convertesc in noua valuta, la paritatea puterii de cumparare dinainte de conversie. Cu credibilitatea restabilita dupa includerea aurului, valuta globala se apreciaza puternic in fata celorlalte devize care circula insa in paralel. Datoriile vor fi rambursate gradual, in noua valuta, la cursul din momentul rambursarii. Majoritatea e in final relativ multumita (mai putin cei care nu si-au transformat repede economiile) doar debitorii reprezinta grosul in Vest. O anumita minoritate consistenta dintr-o tara proaspat admisa in UE exulta, felicitandu-se pentru modul traditional de a economisi “cocosei” la purtator. Asta le e karma, meritau poate o compensatie, doar au fost robi (domnesti, manastiresti, boieresti) pana acum 150 de ani. Cade cortina.
Cine pariaza ca masurile de “salvare”, presupunand privatizari si colectari de taxe administrate extern, vor starni revolte blande sub Acropole, in ritm de sirtaki, precum mersul pinguinului din fata Guvernului Boc, s-ar putea sa piarda ceva bani precum detinatorii de bonduri grecesti. Cu tot planul de salvare a Greciei anuntat recent, probabilitatea cumulata de incetare a platilor de catre statul elen (CPD) era joi de 70,49% (in topul celor mai riscante 5 state urmau Venezuela cu 53%, Pakistan si Portugalia cu 44%, Irlanda cu 43%). Nu se stie daca populatia nu va matura pe jos cu politicienii care au dat ok respectivului plan.
Adevarul este ca in acest moment Grecia nu se poate finanta din pietele de capital. La fel Portugalia si Irlanda. Nu te poti imprumuta la costurile din prezent ale CDS-urilor (asigurari impotriva riscului de faliment). Singura sansa pentru ca Guvernelel sa functioneze si sa-si onoreze contractul social este obtinerea de noi imprumuturi de la institutiile internationale sau BCE si rostogolirea celor vechi.
Vrem sa fim islandezi!
Indiferent ce se va intampla pe termen scurt cu criza datoriilor suverane, pe termen lung deficitele din bugetele publice generate de costurile imbatranirii populatiei si rambursarea datoriilor acumulate deja vor presupune o sarabanda de micsorari si taieri din lista prestatiilor sociale. Pensii mai mici, ajutoare pentru handicapati reduse, alocatii pentru copii taiate, co-plata la medic extinsa, dar si taxarea mai severa a proprietatii si mostenirilor, etc. Statul asistential se pregateste de obstescul sfarsit, sufocat de datorii. Nu am nici un dubiu insa ca pana la urma nota de plata va fi extinsa si asupra adevaratilor beneficiari ai crizei, dupa model unguresc.
“Cand vom creste mari vrem sa fim islandezi” au inceput sa scandeze tinerii care demonstreaza in Spania. “Cand vom creste mari vrem sa fim argentinieni” (creditorii au recuperat,in timp,doar 30 de centi la dolar din falimentul Argentinei) ar putea fi refrenul in Grecia. O revolta legitima a unei generatii pe umerii careia va apasa nota de plata dupa spargerea bulei creditului la nivel global. “Nu-i mai votati” se striga prin Spania de catre cei care au realizat ca partidele actuale nu pot aduce schimbarea de substanta pe care o doresc. Poate ca din aceste miscari haotice se vor naste forte inchegata care sa conteste actualul sistem, in ciuda legislatiei “anti-tero” de la care se spera ca va inabusi in fata protestele mai viguroase si a cenzurii internetului care se pregateste.
Primiti cu Noua Ordine Monetara?
Sa presupunem ca Grecia alege modelul argentinian. Stirea face valuri in pietele financiare. Tot soiul de oficiali dau asigurari ca tara are o dimensiune neglijabila in euro-zone, ca fenomenul e controlabil, ca “nimeni nu va pierde nici un euro-ut”,vorba premierului Boc. Deponentii se reped insa sa isi retraga banii din bancile grecesti domiciliate in tara-mama. Repetitia a fost deja facuta (vezi aici). Apoi din bancile grecesti de prin alte parti, de teama ca bancile-mama vor cere ficelor sa puna umarul la colectarea de lichiditati. Bancile care au cea mai mare expunere pe Grecia incep sa piarda teren la bursa. Apoi sa aibe probleme cu onorarea cererilor de retragere din partea deponentilor. Bondurile portugheze, spaniole, irlandeze si italiene se resimt, CDS-urile urca la cer.
Apar estimari ale pierderilor suferite de sectorul bancar european in aceasta afacere. BCE ar vrea sa treaca la tiparitul de urgenta dar nemtii spun in sfarsit “nein”. Se fuge spre dolar (spre bucuria chinezilor care au niste exituri de facut) dar mai ales spre francul elvetian. Americanii profita si anunta incetarea oficiala a QE-urilor (quantitative easing) si resping propunerile de majorare a plafonului de indatorare nationala. Europa e insa pe marginea prapastiei. Are loc o reuniune de urgenta a reprezentantilor marilor economii. Cine sunt principalii creditori? Bancile, fondurile de pensii, unele state. Creditorilor, vreti sa pierdeti totul sau doar partial?
Se decide o restructurare la nivel planetar. Vom avea deci o noua valuta globala. De fapt un cos valutar cu principalele devize ce include in plus cam o treime aur. Veniturile viitoare ale populatiei se convertesc in noua valuta, la paritatea puterii de cumparare dinainte de conversie. Cu credibilitatea restabilita dupa includerea aurului, valuta globala se apreciaza puternic in fata celorlalte devize care circula insa in paralel. Datoriile vor fi rambursate gradual, in noua valuta, la cursul din momentul rambursarii. Majoritatea e in final relativ multumita (mai putin cei care nu si-au transformat repede economiile) doar debitorii reprezinta grosul in Vest. O anumita minoritate consistenta dintr-o tara proaspat admisa in UE exulta, felicitandu-se pentru modul traditional de a economisi “cocosei” la purtator. Asta le e karma, meritau poate o compensatie, doar au fost robi (domnesti, manastiresti, boieresti) pana acum 150 de ani. Cade cortina.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
