Jurnalistii si serviciile secrete. Cine este adevaratul angajator?

Despre modul in care jurnalistii se tranforma in trompeta media pentru servicii a scris foarte interesant un jurnalist german “pocait”. Este vorba de Udo Ulfkotte de la Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), ce arata in cartea sa (sugestiv intitulata “Jurnalisti cumparati”) ca se pot publica articole compuse de CIA sub semnatura unor jurnalisti aparent independenti, autorul fiind de altfel recompensat la un moment dat cu o centatenie de onoare in SUA. Legat de modul in care decurge efectiv o recrutare in Romania am gasit o singura relatare, cea a lui Daniel Befu, fost ziarist la Gandul si Romania Libera. Elemente comune intalnim si in povestea lui Cristian Sima, actionar Hotnews la un moment dat, o poveste de dinainte de 1989 cu ramificatii si in prezent-astfel, pentru ca informatorul sa nu refuze racolarea oferta trebuie sa vina de la un amic (un prieten e mai greu de refuzat), fata de care acesta sa fie oarecum indatorat. In sfarsit, mai avem si autodemascarea lui Robert Turcescu si recunoasterea publica a fostului sef al SRI, Maior, ca serviciile folosesc jurnalisti, “ca si restul tarilor democratice din Europa”.

De ce sunt interesanti jurnalistii pentru servicii? Prin definitie, jurnalistul este cel care isi foloseste simtul critic in folosul comunitatii, o portavoce deci. Jurnalistul devine conjunctural si depozitarul unor informatii sensibile (o banca temporara de date) oferite de diferite surse pentru a ajunge tot sub ochii publicului (de regula pentru a se plati niste polite) iar acesta poate fi motivul secundar care il aduce in atentia serviciilor. Pe scurt, jurnalistul este o miza importanta pentru servicii pentru instrumentele sale de modelare a opiniei publice in primul rand si pentru informatiile la care poate avea acces, in al doilea rand. Evident, sunt importanti in special jurnalistii care dicteaza politica editoriala sau care au o anumita independenta in cadrul acesteia (redactori-sefi, editorialisti cunoscuti) sau care dispun si de o tele-extensie (moderatori de emisiuni cu audienta). Lui Befu, o rotita minora in angrenajul Gandul, i se cerea in principal sa relateze despre atmosfera din redactie, despre cenzurarea/promovarea unor anumite teme iar in plan secundar sa plaseze anumite articole la comanda (“un dosar la coruptie care intarzie prea mult la procuratura”). Ordinea este data de importanta lui Befu in redactie, temele sensibile fiind decise oricum de redactorul-sef iar articolele unui simplu redactor putand fi amanate sine-die daca acesta decide asa.  Daca am fi vorbit de un redactor-sef sau de alta pozitie plasata peste slujbasii de rand cu condeiul, prioritatile ar fi fost evident inversate. De altfel, picarea repetata a legilor securitatii cibernetice, atat de  placute de SRI, a dat nastere unui pelerinaj impresionant prin presa de opinie, multa lume ingrijorata la comanda repezindu-se sa ceara respectiva legislatie (o mostra aici).

Obstinatia cu care SRI a revenit cu alternative la legile initiale ale legilor securitatii cibernetice, picate una dupa alta, si acuzele serviciilor dupa fiecare nereusita la adresa Curtii Constitutionale, intarite servil de tot soiul de voci din media si din politica (cea mai sonora fiind cea a lui Sebastian Ghita), arata pana la urma cine este adevaratul angajator al jurnalistilor romani inrolati de SRI. Pana acolo, sa cugetam putin asupra motivatiei serviciilor in respectiva cauza. De ce sa-si fi dorit SRI-ul mai multa putere? Are bugete generoase (1,4 miliarde lei doar pentru SRI, iar daca adaugam si restul serviciilor ajungem usor la o suma anuala apropiata de valoarea de piata a …Transelectrica!) majorate an de an cu larghete de Parlament, are politicieni obedienti chiar in comisia de control parlamentar a SRI, este apreciata de Nato, etc. De ce-ar vrea mai mult? Singurul raspuns posibil este ca nu SRI dorea neaparat asta ci ca era de fapt un ordin trasat de sub umbrela Nato, avand in vedere tensiunile din regiune si apropierea de Rusia (teama de infiltrari, de o miscare care sa nu mai demonizeze Rusia precum a aparut recent in Grecia, etc). Si iata cum am revenit la Udo Ulfkotte si la articolele la comanda servite de CIA in presa germana. Avand insa in vedere cine este adevaratul lor angajator, informatorii din presa autohtona ar putea cere cel putin mai mult, macar raportat la nivelul salariului minim din UE (lui Daniel Befu i se oferea “doar” un salariu minim pe economie pentru informatii, plus alte cateva “atentii” colaterale).Poate impulsionam si consumul in felul asta, inclusiv pe cel de...media.