Chiar învățăm ceva?

Legătura mai puțin vizibilă dintre calomnia premeditată, publicitatea prin mass-media și sistemul de învățământ. 

Efectele propagandei se fac simțite într-un mod interesant. Ideile funizate repetat nu sunt crezute automat de publicul-țintă; cu toate astea, la un anumit interval după lansarea mesajelor, cei care au fost țintele propagandei sunt mai indoctrinați decât cei care au fost ocoliți de aceasta. Soldații participanți într-un război știau că jurnalele de actualități ce le erau livrate conțin neadevăruri și exagerări. În ciudă acestui fapt, ulterior mulți dintre aceștia se vor comporta ca și cum ar îmbrățișa adevărurile propagandei. De ce se întâmplă asta? Memoria este perisabila. După ce trece o vreme, mulți uită detaliile recitate de propaganda oficială dar au integrat însă esența mesajului (“X e bun, Y-rău” sau, ca în Ferma Animalelor-“4 picioare bine, 2 picioare rău”). Vezi cazul trist al populației din Coreea de Nord. Ceva asemănător stă în expresia “calomniază, ceva tot rămâne”. La fel în cazul publicității. Toți știm că mesajele publicitare conțin exagerări și neadevăruri. Dar dacă le consumăm în cantitate mare, nu ar trebui să ne surprindă ce alegeri facem la supermarket. Rețineți că raționamentele se uită, supraviețuiesc frecvent doar sentințele scurte și numele proprii a căror sursă nu o mai reținem. Din fericire, la un anumit interval după ce propagandă/reclama încetează, toate aceste sentințe dispar treptat din vizorul memoriei noastre.

Întrebarea firească ce s-ar pune în aceste condiții este dacă mai e posibil să integrăm (în sensul de memorare, învățare) totuși ceva consistent, cu nuanțe și variațiuni, pe termen lung? Ar trebui să ne mire că repetăm cu atâta consecvență greșeli mai vechi? Cum am mai spus pe aici, pentru că învățarea să fie de durată, informația trebuie să fie acompaniată de o amprenta emoțională (din acest motiv școala trebuie să vina destul de mult în întâmpinarea întrebărilor și frământărilor elevilor, întrebări rezultate din problemele și dilemele vârstei lor și nu să se rezume la pomparea unor noțiuni și date care se vor inneca repede în memoria perisabilă a acestora); în lipsa accestui accesoriu degeaba ne mai dăm silința să reținem ceva-realizările vor fi oricum modeste. Cu această observație în minte ne putem revizui interesul pentru filme, cărți, discuții savante. Sunt șanse mici să învățam pe termen lung ceva din ele, exceptând situațiile în care informația este dublată de emoție. Iar emoțional stăm bine ca specie, deși asta nu ne aduce decât un avantaj aparent.

Dacă emoția intensifică memorarea, ce se întâmplă însă cu capacitatea de a raționa? Aici emotivitatea este un handicap, nu numai că emoțiile distorsionează rațiunea dar gândirea limpede și emotivitatea se cam exclud. Umanitatea seamănă cu un imens diapazon emoțional care vibrează mereu iar șansele de a ne comporta rațional ca specie par mai reduse decât am fi înclinați să credem. De altfel, emoțional n-am evoluat prea mult din preistorie și până acum deși cuceririle tehnice sunt evidente. Teama, amorul propriu, dragostea, furia rămân intense și la fel de oscilante. Din acest motiv poate marile religii au căutat soluții pentru reducerea plajei de emoții; creștinismul de pildă se concentrează asupra unui anumit tip de emoții (cele rezultate din faptele bune) încercând să le elimine pe celelalte; budismul a găsit soluția demisiei emoționale prin retragerea în Nirvana… 

În concluzie, memoria e perisabila iar învățarea pe termen mai lung are nevoie de suportul emoțiilor; din păcate, sistemul de învățământ nu știe să le speculeze chiar dacă emoțional stăm mereu bine. Emoțiile ne împiedică însă să raționăm eficient sau să acționăm mânați de rațiune iar asta ne condamnă să tot repetăm greșeli mai vechi pe care nu le-am integrat sub formă de experiență sau a căror amprenta emoțională a pălit.

Voi încheia cu o “poveste”. Să-i spunem scenariu SF, anterior marelui succes de public care a fost Matrix, dar care nu s-a bucurat de o publicitate asemănătoare. Ce-ar fi dacă umanitatea nu s-ar afla la capătul lanțului trofic ci alte entități invizibile, care ar trăi de pe urma anumitor reacții emoționale ale pământenilor ar beneficia de poziția asta? Am găsit așa ceva prin cărțile lui Robert Monroe (vezi Călătorii Îndepărtate), viața de pe Pământ (în special a oamenii) având rolul, în viziunea sa, de furizor de “loosh”, o sinteză carbon-oxigen folosită de alte entităti energetice. Cum cele mai bune eșantioane de “loosh” se obțineau în urma unor reacții care implică emoții intense, grupuri de Colectori au avut rolul istoric de a programa și întreține astfel de explozii emoționale. De altfel, chiar și religia ne spune voalat ceva asemănător, vezi îngerii și demonii care ne pândesc faptele bune/rele, încurajându-le, modelându-le și fără de care rațiunea lor de a exista cam dispare. Am putea renunța la emoții pentru a deveni o specie mai inteligență în povestea noastră? Sună bine dar e greu de crezut. E ca și cum găinile dintr-o fermă, crescute pentru carnea și oualele lor ar realiza brusc că sunt folosite, că sunt destinate pentru supraviețuirea altei specii și nu sunt libere prin ogradă așa cum părea la o privire superficială și ar decide brusc să își ia soarta în mâini zburând spre miriștile din vecinătate pentru a trăi cu adevărat libere. Pentru o poveste sună bine dar în realitate, pentru că asta să se întâmple, ar trebui ca găinile noastre să nu mai fie de fapt găini, o transformare ce nu s-ar putea produce în definitiv fără acordul și ajutorul fermierului care să le schimbe programarea genetică.